joi, 16 mai 2013

Dileme existenţiale

semne de intrebare dileme
De la o vreme îmi trec prin minte tot felul de întrebări şi probleme (pseudo)existenţiale, cărora oricât m-aş strădui, se pare că nu le găsesc răspunsul ori, după caz, rezolvarea. De pildă azi, la serviciu, înconjurat de balamucul despre care vă povesteam într-o postare de acum câteva zile, m-am gândit preţ de câteva minute, (atât cât durează o ţigară, pentru care de ceva vreme, după moda UE, noi fumătorii, suntem blamaţi şi exilaţi undeva într-un colţişor pentru a ne savura viciul), la faptul că am devenit delăsător, iar asta
nu-mi place… deloc, mă ştiam altfel, sau poate doar mă credeam… Habar n-am, prima dilemă...

Uneori, tot mai des, mă gândesc că poate e bine ca atunci când constaţi că ai ajuns la un capăt de drum, că nu mai ai încotro să înaitezi, să dai "escape" şi să iei totul de la zero. De ce să te complaci într-o situaţie care nu-ţi face şi nu va face vreodată bine, nu-ţi va mai aduce vreodată vreo satisfacţie cât de mică, pentru că deja ai început să ai un comportament mecanic, de roboţel, sau mai degrabă a acelei jucărioare (prezentă în copilăria mea) animată de cheiţa magică care-i comprimă arcul... şi uite cum mai dau peste-o dilemă.

Încep să caut soluţii, le găsesc relativ rapid, doar că ceva nu mă lasă să iau o decizie fermă. Probabil sunt prea conservator, pe de-o parte îmi vine să fug cât mai departe de prezent, să-l înlocuiesc cu ceva, orice, dar care să-mi dea măcar speranţa într-un viitor altfel decât cel pe care mi-l prezice prezentul, în timp ce pe cealaltă, parcă nu prea aş fi dispus să-mi asum riscuri. Aş vrea, cel puţin aşa cred, să fiu altfel, să pot asemeni altora să mă arunc cu capul inainte chiar şi fără a verifica în prealabil adâncimea apei. Nu pot, probabil mintea mea funcţionează după un algoritm mult prea matematic, astfel încât nu poate gestiona hazardul atunci când ia o decizie... O fi bine? Nu am răspunsul la întrebare, însă a apărut încă dilemă.

Poate m-am obişnuit cu leneşa comoditate, aşteptând ca lucrurile să decurgă după firea lor. E ca şi cum într-o barcă fiind renunţi la vâsle şi te laşi purtat de curentul râului, iar un proverb zice că, atunci când cobori pe râu coteşti odată cu râul, deci îi urmezi meandrele, fie ele cât de întortocheate, n-ai de ales. Aici însă dau peste altă dilemă, oare acest a coborî este sinonim cu a lua-o la vale, în sens figurativ…, adică asta ar duce inevitabil la regres. Atunci înseamnă că nu-i deloc bine să te laşi purtat de val, cum ne îndrumă altă celebră zicere, faţă de care încep să am îndoieli, mari de tot.

Şi uite cum, dintr-o dilemă într-alta, începând de la firave îndoieli, ajung să-mi amintesc de o altă maximă: "Când un luptător nu găseşte un război în care să lupte, va sfârşi în a se război cu sine". În ultimele zile, nu doar că am ajuns să-i dau dreptate autorului, oricare ar fi acesta, (îmi scapă numele, oricât de ilustru ar fi, să mă scuze, însă n-am deloc chef să caut prin bibliotecă cartea în care citisem cândva fraza de mai înainte), ci mai mult, să-i percep până şi conotaţiile subliminale. Întrebarea care se pune acum este dacă aş găsi totuşi un "război" pentru a cărui victorie să am convingerea că merită să lupt, voi mai dori acest lucru, oare nu am devenit suficient de împăcat cu sine, cu mediul, astfel încât să nici nu-mi mai pese… De-a lungul timpului, pe lângă cele câştigate am şi pierdut destule "războaie", totuşi niciodată n-am predat armele… Să fii ajuns oare în stadiul în care evit implicarea într-o luptă de teama că voi ajunge să gust amărăciunea înfrângerii? Sau, mai rău, să fii evaluat undeva în subconştient, bilanţul "luptelor" trecute, sfârşind prin a conchide că am pierdut războiul, admiţând şi îmbrăţişând o altă vorbă deşteaptă care zice că: singura salvare a învinşilor este să nu mai spere nimic.

Poate nu-i chiar atât de tragic, îmi spun, căutând salvarea în vorba după care, "înţelepţii luptă doar în războaiele pe care le pot câştiga". Din lac, în puţ… constat cu tristeţe că nu mai pot crede că pot invinge în orice condiţii, aşa cum simţeam cândva, nu mai există "meciuri" uşoare, în care să înving încă de la vestiare. Oare să nu mai existe nimic care să-mi mai poată aduce îndărăt gustul aproape uitat al victoriei… Posibil să fii devenit eu prea pretenţios, să încep să-mi doresc lucruri nefireşti. Altă dilemă, dar ce este nefiresc în faptul că nu doresc decât o viaţă liniştită, una în care să mă aleg între altele (a se citi, plata cheltuielilor) şi cu satisfacţia muncii (a se citi satisfacerea unor mici capricii, precum un concediu petrecut oriunde, dar nu acasă). Am depăşit demult vârsta la care să visez cai verzi pe pereţi, nici nu găsesc nimic optimist în a mă minţi frumos, ca la meteo, cu vorbe de genul, o fi soare afară da’ nu-l văd io… Vreau doar să pot face ce ştiu, nu văd un păcat în faptul că nu-s tocmai un tip polivalent, priceput în toate câte puţin, dar am pretenţia că ceea ce ştiu, fac bine si nu pretind decât recunoşterea acestui fapt nu doar prin felicitări şi strângeri cordiale de mână.

Cam lungă discuţia pentru o singură ţigară. Ce să fac, aşa gândesc eu, repede…, abia atunci când pun totul pe foaie, îmi dau seama că şi mult… Alte dileme… O fi mult şi prost, sau poate prea alambicat, ori n-am eu capacitatea de a rezuma sumedenia de gânduri, de a le aranja judicios în fraze concise, poate chiar telegrafice. Prea multe dileme, mă opresc aici, mulţumindu-vă pentru că aţi avut bunăvoinţa de a asculta şi evident felicitându-vă pentru răbdare.

Ca să închei totuşi într-o notă optimistă, vă mai servesc un citat, (p-ăsta l-am căutat ca să vi-l redau ad litteream), e rostit de un personaj din Casa BuddenBrook a lui T. Mann, dar de fapt îi aparţine francezului F. Rochefoucauld: "Speranţa, oricât de înşelătoare e ea, slujeşte cel puţin să ne ducă, spre sfârşitul vieţii, pe un drum plăcut".

Acum poate că este de bonton să dovedesc aceeaşi răbdare în a asculta dilemele voastre… dacă aveţi, dacă nu…, vă invidiez.

Sursa foto

30 de comentarii:

  1. Daca as avea atatea dileme la fiecare tigare pe care o fumez, as ajunge la balamuc. :))
    Si totusi, mi se intampla des sa imi doresc acel escape, care sa ma arunce intr-o lume noua, in care sa nu existe rutina.
    Tare frumos scrii!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bine ai revenit, Vienela. MUltumesc pentru aprecierea "scriiturii". :))
      Păi la ţigare îmi mai revin puţin după dilemele de dinainte..., stai săvezi câte-mi trec prin cap când nu fumez :D
      Cui oare nu i s-a întâmplat să nu-şi dorească măcar odată să aibă dispozitie tasta ESCAPE?

      Ștergere
  2. Mie imi place o maxima: Speranta moare ultima. Si imi place sa si abuzez de ea, un optimist convins ce sunt, ma agat pana la final de ea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Într-adevăr, o maximă extrem de optimistă, ţinând cont că ne invită să ne încredem într-o noţiune care la rându-i este muritoare (ultima dar...)
      Personal, prefer replica generalui francez Cambronne "garda moare, nu se predă", desigur anecdotică, căci se pare, răspunsul a fost unul ceva mai laconic, cazon şi potrivit pentru linia frontului, "MERDE!" Aşadar, "la naiba" (asta într-o traducere aproximativă, mot a mot fiind ceva mai puţin academic, şi poate mai intra p-aci şi firi mai sensibile) zic şi eu, într-un final. atunci când mă plictisesc de despicarea firului în patru :))

      Ștergere
  3. Daca n-ai avea astfel de dileme ai fi un robotel.Sau, in cel mai fericit caz, un cyborg. Sa constati ca esti nemultumit de o stare a lucrurilor cred ca ni se intampla tuturor. Sa vrei ceva mai mult, sau altceva si asta ni se intampla. De aici incolo ne diferentiem, de ce alegem sa facem. Si eu am frustrari, as schimba locul de munca, chiar si domeniul, as vrea sa am alti oameni in preajma, as vrea sa hoinaresc prin alte locuri...Doar ca nu reusesc sa ma rup de rutina, n-am curaj s-o iau voiniceste pe alt drum.Si asta desi stiu ca as razbate cumva, nu sunt usor de ingenuchiat, nu am constrangeri sociale sau materiale mari, nu am pretentii matyeriale mari si sunt destul de adaptabila, Dar...n-am curaj acum! Sau mi-e lene si lehamite dar nu vreau sa recunosc.
    Si fiindca n-am putut sa schimb de drum si sa lupt pentru ceva care sa-0mi dea mai multe satisfactii mi-am gasit in schimb mici pasiuni. Si una dintre ele e blogul!
    Hai ca ti-am consumat cam multa hartie cu jelania mea...:)Oricum , daca te hotarasti sa pleci intr-o aventura in jurul lumii conteaza pe mine! Am platfus si merg cam incet dar trec linia de finish!:))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vezi, la asta mă refeream, uneori chiar mi-e ciudă pe mine, pe felul meu de a fi, pe faptul că analizez problemele pe 'n-şpe mii de feţe în loc să acţionez intr-un fel sau altul. Unii au curajul să se arunce cu capu' 'nainte şi chiar le iese, probabil după principiul că "norocul îi iubeste pe cei îndrăzneţi". Eu, pur si simplu nu pot..., poate că undeva in interior nici nu vreau... cine ştie? Presupun că m-aş nega pe mine dacă as fi altfel, ceea ce este evident imposibil, deci încerc să mă împac cu propriile dileme :D
      Ah, nici eu nu mai alerg, de la o anumita vârstă începi să iei în serios fabula cu broasca ţestoasă si iepurele... , deci încet, dar sigur, ajungem la finish.
      Mersi pentru că ţi-ai rupt din timpul liber pentru a scrie un comentariu atât de detaliat :) Las' că am destule foi, scrie cât te lasă inima, imi place să citesc romane :P ;)

      Ștergere
  4. Atunci, iata ce zic eu, domnul meu, "din acesta dilema nu puteti iesi"! Ma rog, da-mi voie: ori avem dreptate, ori n-avem dreptate, din aceasta dilema nu puteti iesi..., or, daca avem dreptate... Sau, daca n-avem dreptate... Si tot asa...
    Niciodata nu m-am condus dupa formularea bombastica "speranta moare ultima", posibil că mori şi tu odată cu ea. :D Cred că, într-un fel, ţi-ai răspuns propriilor întrebări. Faptul că ai devenit delăsător, cum spui, că ai vrea să fii altfel, să te arunci cu capul înainte fără să verifici adâncimea apei totuşi nu poţi fi aşa, pentru că gândeşti după un algoritm matematic, iată dilema, iată răspunsul! Delăsare vs. perfecţionism în spatele cărora se ascund motivaţii psihologice. Atunci când imaginea despre sine este una nemulţumitoare, orice efort de a o schimba pare inutil, din start o luptă pierdută. Atingerea unei stări ideale pentru noi, care să ne mulţumească, este de fapt controlul permanent pe care vrem să îl avem în relaţia cu imaginea noastră, contactul cu ceilalţi şi cu mediul înconjurător.
    Ai vrea să dai "escape", să iei totul de la zero, dar leneşa comoditate de care vorbeşti, nu te lasă. Şi-aminteşti apoi de meciurile avute, de războaiele purtate de-a lungul timpului în care nu te-ai dat bătut indiferent de rezultat. Toţi purtăm lupte cu noi, cu alţii, cu viaţa ori cu moartea, cât de şifonaţi ieşim o ştie fiecare. Armura se păstrează curată, cred eu cu tărie, când ai tinereţea în sânge. Cu cât celulele îmbătrânesc, cu atâta armura e şi ea mai ruginită. Ai fost şi tu soldat, dar acum, nu cumva eşti "o rezervă"? Cam aşa văd eu situaţia, din prisma unei mentalităţi formate într-un spaţiu sărăcit de plâns mioritic. Nu suntem liberi, nu avem demnitate, orgoliu ne e măturat, curajul îmbâcsit, forţa slăbită, trup şi suflet vlăguite. Nu ne este permisă evadarea, nici de către noi. Suntem limitaţi şi nu avem îndrăzneala să recunoştem. Plutim în barcă alături de "dacă" şi "parcă". Suntem rataţi şi nu avem bărbăţie să recunoaştem. Ne bucurăm de lucrurile extrem de neînsemnate, extrem de mărunte, fiindcă de-atâta putem. Unora le este de-ajuns să vadă soarele şi atât. Sunt, pe de-o parte, nişte oameni fericiţi.
    În altă ordine de idei, mă gândesc ce blama Coşbuc pe cei care depun armele:
    "Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
    Să stai luptând, căci eşti dator.

    Trăiesc acei ce vreau să lupte,
    Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

    De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
    Căci moartea e menirea lor."

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. NU citisem încă comentariul, pardon, articolul tău, când îi spuneam Adelinei să nu-şi facă griji în privinţa "hârtiei" consumate :)
      Mulţumesc pentru rândurile cu adevărat revelatoare la adresa dilemelor (pseudo)existenţiale. Sunt întru totul de acord cu motivaţiile delăsării, poate decăderii imaginii chiar în ochii proprii... Probabil mediul "toxic", tarele unei societăţi debusolate ne duc inevitabil către dileme din ce în ce mai obscure, înceţoşate, aparent fără rezolvare. Extrem de reuşită referirea la armura la început strălucitoare, supusă inevitabilului proces de oxidare, aşa ajungi rezervist, la propriu şi figurat în cazul meu :D
      Versurile... ce să spun... finis coronat opus, parcă ziceau strămoşii latini. ;)
      Desigur, voi rămâne în/pe battlefield, căci aşa cum mă lăudam într-un răspuns anterior, garda moare, nu se predă... Asta chiar dacă mă văd pus în situaţia polonezilor din WW2, de a pune în faţa diviziilor Panzer, cavaleria...

      Ștergere
  5. "Lumea nu e a celor modesti, ci a celor energici" - Dante Alighieri ... asa ca lasa dilemele existentiale pentru alta data.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, am recunoscut motoul blogului tău. ;) Nu pot decât să fiu întru totul de acord cu autorul Divinei Comedii. Totuşi trebuie să remarc că atât înainte cât şi după enunţarea maximei, au existat cazuri în care oameni energici precum împăraţii romani, regii teutoni, Napoleon I şi chiar insul acela de-a mâzgălit şi consumat degeaba hârtia cu Mein Kampf-ul lui, tot au sfârşit prin a şi-o lua-o în "freză" :D
      Oricum, îmi place atitudinea pe care o reclamă din partea noastră respectiva maximă, până la urmă, decât să te laşi dus de val este indicat a lua iniţiativa, mai mult sau mai puţin energică, dar să fie, să nu ai pe urmă regrete că nu te-ai folosit până si de cele mai mici şanse..., mă duce la vorba aia că trebuie să bagi singur în traistăm, nu să astepţi s-o facă altcineva pt. tine. Mersi, Petre pentru gândul optimist trezit de motoul blogului tău :)

      Ștergere
    2. "Nimic nu e mai rusinos , decat lacrimile din ochii unui luptator"....si totusi...istoria omenirii ne arata ca lupta nu duce decat la suferinta si durere.Suntem "GOI" si "ORBI".Personal cred in ce spunea cineva: "Viata e un vis frumos daca o traiesti frumos".

      Ștergere
    3. @ Anonim
      Iată un optimist printre noi! Oricât am da-o la-ntors, viaţa e departe de a fi visul frumos la care face referire citatul tău. Ne învârtim în jurul cozii, întrucât prima parte este determinată de condiţia din finalul frazei. Nu ni se spune şi cum anume să o trăim frumos... Viaţa este realitatea crudă, omniprezentă, de cele mai multe ori departe de aspiraţiile, şi himerele cu care ne hrănim spiritul, visurile... Aşadar, Be polite, be courteous, show professionalism, and have a plan to leave the room alive. Citatele originale (Bond şi USMC Gen.James Mattis) sunt un pic mai drastice; eu sunt pacifist. Până la urmă, nu ştiu de ce ne îngrijorăm, din viaţă nimeni nu scapă viu; ce contează dacă a fost un vis dulce ori un coşmar amar.

      Personal, îi prefer pe Goethe cu a lui afirmaţie: "Am fost un om, adică un luptător" şi Hugo, care spunea: Cei care trăiesc sunt acei care luptă; de ce nu pe Coşbuc, invocat mai înainte de Antonela.

      Dar, unde-mi sunt minţile, unde-mi e ospitalitarea?
      Bun venit pe blog, "Anonimule". Te mai aştept pe aici, iar dacă nu cer prea mult mi-ar plăcea să ştiu cu cine dialoghez. Un nume personal sună mai bine decât impersonalul "Anonim"; nu crezi?

      Ștergere
  6. Si eu sunt o fire conservatoare, imi doresc enorm o anumita stabilitate, rutina asta atat de blamata de cei mai multi. Din pacate viata mea e o lupta continua pentru un job, pentru dragoste, pentru o excursie intr-o tara mult visata, pentru o pasiune. In fiecare an alt loc de munca, alti oameni, alte probleme, imi este din ce in ce mai greu. Competitia e din ce in ce mai acerba, am obosit sa lupt sa fiu cea mai buna. Pentru ca nu am voie sa ies pe locul doi. Asta ar insemna infrangerea. Viata e o lupta continua, stiu, dar nici chiar asa.
    Deci te cam invidiez. :) :D :P

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi da, noi Capricornii şi conservatorismul caracteristic ;) Înţeleg cum e chestia asta cu lupta continuă şi pe fronturi multiple. Uneori am avut impresia că am reuşit să aplic o regulă sănătoasă, conform căreia, "ce se poate salva (realiza), se salvează, ce nu se uită". Eh bine, după o vreme constatam că nici nu s-a realizat, dar ni ci nu s-a uitat...şi-i teribil de frustrant sentimentul. :( Da, nu-mi spune, la fel ca şi tine, niciodată n-am acceptat locul secund...,cu toate astea uneori (mai des decât realist fiind sunt capabil să admit, pt. că nu-i aşa viaţa nu-i întotdeauna roză) tot am simţit, volens nolens, gustul amar al înfrângerii...Şi da, viaţa este o luptă continuă şi nu este totdeauna fair-play, de cele mai multe ori tu ai sabie (armura, pomenită de Antonela este un lux) pe când provocarea vieţii vine înarmată până-n dinţi precum Rambo, iar tu mai trebuie să-i faci faţă, deşi poate-i mai logic să te predai.
      O să consider partea despre invidiat drept un compliment şi un fel de încurajare ;) Zău, Nice, ai mai văzut tu Capricorni îngenuncheaţi de vicisitudinile vieţii.... mai pierdem câte-o bătălie, hai două... dar niciodată războiul. Până la urmă, chiar dacă păstrăm cicatricile rănilor drept amintire, suntem nişte învingători, şi poate pentru a ne recompensa cumva sacrificiile de până atunci, îmi place să cred că vom avea parte nu de o banală victorie, ci de una triumfală. Asta pentru încurajare, iţi rămăsesem dator :)) ;) :P :D

      Ștergere
    2. Dragii mei sa va invat o lectie, capricorn ca si voi fiind... ce-i drept mai tanar... eu ma lupt mereu sa fiu printre primii, am ajuns la concluzia ca asa e cel mai bine, cel putin pentru mine. Chiar daca laurii celui mai bun par tentanti, realismul imi spune ca e mai de castigat sa fii printre cei mai buni! Nu esti o tinta clara, pentru a fi atacat de ceilalti.

      Ștergere
    3. Reverenţe, "musiu" Pato Basil... ;) Da', bag de seamă că gândeşti asemeni unui capricorm veritabil... Deci, e logic şi înţelept să alegem aurita cale de mijloc, "aurea mediocritas" după cum scria şi îndemna odată Horaţiu. Bine gândit, atunci când eşti primul devii automat ţinta preferată a tuturor cei din urma ta... :) Se potriveşte, cred, caracterului capricornilor, care nu ţin neapărat (aş zice mai deloc, luându-mă pe mine drept exemplu) să fie în lumina reflectoarelor ;)

      Ștergere
    4. noi in primul rand sa credem noi ca suntem importanti, iar cateva aprecieri ne fac sa ne simtit bine pentru munca depusa... chestia nu e sa fii the one, ci sa fii important si asta te face sa te simti bine.
      Cel putin asa simt ca e filozofia mea de viata.

      Ștergere
    5. Bine punctat, Pato, face bine să vezi/auzi că munca îţi este apreciată, la fel să ne simţim noi înşine importanţi prin ceea ce facem să avem justificare când afirmăm că ne-am îndeplinit sarcinile de serviciu aşa cum trebuie şi nu ni se poate reproşa dezinteres. Ar fi tare bine să fie aşa tot timpul, dar uneori se mai întâmplă să vezi că munca ta este la fel de "apreciată" precum a colegului/colegei care vine la serviciu ca să aibă de unde să se-ntoarcă, eventual să facă rebus sau vreun goblen, ori să discute meciul sau episodul telenovelei din zia precedentă (după caz şi preferinţe). Când vezi asta te simţi cam dezamăgit şi ţi se mai taie din elanul muncii.
      O plăcere, ca-ntotdeauna să stau de vorbă cu tine, o duminică plăcută, eventual cu vreme faină dacă ai de gând ieşi la o şedinţă foto :)

      Ștergere
  7. Nu cred ca ai mai multe dileme decat oricare altul. Multi ne punem problema asta cel putin o data. Desi imi e greu sa cred ca nu ar fi persoane care sa nu isi puna,macar in parte, aceleasi intrebari, stiu totusi ca exista, dar ma intreb, totusi, cum de pot trai intr-o asemenea banalitate. Si totusi pot. Eu am fost vesnic nemultumita :) de job, de studii, de viata etc. mereu am vrut mai mult. Uneori am obtinut, alteori am pierdut, alteori am fost dezamagita de rezultat, desi obtinusem ce voiam, dar stiu ca daca nu as fi incercat as fi regretat. Ziceam eu pe blog despre o vorba a lui Aristotel "Oricum a-i face, peste 10 ani tot regreti" se referea la casatorie, dar eu cred ca are aplicabilitate mult mai larga :). Daca nu esti multumit, vezi ce se poate schimba. Risca, dar asigura-ti ... retragerea :) ca sa vorbesc in termeni "bataiosi". Cu capul inainte, eu nu m-as mai arunca. M-am ars. stiu cum e si nu mai vreau sa experimentex arsuri daca nu am repede balsam la indemana :))
    Speranta moare ultima, clar, si chiar daca o fi sa mor inaintea ei, cel putin stiu ca nu am depus armele. Cand depui armele ... poti sa mori. Oricum nu mai conteaza. A depune armele inseamna sa renunti de buna voie, a fi infrant inseamna ca te poti ridica si o poti lua de la capat....zic eu :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc, Tina pentru comentariul tău amănuţit. Uite cum, dacă adun toate părerile voastre de până acum mai ies cel puţin 2 articole cu dileme...
      Se pare că Aristotel a gândit logic, indiferent cum alegem. sfârşim prin a regreta... o ironie a sorţii... dacă nu mişti un deget, îţi va părea odată rău că nu te-ai implicat; dacă îţi iei inima-n dinţi şi acţionezi, tot acolo ajungi, numai că pe altă cale, aceea a părerii de rău că nu ai acţionat puţin diferit pt. ca rezultatul să fie mai benefic... :) Aşa e omu', veşnic nemulţumit :)))
      Uneori mi-e ciudă că nu sunt genul care are "tupeul" de a se arunca cu capul înainte... poate că uneori trebuie să forţezi norocul, fie şi numai în ideea că acesta (se spune), iubeste oamenii îndrăzneţi... da' nu pot, nu m-am ars până acum dar nici nu ţin neapărat să experimentez senzaţia :) ;)
      Cu sau fără speranţă, oricum nu-i indicat să depui armele, numai că uneori ai sentimentul inutilităţii..., ce şanse ai dacă pui cavaleria să ţină piept tancurilor... :D

      Ștergere
    2. aaa, pai mai sunt si locuri unde un tanc devine inutil, cu toata forta lui, insa un cal se poate strecura :))
      Speranta trebuie sa existe, chiar daca va muri ... speranta. Ea e motorul care ne ajuta sa ne dam jos din pat in fiecare dimineata.

      Ștergere
    3. Justă observaţia.... :)) Abia acum realizez avantajul de a putea merge pe jos dacă cumva moare calul ;) :D

      Ștergere
    4. :))))) Asta a fost geniala!

      Ștergere
    5. ;) Meritul îţi aparţine în totalitate... eu doar am observat (e drept cu oarece întârziere), un avantaj incontestabil :D :)))

      Ștergere
  8. Dupa ce am parcurs “dilemele” care nu te lasa sa savurezi in liniste acel viciu numit “tigara” care merge al naibi de bine in compania unei cafele aburind si facandu-ti narile sa se dilate pentru a inspira aroma binefacatoare dupa unii si viceversa dupa altii, ma gandeam ca, oricate dileme ar avea omul rezultatul tot egal ar fi...ma mai gandeam ca daca ai fi pe o corabie in flacari, ai muri, iar daca ai sari in apa tot ai muri sau esti nefericit ca n-ai bani, iar bogatul avandu-i, abuzeaza de trai bun si tot nefericit este...nemultumirea vs dilema este o boala rara care ne-o provocam singuri...dupa mine viata este o experienta pe care toti trebuie s-o experimentam...iar experientele depind de noi...sunt drumuri si drumuri...depinde pe care ne hotaram sa apucam...suntem nemultumiti ca cineva nu ne apreciaza munca, gestul...asta cam aduce cu vanitate...ca nu avem bani sa plecam hai-hui cum altii au si pleaca hai-hui...sunt sigura ca daca am avea bani si am pleca hai-hui nefericirea tot ar pune stapanire pe noi la un moment...eu am avut posibilitatea de a merge hai-hui si pot sa te asigur ca nu am dat pe dinafara de beatitudine...in schimb am trait o stare de beatitudine cand am mers pe munte si m-am descaltat pentru ca imi doream sa merg prin iarba sa simt energia pamantului cum imi patrunde in toata fiinta mea...cand am fost la stana si am baut o cana de lapte proaspat mult...cand am dormit in fanul proaspat cosit...si as putea continua cu starile mele de beatitudine la nesfarsit...pentru ca am facut ce sufletul mi-a dorit si m-a facut fericita...munca pe care mi-am ales-o imi place pentru ca o prestez neconditionat dar am grija ca sa-mi ofer un timp al meu, un Univers al meu in care sa fiu eu in timpul meu pentru ca am invatat ca ..Speranta Vede Invizibilul, Simte Intangibilul Si Implineste Imposibilul...si ma opresc ca uit sa ma mai opresc cand incep sa scriu...poate am fost dura dar imi place sa experimentez viata pentru ca iubesc viata neconditionat...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, ţigarea şi cafeaua se numără printre puţinele plăceri pe care încă mi le permit şi care încă au efect în a-mi aduce micile bucurii ale vieţii :D
      O fi vanitatea un defect, după unii, dar măcar un minim de orgoliu, numit stima de sine, tot mai trebuie să păstrăm, altfel cum ne-am mai uita dimineaţa în oglindă. Sigur, aşa cum discutam mai înainte cu Pato, nu-i de dorit să fii "primul" "the only one", atunci eşti ţinta tuturor din urmă, dar totuşi aştepţi într-o oarecare măsură aprecierile venite în urma muncii depuse (iar astea să nu fie doar felicitări şi trăngeri de mână). De un timp mă gândesc foarte serios să-mi asum nişte riscuri, să renunţ devinitiv la himera că AICI se poate face ceva... desigur, era preferabil să fac acest pas cu ani în urmă, dar nici acum nu-i târziu... Dacă ţara, entitatea asta, numită stat român, atât are şi chiar consideră că le oferă demnitate propriilor cetăţeni, pretinzând chiar un minim respect din partea acestora, se pare că trebuie să-mi schimb radical optica de până acum. Totuşi cineva, spunea despre SPERANTA: "Hoffnung ist die zweite Seele der Unglücklichen" - adică al doilea suflet al nefericiţilor - şi cred că avea dreptate, la fel cum cred că e ilogic să sper în ceva ce nu va veni niciodată AICI. N-am căutat niciodată invizibilul, nici intangibilul, cu atât mai puţin imposibilul, am pretins şi pretind doar normalitate, dar din păcate în Ro tocmai asta este invizibilă, intangibilă şi imposibilă...
      Mulţumesc, pentru părerea sinceră exprimată. Întotdeauna e o plăcere să stăm de vorbă, te mai aştept.

      Ștergere
    2. Mi-am adus aminte de Silviu Brucan...spunea el pe vremuri de demult, .ca: "pentru ca in Romania sa se intample o schimbare majora in directia unei democratii reale, va trebui sa asteptam sa treaca niste generatii pana sa ne dezmeticim"...abia a inceput sa isi faca loc prima generatie...mai avem de asteptat...dar, pana atunci poti incerca o experienta in a te aventura si pe alte plaiuri...pentru ca viata te poate surprinde sau nu...merita incercat...unii au reusit sa atinga acea multumire de sine chiar daca drumul a fost presarat cu deceptii...intr-un final au trait acea viata pe care majoritatea ne-o dorim...sincer iti spun ca merita incercat...doar viata este o experienta pe care toti trebuie s-o experimentam...cu putin noroc si acea dorinta la maxim si convingere de reusita, asemeni unui alpinist, escaladezi muntele si ajungi in varf unde privelistea este de nedescris iar satisfactia pe masura...Cu drag, Lorelei

      Ștergere
    3. Multumesc pentru cuvintele frumoase. Da, dacă as mai avea 30 de ani, sau dacă pe la 25 aveam destulă minte să rămân departe... Aventură, acum, probabil un vis frumos, care să îndulcească puţin senzaţia pe care mi-o transmite observaţia că "trăiesc printre, dar nu sunt dintre".
      Brucan nu a specificat numărul generaţiilor, eu am curajul s-o fac... ne mai trebuie cel puţin o istorie bimilenară (din aia de ni se lăudă în manualele de istorie de pe vremea mea) şi poate... dar n-aş garanta...
      Îmi place optimismul tău, poate şi pentru că eu sunt un sceptic prin definiţie şi evident agnostic pe cale de consecinţă. Mersi incă odată pentru gândurile bune. O săptămână pe placul tău îţi doresc. :)

      Ștergere
    4. Abia acum am reusit, dupa o decolare si o aterizare, sa beneficiez de internet din lipsa de experienta, mai am de invatat...nu ma lasa sufletul sa nu-ti spun ca am avut si eu o scurta perioada de pesimism dar, cum cu un creion si o hartie poti face minuni in sufletul tau la care se mai adauga prietenii virtuali, am reusit sa redevin iar, o optimista incurabila, indiferent de societatea in care traiesc...iti spuneam de alpinistul care ajunge in varful muntelui...sa stii ca toti putem fi alpinistii propriei noastre vieti si putem sa ajungem pe diferite varfuri beneficiind de acea satisfactie pe care numai sufletul fiecaruia o poate atinge si simti...trebuie sa gasim numai muntii pe care sufletul fiecaruia ii doreste si ii accepta...este interesant cata armonie poate exista atunci cand iti asculti si sufletul nu numai constiinta sau mintea sau circuitele care fac ravagii in dragutul nostru cap...
      Brucan n-a specificat numarul pentru ca nu dorea sa ne sperie prea tare...a lasat, poate, la latitudinea noastra cum vom dori sa evoluam...
      Un week-end optimist...viata este frumoasta si interesanta daca dorim s-o simtim cu sufletul....Lorelei

      Ștergere
    5. Îţi mulţumesc din suflet pentru gândurile frumoase. Un weekend minunat şi ţie şi dacă se poate cu pace interioară, de optimism văd că nu duci lipsă :)
      Nu ştiu ce minuni pot dezlănţui creionul şi hârtia, însă cu certitudine prietenii virtuali (dă-mi voie să te consider astfel) sunt deseori mai valoroşi decât cei din viaţa reală (devenită parcă puţin prea materialistă şi bazată pe interesul meschin de moment).
      Pentru că ai amintit de armonie, aş simţi-o la propriu dacă aş mai avea posibilitatea iau la picior munţii din judetul meu, ca să nu mai spun dacă mi-ar fi permis să sălăşluiesc undeva prin acele locuri rămase cumva la un nivel de semi-sălbăticie, departe de tumultul cotidian... Se pare însă că am greşit epoca, cum spuneam, lumea a devenit mult prea meschină şi prea ipocrită pentru "gustul meu" şi astfel îmi revine tot mai des în minte o cugetare citită demult: trăiesc printre, dar nu sunt dintre... Încă odată îti multumesc pentru gândurile bune şi pentru fărâma de optimism pe care acestea mi-au insuflat-o.

      Ștergere