Perfecţiunea imperfecţiunii sau „Lecţia despre cub”

Rândul trecut am luat la „bani mărunţi” tentaţiile omului. Nu acelea nevinovate, n-ar fi avut niciun haz, am disecat ispitele, hai să le zicem, drăceşti. Cum era de aşteptat s-a ajuns la tentaţia perfecţiunii. Fie şi numai pentru că vorbim despre perfecţiune trebuie să admitem că subiectul merita tratat separat şi nu la grămadă cu celelalte tentaţii. Păi nu, ori suntem golani perfecţi ori nu mai suntem...

Perfecţiunea ne poate motiva, dar deopotrivă demoraliza. Poate fi suma şi obiectivelor atinse dar în egală măsură şi suma ratărilor personale. M-aş avânta să afirm că ar putea să fie şi suma năzuinţelor care nu trebuie trebuie atinse. Unde ar mai hazul, care ar mai fi farmecul? Totul ar fi perfect, nimic de adăugat, nimic de eliminat... Plictisitor, de-a dreptul.

Tentaţii

Cu ceva vreme în urmă - observ, după grosimea stratului de praf virtual depus pe rafturile de asemenea virtuale ale blogului existent şi acesta, cum altfel, tot într-un spaţiu virtual, că a fost o absenţă cam lungă, motivată ori ba, cui îi pasă – discutam despre bunătatea, respectiv răutatea omului, despre valoarea şi deopotrivă puterea cuvântului, despre adaptare şi orgoliu versus mândrie, despre scop care se atinge uneori prin manipulare şi ambele sunt realizabile graţie înainte menţionatei forţe a cuvântului şi desigur a încrederii pe care o acordăm, uneori, poate prea des şi necondiţionat aceluiaşi cuvânt. Dintre noţiunile înşirate mai înainte constat că lipseşte un termen la fel de important, dacă nu cumva chiar izvorul celorlalte şi care de bunăseamă merită o analiză detaliată, tentaţia.

Din culisele celui de-al Doilea Război Mondial (2)

Ultima conspiraţie a lui Cato

Un episod inedit din istoria spionajului. Un tânăr spaniol, purtând numele de cod „Cato”, intră în serviciul spionajului german, scopul său fiind însă acela de a-i sprijini pe englezi să câştige războiul. Ajuns în Anglia, el transmite Abwehrului informaţii eronate, care fac mari servicii aliaţilor în diferite împrejurări, de pildă în legătură cu debarcarea anglo-americană în Normandia.

Abia terminate complicate manevre de diversiune legate de debarcarea din nordul Franţei, Cato fu nevoit să se ocupe de bombele zburătoare. Încă de la sfârşitul anului 1943 Abwehrul căuta să descopere cea mai bună modalitate pentru a cunoaşte cât mai exact efectele pe care aveau să-l producă în anul următor „arma secretă”, bombele V-1.

Din culisele celui de-al Doilea Război Mondial (1)

Cato câştigă partida

Vreme de trei ani, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, rolul de principal agent al spionajului Germaniei în Marea Britanie l-a deţinut un tânăr spaniol, fost student la facultatea de Electronică din Madrid, cunoscut superiorilor săi nazişti sub numele de Cato. Mesajele lui Cato şi ale reţelei sale aveau prioritate de transmisie. Agentul folosea cerneală simpatică, redactând scrisori aparent nevinovate, adresate Băncii Espiritu Santo, din Lisabona. De asemenea îşi transmitea mesajele şi prin radio.

Informaţiile pe care le comunica Înaltului Comandament German (O.K.W) şi pe care O.K.W.-ul [Oberkommando der Wehrmacht] le raporta direct lui Hitler se refereau la probleme deosebit de importante, precum deplasările ofiţerilor statului major aliat sau efectele raidului aerian german de la Coventry (14 noiembrie 1940).

Imperiul roman timpuriu – Principatul

16 ianuarie 27 î.e.n. Într-o şedinţă - bine regizată - a Senatului, Octavianus este rugat să nu părăsească conducerea destinelor statului. Senatul îi acordă numele sacral de „Augustus” (cel vrednic de cinste, cel venerabil), Octavian adoptând titulatura de „Imperator Caesar Augustus divi filius”. Provinciile romane sunt împărţite între Princeps şi Senat; cele considerate nepacificate, precum Syria, Egipt, Gallia, Hispannia Tarraconensis şi cele de graniţă, în care staţionau legiunile Romei, sunt subordonate autorităţii lui Octavianus, care primeşte imperiumul proconsular pe 10 ani, devenind implicit comandat suprem al armatelor romane. Provinciile liniştite, precum Sicilia, Gallia Narbonensis, Creta, Cyrene, continuă să fie administrate de Senat. Astfel, anul 27 este considerat drept data tradiţională a începutului principatului, iar Augustus devine primul împărat roman.

La şuetă cu Dracu’ (4)

După o relativ scurtă pauză, timp în care îşi savură cafeaua (alta, a treia), sorbi din coniac (al nu ştiu câtelea pahar) şi pufăi cu nesaţ din nelipsita-i ţigară de foi, îşi reluă intempestiv discursul.

– Să revenim la oile noastre. Unde rămăsesem? Ah, da! La scop. Orice acţiune se presupune că are un scop, nimeni nu face lucruri fără rost, mă rog, dacă ne referim la normalitate. Dar pentru aprofundare ar trebui să revenim la discuţia despre cuvinte, vorbe, mai exact puterea cuvântului. Asta pentru că scopul se împlineşte tocmai folosind vorbe. Cuvântul poartă cu sine adevărata putere, capacitatea de manipulare, ea însăşi, deseori, un scop. Şi da, ai intuit bine dacă te-ai gândit că pentru ca toate astea să funcţioneze este nevoie de ingredientul magic, anume încrederea.

Spune-i omului ce vrea să audă şi-l vei avea de partea ta definitiv şi necondiţionat. Altfel spus, ne place să auzim ceea ce dorim, ecoul propriului gând are propria lui fascinaţie şi niciodată nu ne vom sătura ascultându-l. Pe de altă parte, o inepţie repetată de un milion de ori, devine adevăr, mi-am permis să modific citatul original pentru a nu naşte suspiciuni de ascunse simpatii pentru Goebbels, ministrul Propagandei Publice al celui de-al treilea Reich.

Spartacus – un război de-a lungul întregii Italii

Spectacolele de gladiatori, atât de populare în lumea antică, au fost împrumutate de romani de la vecinii lor, etruscii. La început, în arenă apăreau numai gladiatori care se luptau între ei, pentru ca mai târziu să fie introduse şi diverse fiare sălbatice pe care aceştia trebuiau să le înfrunte într-un spectacol sângeros. Recrutaţi dintre sclavi sau liberţi, dintre condamnaţii la moarte sau la muncă silnică ori dintre prizonierii de război, gladiatorii cei mai căutaţi pentru rezistenţa şi forţa lor fizică, erau galii şi tracii.

Într-un trib tracic, aşezat în văile Munţilor Rodope, s-a născut Spartacus, viitorul gladiator şi conducător al marii răscoale. Viaţa lui Spartacus înainte de dezlănţuirea răscoalei (73 î.e.n.) e prea puţin cunoscută. Părinţii lui, probabil păstori, au fost nevoiţi să-şi înscrie fiul ca soldat în rândurile unei trupe auxiliare romane unde, de la bun început, Spartacus s-a făcut remarcat prin forţă fizică şi curaj. Clima aspră a meleagurilor natale îi călise trupul, iar sărăcia, cu care fusese obişnuit de mic copil îl învăţase să fie cumpătat. Din motive necunoscute - poate pentru că fostul păstor nu s-a împăcat cu aspra disciplină militară - Spartacus a dezertat. Potrivit legilor romane, o dată prins, un dezetor îşi pierdea libertatea şi era vândut ca sclav. Aceasta a fost şi soarta lui Spartacus.

Şuete cu dracu’ (3)

Am întrerupt discuţia pentru a reîmprospăta proviziile de pe măsuţa dintre cele două fotolii pe care ne tolănisem pentru a ne întinde la o şuetă agreabilă, chiar dacă cam drăcească. Revenind cu ceştile de cafea care-şi împrăştiau aroma îmbietoare, vechiul amic îmi zâmbi arătând cu privirea înspre rafturile bibliotecii.

– I-ai citit pe toţi? Filosofii aştia, la ei mă refer. Le-ai luat afirmaţiile drept adevăruri incontestabile? Ştii uneori e mai comod aşa, iar voi oamenii sunteţi atât de leneşi încât uneori refuzaţi să gândiţi, vă este la îndemână să luaţi de bună orice inepţie numai pentru că a fost rostită de cineva căruia tot voi, mă rog, înaintaşii voştri, i-au acordat statutul de înţelept.

– Pe unii da, pe alţii doar i-am “frunzărit”, să-mi formez o părere. Nu-s atât de comod precum insinuezi şi, în plus, am deseori tendinţa de a contrazice tocmai opiniile majoritar considerate drept cele mai raţionale, iar pentru asta lucrez cu materialul clientului.

Dramele din palatul Lochias

În secolul al IV-lea î.e.n. Egiptul a fost cucerit de Alexandru cel Mare şi a devenit un stat elenistic. Timp de aproape trei secole, de la moartea lui Alexandru (323 î.e.n.) şi până în anul 30 î.e.n., tronul Egiptului a fost ocupat de dinastia Ptolemeilor (Lagizilor), al cărei ultim reprezentant a fost Cleopatra VII – sau simplu, Cleopatra, aşa cum o recunoaşte istoria. Dar s-ar fi putut întâmpla ca după această celebră regină Egiptul să fi fost cârmuit de Ptolemeu al XVI-lea sau, cum i s-a mai spus, Cezarion…

Şuetă cu monsieur Le Diable (2)

Să continuăm şueta nocturnă cu monsieur Le Diable, Herr Teufel, recte Dracu’, începută săptămâna trecută.
Umplu paharele, apoi aduc şi restul de cafea rămasă în filtru. Se anunţa o noapte lungă, altfel spus albă. Să mai spună cineva că dracu-i negru, poate doar în ceru’ gurii, altfel o companie mai mult decât plăcută, volubil şi cordial, gata să-ţi desluşească mai toate semnele de întrebare. Îl observ frecându-şi palmele a nerăbdare sau a satisfacţie, n-am de un’ să ştiu exact ce-i în mintea lui.

– Bine - îmi zice pe un ton care anunţa o altă tiradă revelatoare - din moment ce nu ai preferinţe, dă-mi voie să încep cu ceva care, măcar la nivel mistic, e recunoscut drept întâiul.

Şuetă nocturnă cu Herr Teufel

Stătem întins pe pat aşteptând să adorm, dar somnul nu se lipea deloc de mine. Am încercat să număr oiţe, cine drac’ spune că asemenea tertip îl convinge pe „moş Ene” să vină în vizită, spune baliverne. De ce tocmai oi, alea fac zgomot, behăie, cum să adormi, că nu sună tocmai a nocturne de Chopin, Bach, Haydn ori Vivaldi, ca să nu mai discutăm că numărând oile, gândul se duce inevitabil la stână, iar acolo mai latră şi câte-un câine, îţi sare somnu’ nici vorbă să să rămână prin preajma-ţi.

Ehh, stând eu aşa cu ochii-n tavan şi nenumărând mioare, aud un uşor foşnet venind de undeva din lateral. Mi-e lene să întorc capul, o fi vântul, iar eu, aflat undeva la graniţa dintre starea de veghe şi cea de visare, nu percep corect poziţia sursei zgomotului. De fapt, nu-mi pasă, n-are decât să fie ce-o vrea, eu vreau doar să dorm.

Revelaţie - "Dicţionarul Diavolului"

Am avut de gând să scriu despre ...  ipocrizie ... nici eu nu ştiu ce, într-o conjunctură mai personală. Neavând destul tupeu, am zis că mă „plimb” oleacă în lumea imensă şi mărinimoasă a lui Goagăl (sper că îmi permiţi, Mario, să-ţi împrumut ‚desăvârşita’ scriere). Ceva, în fundul minţii, îmi spunea că o sa dau din lac în puţ;  cum fac mai de fiecare dată am ignorat acel ceva (că să merg la culcare it's not an option) şi am dat peste unu’ de i-ar zice Ambozie în limba română şi care a murit de 100 de ani fix sau cel puţin aşa se presupune (pe bune!).