vineri, 24 mai 2013

Istoria duelului

Duelul in istorie
Dacă tot mă lăudam prin târg cu ai mei cititori serioşi, zic că nu strică, din când în când un articol aşijderea, nu de alta, dar să nu fac notă discordantă. Aşadar, azi vorbim despre duel, nu despre filmul omonim, ci despre istoria duelului. Din (ne)fericire actul în sine nu mai este demult de actualitate, aş avea o mulţime cărora să le arunc mănuşa;
am o listă lungă cât toate blogrollurile din blogosfera românească la un loc.

Termenul duel provine din contopirea a două cuvinte latine, duo = doi şi bellum = război, luptă şi desemnează lupta dintre - după norme bine stabilite - doi adversari, în scopul săvârşirii unui act de dreptate sau reparării onoarei lezate. Antichitatea n-a cunoscut această practică, deşi au existat multe confruntări - rămase celebre - între doi luptători. Biblica înfruntare dintre David şi Goliat sau homerica încleştare dintre Paris şi Menelau, nu pot fi considerate decât episoade de război. La fel, putem afirna despre luptele unu la unu dintre generalii romani din sec. IV-III î.e.n., cu unii conducători ai galilor. Niciuna dintre aceste confruntări n-a avut caracteristicile duelului, nefiind duse după reguli riguros respectate. Mai mult, cum importantă era numai victoria, orice şiretlicuri erau îngăduite. Pe atunci nici refuzul de a da curs unei provocări nu constituia o ruşine. Însuşi Cezar, aflat într-o asemenea situaţie, s-a limitat în a-i răspunde lui Marcus Antoniu că nu este într-atât de sătul de viaţă pentru a şi-o ridica în acest mod.

Practica duelului îşi are originea în aşa numitele dueluri judiciare, întâlnite după mărturiile istoricului roman Tacitus, în datinile neamurilor germanice. Modalitatea de rezolvare a unor pricini pe calea duelului a fost statornicită prin lege, pentru întâia oară, de către Grundibald, rege al burgunzilor în anul 501. Ritualul pretindea ca înaintea confruntării ambele părţi să depună jurământul, descoperirea adevărului fiind lăsată în seama armelor, iar vinovat era întotdeauna învinsul. Ulterior, vechiul obicei germanic s-a împământenit în mai toate ţările, duelul judiciar devenind o instituţie solidă. Acuzaţia era însoţită de depunerea unui gaj - de obicei, o mănuşă - pe care cel provocat (învinuit) trebuia să o ridice în semn de acceptare a luptei, de aici expresia "a arunca mănuşa", gest devenit teatral odată cu trecerea timpului şi modificarea preceptelor care stăteau la baza duelului.

Recurgeau la acest procedeu judiciar, prinţi, regi, călugări şi episcopi. De asemenea puteau uza de el şi oamenii de rând. Bătrânii, femeile, călugării şi tinerii (până la o anumită vârstă), nu erau obligaţi să accepte provocarea, iar dacă totuşi doreau să-i dea curs, puteau să fie reprezentaţi de un luptător de profesie, care în această împrejurare devenea campionul persoanei care-l delegase. În caz de înfrângere era supus aceleaşi pedepse ca şi persoana ale cărei interese le reprezentase (amenzi, mutilări ori chiar moartea).

Armele nobililor erau foarte variate, sabie, lance, pumnal etc., lupta fiind de obicei începută călare; oamenii de rând luptau pedestru, doar cu o bâtă şi un scut. Dacă un nobil era provocat de către un om din popor, avea dreptul de a refuza, iar dacă accepta se prezenta călare şi compet echipat (inclusiv armură), în timp ce omul fără grad nobiliar era nevoit să-l înfrunte pe jos înarmat cu o bâtă, singura armă permisă celor fără titlu nobiliar. Duelurile, se desfăruşurau în arene special amenajate, prevăzute cu tribune pentru spectatori. Conform prescripţiilor din 1306 ale regelui Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos, arenele măsurau 80 de paşi în lungime şi 40 în lăţime. Terenurile erau adeseori închiriate, iar pentru că era o afacere deosebit de rentabilă,  biserica însăşi a amenajat mai multe terenuri destinate duelului judiaciar în Paris.

Odată cu trecerea timpului practica considerată barbară a fost denunţată de papalitate şi i s-a restrâns aplicabilitatea pentru cauze de drept comun. Ultimul duel judiciar admis de Parlamentul francez, s-a petrecut în 1385, între doi gentilomi normanzi, în spatele bisericii Saint-Martin-des-Champs, de faţă cu întreaga curte şi cu însuşi regele Carol al VI-lea. Motivul, soţia lui Jean de Carrouge îl învinuise pe Jacques Legris că, mascat fiind ar fi pătruns într-o noapte în castelul ei, dându-se drept soţul acesteia (plecat din ţară de ceva vreme) şi ar fi abuzat de credulitatea ei, necinstind-o. Refuzând să se recunoască vinovat, Legris a fost provocat de Carouge la duel şi, fiind învins (vinovat, conform regulilor), a fost spânzurat chiar pe câmpul de luptă. După o vreme, un răufăcător a mărturisit la spovedania dinaintea morţii că el fusese făptaşul pentru care fusese ucis Legris. De atunci Parlamentul a respins orice cerere de soluţionare a vreunui proces prin duel, nemulţumiţii trebuind să se adreseze direct regelui.

Tradiţia duelului judiciar a început să pălească, astfel că din secolul al XVI-lea nu se cunosc în Franţa decât patru cazuri, într-o sută de ani. Apăruse o nouă modă printre nobilii vremii, duelul onoare. Temei pentru o provocare putea fi orice pretext, o vorbă aruncată-n vânt ori chiar o privire mai îndrăzneaţă înspre doamna din dreapta cavalerului. Asistenţa se mărginea la câţiva prieteni, numiţi martori sau secunzi, la început simpli privitori, dar mai apoi participanţi activi la conflictele care deveneau astfel şi mai sângeroase. Locul disputelor putea fi tot atât de bine un maidan sau o piaţă, dar şi o ulită ori pjişte de la marginea unei păduri. În privinţa armelor, se renunţase la greoiul arsenal medieval, sabia grea şi lancea de 4 metri, nemaiavându-şi rostul de vreme ce "armura" se transformase într-un frumos veşmânt de catifea brodată peste care se azvârlea, (aşa, de amorul artei, vorba Antonelei), o mantie. Spada cu lamă subţire şi flexibilă, cu muşcătura adesea mortală îşi va începe perioada de glorie, producând victime mai numeroase decât unele mici războaie ale vremii. A rămas în istorie duelul dintre ducele de Buckingham şi lordul Shrewsbury, la care a asistat şi soţia celui din urmă, deghizată în paj; după uciderea soţului, ea petrecându-şi noaptea cu învingătorul. La fel, celebre sunt duelurile organizate de către studenţii universităţilor germane, unde un obicei ciudat împiedica intrarea studenţilor în rândul confreriilor, până nu aveau la activ cel puţin o provocare la duel a unui coleg oarecare. Luptele se purtau cu spade nemţeşti, foarte lungi, dar neprimejdioase, căci punctele sensibile - gâtul, abdomenul şi ochii - erau protejate. În schimb, obrajii dueliştilor erau adesea însemnate, cicatricile fiind motiv de mare mândrie.

Contrar încercărilor de stăvilire, înfruntările de onoare au rămas la modă, spada ajungând să fie înlocuită uneori cu arme de foc. Astfel, secolul XIX a accentuat vărsarea de sânge, cu toate că din 1837 duelul devenea delict în Franţa, după ce în Anglia se procedase aşa de mai multă vreme. Printre victimele celebre ale duelului, Alphonse de Lamartine, rănit de colonelul italian Gabriel Pepe şi Aleksandr Puşkin, ucis de aventurierul francez Dantès (după alte surse d’Anthes).

Despovărat de legile stricte fixate de tradiţii şi regulamente, duelul a început o nouă existenţă (pe tărâmul noului continent) în fulgerătoarele schimburi de focuri ale "cavalerilor" vestului sălbatic. Subiectul acesta are însă are mai multă legătură cu scenariile westernurilor de odinioară, prin urmare închei scurta incursiune prin vremurile demult apuse.


Sursa: revista Magazin istoric nr. 3 (60), martie 1972
Sursa foto

16 comentarii:

  1. Foarte interesant articolul tau. Habar nu aveam de duelul judiciar. Citisem ceva despre ... cine pierde e vinovat, dar era pe considerente religioase, cum ca Dumnezeu il pedepsea. Asta se practica in Spania, de exemplu, pe vremea lui Fernando de Aragon si Isabela de Castilia.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nici eu nu ştiam istoria duelului de la începuturile sale, tocmai de aceea m-am şi gândit că poate ar fi interesant să fac un rezumat al istorioarei pe care tocmai o citisem. Eu aş fi spus că obiceiul duelului data de pe vremea când omenirea îl descoperise ca metodă de "reperat" onoarea ;) După lectură m-apucaseră regretele că nu mai trăim vremurile măcar vreo 2-3 săptămâni, s-apuc şi eu să pun drept gaj nişte mănuşi :D

      Ștergere
  2. Se zicea ca Puskin si-a cautat-o cu lumanarea de mai multa vreme, era un aventurier, ii placea adrenalina. Mi se pare cel mai rafinat mod de-ati rezolva problemele.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi, erau vremuri în care mai toţi şi-o căutau, ba mai mult, "amintirile" lăsate de ascuţişul spadei erau motiv de mândrie pt. posesor, presupun de invidie pentru cei "săraci", care nu si-au dobândit încă "recunoaşterea".
      Da, o modalitate rezonabilă, ba chiar onorabilă de a rezolva chestiuni de onoare personală. Dar doar aşa de amorul artei, cum citisem despre studenţii universităţii din Goettingen, care organizau uneori 30 de dueluri zilnic, fiindcă numai aşa puteau adera la una din "frăţii", e cam deplasat. Iar, aşa-zisul "duel judiciar" trebuie văzut prin prisma timpului căruia îi aparţinea, legătura acestuia cu justiţia (aşa cum o percepem noi astăzi) era inexistentă.

      Ștergere
  3. Nici de amorul artei, românii n-au fost duelişti(asta, că ai vorbit despre faptul că duelul s-a răspindit foarte mult însă nu şi la noi). Cred că există şi o explicaţie care ţine de o psihologie naţională, şi anume, că românul este iute la mânie, pe cât de repede se mânie, pe-atât de repede îi trece supărarea. Or, duelul presupune spontaneitate, exista principii stabilite clar, coduri scrise care permit duelarea, pregătirea la rece a momentului, locului,martorilor, armelor etc., un adevărat ritual riguros. Dimitrie Cantemir în "Descriptio Moldaviae" scria, amintind de năravurile moldovenilor, că "vorba duel nu le este cunoscută", ţăranii trecând rareori de la vorbe la arme, astupănd "gura semeaţă a potrivnicului cu ciomagul, cu bîta şi cu pumnii". Ce mănusă!
    Cât despre "iudicium duelli"care face apel la instanţa divină, nici acesta n-a funcţionat, fiind interzis temporar. Documentele folclorice aminesc de acest duel judiciar ca fiind luptă sau trîntă voinicească.Până şi zmeii se luau la bătaie "că-i mai dreaptă" lăsând săbiile ori armele deoparte:)
    Mult mai târziu pătrunde duelul în spaţiul cultural românesc, pe la începutul secolului al XIX-lea, de la tinerii români cu studii la Paris, Viena sau Berlin numiţi "bonjurişti, duelgii, pantalonari, oameni smintiţi la minte şi ciocoi înfumuraţi"- cât îmi place exprimarea lui Creangă, căci lui îi aparţine - Dar, duelul nu era decât un simulacru, tinerii nu cutezau să-l practice, se maimuţăreau fără gloanţe.
    Ştii cum îl porecleau românii pe Puşkin? "Cuconaş Puşcă":)I se trăgea de la "pasiunea" pentru duel.Puşkin chiar s-a înfruntat în duel cu boierul moldovean Dimitrie Spiridon Inglezi. Graţiile unei femei evident - miza duelului.
    Mă opresc aici că ajunge comentariul meu mai lung ca articolul, dar multe am să-ţi spun. Poate mă inviţi si-ţi scriu un articol.:D Glumesc.:)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Desigur, mânia care se stinge la fel de repede precum s-a aprins, explică de ce n-a "prins" (la români) moda duelului, dar mai este şi pregătirea riguroasă a momentului, cum bine spuneai, principii, coduri, un adevărat ritual; or românul de când se ştie are oroare de reguli, mă rog de respectarea acestora, chiar şi de regulile gramaticii (dar asta presupun că ai observat deja demult, ba uneori regreţi dispariţia duelului) :))
      Nu se pune problema (cred) ca un comentariu să fie vreodată prea lung, din contră vine cu completări care cel puţin în ceea ce mă priveşte sunt oricând de apreciat.
      Consideră-te invitată... oricând şi despre orice subiect ;) Nu glumesc!

      Ștergere
    2. M-am invitat singură în glumă ştiind că nu am timp nici de blogul meu. Este destul de epuizant, ştii şi tu, să te împarţi între realitatea cea de toate zilele şi spaţiul virtual, şi mai ales, să acorzi cât de mult timp poţi blogului, respectiv cititorilor. Blogosfera asta presupune interacţiune; până vezi de blogul tău şi-apoi mai treci şi pe la alţii, devine obositor totul. Uneori, regret că mi-am făcut blog...bine, nu-i nicio tragedie dacă nu mai continui, doar nu mă obligă nimeni:)Deocamdată, sunt online. Ca şi tine, ca şi alţii.Vom vedea...
      Duminică plăcută!

      Ștergere
    3. Cunosc, cunosc, ocupă ceva timp; până treci în revită blogurile urmărite, unde uneori mai laşi un comentariu, apoi până redactezi propriul articol...trece ceva timp, n-aş spune că e obositor, până la urmă noi am ales, a fost decizia noastră la care desigur putem reveni oricând...Deocamdată, amândoi perseverăm, se pare că "activitatea" online dă oarece dependenţă :))
      Mă gândeam eu că glumeşti, dar am încercat (deh, încercarea moarte n-are) şi eu să "deleg" responsabilitatea :)))
      Mulţumesc, să ai o duminică relaxantă, de mâine urmează alte 5 zile mai mult sau mai puţin stresante, depinde de cum "pică zarurile" ;) :))

      Ștergere
  4. Centurion, tu cel pasionat de istorie, mereu m-am intrebat, a existat de-a lungul timpului vreo epoca caracterizata prin moralitate si corectitudine? O perioada in care drepturile omului erau cu adevarat respectate? Eu zic ca nu, dar tare mi-ar placea sa fiu contrazisa. :D
    Citind despre timpurile de altadata nu pot decat sa fiu oripilata. "după uciderea soţului, ea petrecându-şi noaptea cu învingătorul." Unde e onoarea aici? Unde e moralitatea? Ce fel de femei erau atunci? Oamenii de acum se deosebesc cu ceva fata de cei din trecut? Noi, oamenii, avem si virtuti?

    "Temei pentru o provocare putea fi orice pretext, o vorbă aruncată-n vânt ori chiar o privire mai îndrăzneaţă înspre doamna din dreapta cavalerului" Hm, cat de putin valora o viata de om. S-a schimbat ceva de atunci? Eu zic ca nu prea...

    Prea multa varsare de sange, prea multe orgolii, prea multa nedreptate. Uneori simt ca oamenii nu invata niciodata din ororile istoriei.


    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Virtute, virtuţi... la specia umană... cineva spunea că omul este un animal de pradă, lucru confirmat de atâtea ori de-a lungul istoriei. Suntem dornici de a ne arăta supremaţia în faţa celui de lângă, iar drept pretext nu avem nevoie decât de propria vanitate, să nu spun setea de sânge specifică prădătorului. Îmi permit să te rog să cauţi sub eticheta GÂNDURI, două titluri "Intropecţie duminicală" şi "Virtuţile noastre".
      Ştiu că sună cinic, dar omul nu prea are nimic de-a face cu normele eticii şi moralei, noţiuni inventate de filosofi de amorul artei, le desconsideră atât de mult încât uneori chiar şi le arogă tocmai pentru a le călca în picioare. Asta e... avem, se pare (auto)distrugerea "plantată" undeva în codul ADN
      NU te bănuiam drept o idealistă, uneori mă gândeam că sunt singurul exponent al "rasei" pierdute. Bine ai venit in club.
      Totuşi, nu renunţ la lista mea :)) desigur nu este elaborată pe baza unor pretexte atificiale, ci doar pe cel al onoarei aşa cum este definită în dicţionare. Evident seamnă cu acţiunea eroului lui Cervantes, n-aş face decât să mă bat cu morile de vânt, însă mi-ar face bine să ştiu că fac puţină selecţie naturală..., eh şi uite cum, chiar si la mine iese la iveală caracterul de prădător...
      Mulţumesc, Nice pentru vizită şi un comentariu care m-a provocat la un răspuns sincer însă evident subiectiv (aşa cum am avertizat prin citatul care serveşte drept moto blogului)
      Să ai o duminică minunată şi odihnitoare, de luni începe iarăsi "nebunia" de 5 zile :)
      P.S. Pfuai, cât de rău îmi pare că n-am emoticonurile, "mutunachi" de la tine de pe blog.

      Ștergere
    2. Neata, Centurion, da, m-ai prins, sunt o idealista si mai mult ca orice pe lumea asta detest nedreptatate. Desigur, o sa caut de indata recomandarile tale, dar vad ca deja ai postat un articol nou-nout. Esti foarte harnicut zilele asta, bag de seama :P
      Multumesc mult de urare, ce dragut ca iti plac mutunachii mei, eu ii ador. :D

      Ștergere
    3. Neaţa, Nice (chiar dacă e 4 PM). Încântat să întâlnesc pe cineva care caută idealul, îmi dă impresia, chiar certitudinea că nu sunt singurul care se încăpătânează să-l găsească... Nenorocirea este că mediul (observarea acestuia), mă transformă (poate si tu simţi asta uneori) şi devin un exponent al realismului cinic. Nedreptate...a fost dintotdeauna şi se perpetuează, iar unul din motive este, că "atunci când nedreptăţeşti un nevinovat, făureşti un ticălos".
      He he he, sigur că da... ;) am şi eu momente de hărnicie, de obicei nu mă ţine mult, iar mâine fiind luni cu sigurantă mă părăseste... :))
      Normal că-mi plac muţunachii tăi, nu ti-am spus şi la tine pe blog că numai de dragul lor comentez ;) :P :D

      Ștergere
  5. Postarea ta mi-a placut in mod deosebit pentru ca mi-a readus pentru o clipa in fata ochilor o parte a copilariei in care adoram si citeam pe nerasuflate operele lui Dumas...perioada in care exista onoare la loc de cinste...sa te duelezi pentru a apara onoarea era o virtute in care astazi nimeni nu mai crede...mi-as dori sa pot arunca si eu manusa in semn de provocare la un duel...dar ce vorbesc sau gandesc...mi-ar trebui atatea manusi si sabii de Toledo ... dar eu sunt numai una si ei sunt cat o armata si peste...Muschetari nu mai exista...nici macar un Vicontele de Bragelonne, nici Pardaillan, nici Garzile...gata cu copilaria si amintirile...Pacat ca la noi, de-a lungul timpului, nu a prins acest mijloc de lupta elegant...au fost perioade in care, in lupta, s-a folosit sabia, dar era prea eleganta ca mijloc de lupta pentru firea noastra napraznica...
    Mi-a placut ce ai scris spre aduceri aminte...oare unde ne-am ratacit sau ce drumuri ar fi trebuit sa le parcurgem pentru a fi ramas romanul asemeni unui gentleman...gentleman n-a fost romanul nicicand dat prea multi s-au perindat pe la noi si au uitat sa mai plece astfel samanta romanului prea s-a altoit cu cei ce au venit si nu au mai plecat...asa ca daca nu am fost barbari...am devenit acum...Felicitari si sa mai scrii asemenea subiecte interesante ...
    P.S. ...nu prea sunt in forma pentru scris dar imi revin...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ahhh... da, minunatele cărţi ale copilăriei... Pe astea le idealizam eu, mă rog onoarea, etica muşchetarilor de exemplu. Dar vezi, în viaţa reală omul se dovedeşte imoral, (cum remarca Nice în comentariul anterior), mascându-şi pornirile sălbatice sub cultul onoarei care desigur se spală în sângele duelului. Acum nu mai este la modă dar s-au descoperit alte modalităţi chiar mai perfide pentru a da frâu liber caracterului de animal de pradă.
      Despre români..., numai de bine, nu pot să-mi neg total apartenenţa la naţie, deşi matematic şi biologic este sub 50% restul fiind "şi altele" 4 la număr. ;) :D Totuşi, nu pot să nu remarc faptul istoric, că romanii nu s-au prea străduit să colonizeze, aşa cum au făcut-o în Galia (unde câteva drumuri pavate au rezistat până pe timpul lui Napoleon, singurul până atunci care a hotărât recondiţionarea acestora, observând utilitatea strategică a căilor de comunicţii terestre) sau Britania (unde porţiuni mici ale canalizării Londrei datează din acele timpuri, desigur reparate în decursul anilor). Or fi ştiut ei ceva...,d-aia si-au retras legiunile...da' tocmai ce-am spus că mă abţin să nu fiu rău, deci mă opresc înainte de concluzia finală ;)
      Mulţumesc pentru comentariu (ba mie mi se pare că eşti în formă), sunteţi câtiva întotdeauna nu vă zgârciti la vorbe, lucru care nu poate decât să mă bucure, pentru că altfel blogul ăsta n-ar fi altceva decât monologul autorului, când de fapt ar trebui să fie un dialog al unei comunităţi fie ea cât de restrânsă numeric.
      O duminică specială îţi doresc, şi te aştep cu drag.

      Ștergere
  6. O fi fost barbar obiceiul dar ce repede se rezolvau conflictele! Vorba ta, in ziua de azi ar fi fost macel nu alta, dar macar stiam o chestie!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, eficientă metodă... numai că uneori se exagera în privinţa pretextului, orice, cât de neînsemnat putea deveni motiv de vărsare de sânge... da' aşa e omul, animal de pradă, deci "apucătura" sau moda asta se încadrează la normalitate.
      Cred şi eu.. în ziua de azi... ohhhhooo... s-ar rezolva problemele generate de supra-popupulare.

      Ștergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.