Despre etică – doar pe jumătate drăcesc

Am mai atins subiectul, la modul aproape drăcesc, acum însă mi-a fost repus pe tapet de evenimente recente. De un an şi aproape jumătate călătoresc destul de mult – cam o dată pe lună, în grup restrâns. În acele ore – destule, între 15-20 – auzi destule... Desigur, asta dacă eşti adeptul principiului după care natura ţi-a dat numai o limbă şi două urechi, pentru ca să asculţi de două ori mai mult decât vorbeşti.

În ultimul „voiaj” am asistat, între alte discuţii sterile, la o adevărată disertaţie referind lumea în care trăim. Mai exact de ce dracu toate dimprejurul nostru sunt aşa cum sunt, cui aparţine vina şi ce naiba avem de făcut pentru a aduce lucrurile la normalul închipuit de către vorbitori. În paranteză fie spus, presupun că făceam parte din auditoriu (foarte probabil singurul). Restul interlocutorilor fiind ocupaţi cu găsirea soluţiei salvatoare, însă mai cu seamă de impunerea propriului punct de vedere.

Mărunţişuri

Fleacuri, mizilicuri sau nimicuri, pălăvrăgeli sau flecăreli. Despre ce altceva să scriu după aproape trei luni de tăcere impusă uneori de factori externi mie, alteori (cel mai des) de lenea-mi întotdeauna recunoscută. Iar dacă tot veni vorba despre leneveală – virtute pe care mi-o asum – să sporovăim niţel despre muncă. Sigur, mai flecărim apoi un pic despre noroc, vreme şi vremuri.

Cum am recunoscut deja, cu subiectul muncă sunt aproximativ paralel, în fine, firave legături care însă nu mă transformă într-un expert. Pe cale de consecinţă găsesc nimerit a-l cita pe maestrul Cioran. Un text descoperit în timp ce răsfoiam, din lipsă de ocupaţie ori, mai bine spus, îngrijorat fiind pe o anume chestiune nu puteam să-mi văd de vreo altă treabă necesară ori măcar închipuită aşa, pagina unui amic de pe G+. Aş pune doar link-ul – pe motiv de lene, ca să nu-mi fac de treabă cu înlocuirea diacriticelor – dar pentru că ştiu că un bun amic nici nu s-ar obosi să acceseze adresa drăcească a lui Guglă – uf, chestie de „prinţip” – o să mai şi muncesc. Fără să exagerez, fiindcă strică, veţi vedea mai încolo. ;)

Monolog (parţial) drăcesc

Am vaga impresie că unele legi (reglementări, norme etc.) – nu mă hazardez a spune multe – sunt inventate fie pentru a împărţi lumea în tabere – dictonul „divide et impera” nefiind străin sus-puşilor – fie pentru a testa rezistenţa la rupere, torsiune ori întindere a nervilor clasei dominate sau mai pe şleau, gradul de obedienţă. Într-o lume dominată de bun simţ, să-i zicem civilizată, nici n-ar nu trebui să se legifereze faptul că nu-i tocmai de bonton să-i sufli fumul în nas celui de alături, fumător sau nu – este o chestie redundantă.

Mda, mă refer la recent aplicata – aplaudată de unii, ocărâtă de alţii – lege care interzice fumatul în toate locurile publice. Cică se aliniază acquis-ului comunitar. Nu zău! Cam tot la fel ca şi macabrele imagini de pe pachetele de ţigări; altă găselniţă a cărei scop mi-e cam greu să-l pricep. S-a lăsat cineva de fumat după ce s-a oripilat îndeajuns privind pozele alea vreme de două-trei secunde cât îţi ia până scoţi ţigara din pachet? Mă îndoiesc. Cum la fel am rezerve că noua lege ne va face pe noi – eu fumător, tu nefumător – mai sănătoşi. Am scăpat de un fum, însă rămân destule alte surse de noxe – să numim doar eşaparea autoturismului personal, mai ales dacă papă motorină, că tot sunt la modă motoarele Diesel. ;)

Impresii de acasă

Am părăsit linia frontului şi iată-mă ajuns „home sweet home” (pe dracu’). Punem deocamdată punct corespondenţelor de război, chiar dacă peisajul de acasă seamănă izbitor cu unul de „war zone”.

Aşadar, impresii. Departe fiind încă, cale de vreo săptămână până la „lăsarea la vatră”, ascultam Erika (pentru aceia care se feresc de iutub ca dracu de agheasmă – recte Dragoş – aici sunt versurile) fredonând în gând: „In der Heimat wohnt ein kleines Mägdelein / Und das heißt: Erika / Dieses Mädel ist mein treues Schätzelein / Und mein Glück, Erika...” Fără relevanţă fiind faptul că iniţiala numelui real este „S” şi nu „E”. ;) În acest timp ochii minţii închipuiau întoarcerea-mi triumfală pe acordurile Wenn die Soldaten (Când soldaţii): „Ein Gläschen Rotwein und ein Stückchen Braten / Schenken die Mädchen ihren Soldaten...” Versurile, un pic neconforme cu ceea ce cântă Marlene Dietrich, aici. În fine, chiar dacă nu se aplică ad litteram: „wenn die Soldaten wieder in die Heimat / Sind unser Mädchen längst schon verheirat’... – după cum se spune spre finalul cântecului – tot fără batiste în două culori fluturate în aer, păhărel de vin, friptură şi buchete de flori de nu-mă-uita aruncate la picioare rămâne finalul filmului. Mai curând se potrivesc versurile dintr-o altă versiune: „wenn die Soldaten aus den Stadt marschieren / Schließen die Mädchen die Fenster und die Türen”.

Corespondenţe de front – Ochiul Dracului

La unul din textele precedente doi comentatori s-au pornit într-o (oarecum) filosofică discuţie despre ochiul Dracului, recte banul, atingând şi conceptele de preţuire, valoare, schimb de valori. I-am citit, în lipsă de altceva mai bun de făcut, dar şi pentru că „duelul” ideilor m-a făcut curios să aflu deznodământul. În tenis s-ar spune „deuce”, observaţie care mi-a dat ideea să joc „tie-breakul”.

Dracul, Herr Teufel, monsieur le Diable, Aghiuţă, Michiduţă sau cum vreţi să-i spuneţi, e vinovat de multe, însă nu-i drept să-i punem în spinare toate relele de pe lume, mai ales cele specifice oamenilor. Nu banul este ochiul Dracului, iar dacă tot vrem să-l implicăm pe „Ăla Negru”, să admitem că mult mai drăcească este avariţia omului. Nu banul în sine este rău, ci dorinţa malefică de a-l avea – lucru care nu se traduce prin a-l poseda, în sensul de a te folosi de acesta asemeni oricărei alte unelte.

Corespondenţe de front – Motivaţional

Aruncă-mă lupilor şi mă voi întoarce conducând haita. Un motto pe care l-am întâlnit pe multe forumuri – în trecut, pe vremea când eram ceva mai sociabil. Pare pueril la prima vedere, însă cuvintele înşiruite parcă de un adolescent care vrea să braveze ascund un adevăr incontestabil. Numai o situaţie limită te poate face să-ţi depăşeşti propriile limite. Sigur, mai tre’ să şi vrei sau, păstrând logica, să nu vrei să te mănânce lupii.

Fără voia de a-mi glorifica trecutul, fie acesta chiar de centurion, aş mărturisi că au existat vreo două-trei situaţii – cam puţine, e drept, da’ nu sunt genul care se aruncă în apă înainte de a-i verifica adâncimea (că tre’ să ştiu dacă e nevoie s-o trec înot sau o pot trece la pas ;) – în care am trecut peste graniţele impuse de firea-mi (oarecum comodă) dincolo de nişte limite pe care nici măcar nu le bănuiam. Un sentiment plăcut... Ultima oară l-am resimţit acum exact un an. Da, de acel sentiment vorbesc, un fel de mândrie, de-mi venea să-mi strâng singur – eu mie :D – mâna.

Corespondenţe de front – Strategie

Ştiţi povestioara aceea despre cei doi tăietori de lemne? Căutaţi-o pe net, sigur daţi de ea. Nu-i lungă, însă nici foarte scurtă, iar mie mi-e cam lene s-o transcriu, mai cu seamă de pe telefon. Pentru a pătrunde în atmosferă o să v-o povestesc în linii mari.

Atenţie! Doi oameni se apucă să taie câte un copac. Ambii au aceeaşi forţă şi dexteritate în mânuirea toporului. Primul dintre ei loveşte cu securea constant luând scurte pauze pentru a-şi recăpăta suflul. Cel de-al doilea lua câte o pauză la fiecare oră. În final primul tăietor era la capătul puterilor, lac de sudoare şi abia dacă trecuse de jumătatea trunchiului, în timp ce al doilea doborâse copacul. Nu e nici un mister, învingătorul se folosise de fiecare pauză pentru a-şi ascuţi toporul.

Cunoaştere

Dacă tot m-am lămurit ce anume este wordpress-ul (pentru cunoscătorii de germană, pudibonzi, am un singur cuvânt, Mist) şi fiindcă tot sunt la reînceputul acestui blog, un fel de half evil reloaded, haideţi să discutăm puţin despre verbul a cunoaşte.

Într-un comentariu, care mi s-a părut interesant, cineva îl cita pe Remarque. „Cea mai periculoasă boală a omenirii este gîndirea!”

Lăsând deoparte consideraţiile filosofice, prea adânci pentru momentul la care scriu, mi-a trecut prin cap un fapt care mă intrigă şi distrează deopotrivă. Observ că sunt destui aceia care afirmă sus şi tare că pot cunoaşte omul dintr-o privire. Ce să mai vorbim despre situaţia în care schimbă o părere, verbal ori în scris, dacă au băut o bere sau o cafea împreună sau dacă sunt foşti colegi de şcoală ori actuali colegi de serviciu. Respectivii au deja pretenţia că ştiu totul despre cineva, chiar dacă (în primele cazuri enunţate) nici nu l-au întâlnit până atunci.

Întoarcerea fiului rătăcitor

Sau: în genunchi mă-ntorc la tine blogspot, după momentul de rătăcire în care voiam să te părăsesc pentu mult prea nejustificat lăudata platformă wordpress. Oi avea tu hibele tale – uneori tre’ să te rog frumos să reîncarc de câteva ori poza pe care vreau s-o ataşez textului, alteori ţii cu tot dinadinsul să-ţi dovedeşti atotputernicia asmuţind cerberul (captcha) la beregata amicilor care doresc să-mi lase o vorbă pe blog – însă întotdeauna mi-ai împlinit voia – m-ai lăsat să aduc „muţunachi”, să pun diverse widgeturi şi câte şi mai câte – m-ai lăsat să-mi fac damblaua, cum s-ar zice. Mulţumescu-ţi şi iertată fie-mi nerozia din momentul în care m-am gândit să te părăsesc pentru cioara papagalul de pe gard.

De rămas bun, numai un pic drăcesc

E seară, vreme de iarnă mizeră, o aştept pe S. şi mi-am pus în cap să scriu cel de-al 333-lea text pe acest blog. Başca, încă nu mi-am revenit în parametri normali de funcţionare după ultima incursiune pe teritoriul austriac. Cumul de factori nefavorabili, se duce dracu’ toată inspiraţia, chiar dacă n-a fost decât o sclipire de geniu. Am uitat tot. Avem în minte idei, paragrafe, cuvinte elevate, formulări savante, în fine, cam tot ceea ce ar putea sta la baza unui „finis coronat opus” mirobolant.

Unica soluţie încă o revoluţie este să apelez la rezerva strategică, ultima sticlă de Rémy Martin XO primită cadou acum destulă vreme, da’ pe care nu mă lăsa inima s-o deschid. Îi admiram doar sticla, eticheta şi-mi imaginam savoarea... Caz de extremă urgenţă, „à la guerre comme à la guerre” cum ar zice francezu’ sau „all is fair in love and war”, cum a spus John Lyly şi cântat mai apoi Ronnie Milsap.

De Crăciun, aproape deloc drăcesc

Au mai rămas trei zile până la Weihnacht, cum îi spune pe aici în Bürmoos Crăciunului. Tot trei zile numără și AMR-ul meu până să mi se termine schimbul, numai că se adaugă încă trei de ZFR - că nu vine nimeni în zi de Crăciun să te evacueze de pe front. Pentru cei care n-au făcut armata, m-am ostenit totuși a scrie o notă explicativă.

N-o să m-apuc acum să fac bilanțul anului care stă să se încheie. Mi-ar fi cam complicat să trec în revistă realizările - și nu pen' c-ar fi prea multe. Nici autocritica nu-mi place, deci nu stau să enumăr eșecurile. Nu o să mă hazardez nici în a încropi o listă cu obiective pentru anul care vine. Nu de alta, da' să nu fiu nevoit mai apoi să mă ascund fiindcă n-am îndeplinit (în cel mai fericit caz) decât jumătate dintr-unul dintre zecile, poate sutele planificate.

Drăcisme via Bürmoos

Nu fiindcă aș avea ceva important de spus, însă pentru că mă apropii de textul cu numărul 333 mi-am zis să fac una nefăcută, adică să postez de pe telefon relatări direct de pe "Frontul de Vest", live, cum s-ar mai zice.

Timp am berechet, îmi spunea mai ieri un amic.

Dacă tot am adus vorba despre front și corespondențe de război, ar mai trebui să spun că mă intrigă calmul, liniștea interioară pe care o simt încă de când am debarcat la Bürmoos. Asta spre deosebire de precedenta misiune de dooșopt de zile, când am fost un pachet de nervi și chiar mă bătea gândul să renunț pe motiv că nu-s suficient de nărod pentru acțiuni de tip kamikaze. Încercând să-mi explic schimbarea radicală, mi-am amintit că citisem pe undeva - da, au fost și vremuri când încă citeam - că înțelepții nu fac nimic împotriva karmei. E, m-oi fi deșteptat și nu mai lupt contra unui adversar, recte soarta, în fața căruia n-am nici cea mai mică șansă. Mira-m-aș, nu sunt genul care s-o dea la pace, nici măcar sau mai ales cu destinul ori karma. Am nevoie de propriul meu mic război, altfel m-aș năpusti asupra mea însumi.

Cineva foarte apropiat mi-a strecurat subtil ideea după care motivul acestei liniști ar fi faptul că am realizat cât sunt de norocos. O fi, da' mulțam de așa noroc.