Şahul în istorie

Despre originile şahului circulă mai multe versiuni. Printre presupuşii inventatori se numără legendarul Sem (fiul lui Noe), regele Solomon, Aristotel sau miticul Ulise. În realitate, jocul a apărut mult după dispariţia acestora. Cea mai veche menţiune scrisă despre acest joc apare într-o romanţă persană din secolul al VI-lea. Există însă dovezi potrivit cărora "vârsta" şahului este
mai mare cu două secole, locul său de baştină fiind în nord-vestul Indiei.

Pe meleagurile natale, şahul era cunoscut sub numele de chaturanga, cuvânt care înseamnă "armata celor patru elemente". Cele patru elemente erau: elefanţii (actualii nebuni), caii, carele (turele de azi) şi pedestraşii (pionii). La joc participau fie doi, fie patru parteneri, iar regulile erau asemănătoare cu cele actuale. Tabla de joc avea tot 64 de pătrate şi fiecare armată dispunea de un rege şi un ministru (regina de astăzi), două care, doi cai, doi elefanţi şi opt pedestraşi. Scopul jocului era de a-l face prinzonier pe regele inamic, lucru care se întâmpla când toate celelalte piese erau pierdute sau când regele nu avea unde să se retragă în afara ameninţării (matul actual). Diferenţa cea mai importantă faţă de jocul actual consta în modul de deplasare al elefantului, căruia indienii nu-i permiteau decât un salt în diagonală.

În lunga sa odisee, şahul a cunoscut două faze importante: cea persană şi cea arabă. La mijlocul secolului al VII-lea, jocul de şah s-a împământenit pretutindeni unde au pătruns arabii. Ostil la început, din pricina "chipurilor cioplite", clerul islamic a autorizat totuşi cu timpul practicarea şahului, condiţia fiind ca piesele să nu reprezinte imagini ale divinităţilor sau ale oamenilor, să nu se desfăşoare în public, nici pe bani şi jucătorii să nu folosească, în clipele de enervare, un limbaj incompatibil cu etica.

În cursul secolelor VIII-X, numeroşi arabi şi-au dobândit faima de campioni de şah. Bagdadul a devenit unul dintre centrele cele mai active ale jocului, printre adepţii săi fiind celebrul calif Harun al-Raşid şi cei trei fii ai săi. În Europa, şahul a fost introdus de maurii care cuceriseră Spania în secolul al VIII-lea. Studenţii străini care frecventau Universitatea din Sevilla şi celelalte centre islamice de învăţământ au contribuit la răspândirea şahului în sudul Franţei şi insulele din Mediterana, inclusiv Sicilia. Încă înainte de anul 1000, latina medievală cuprindea în vocabularul ei cuvântul mattus (mat). În documentele catolice, prima mărturie despre şah apare în testamentul din 1010 al contelui de Argel, care înainte de a pleca la luptă împotriva maurilor din Cordoba, a lăsat piesele jocului său ca moştenire unei mănăstiri din Nîmes, în sudul Franţei.

Unul dintre primele campionate internaţionale pe care le menţionează analele a avut loc la Sevilla, ocupată pe atunci de arabi, în secolul al XII-lea, participanţii străini venind din Sicilia, Fez, Tripoli şi Murcia. La acea vreme, nebunul şi tura se deplasau ca şi astăzi, dar Firz (regina) nu avea voie să se mişte decât în diagonală, pe unul dintre pătratele vecine.

În Rusia, şahul a pătruns în între secolele al IX-lea şi al X-lea, graţie negustorilor musulmani care făceau naveta între litoralul de nord al Mării Negre şi Bagdad. Clerul ortodox a interzis "diavolescul joc", punându-l în aceeaşi categorie de păcate cu beţia şi cântecele deşucheate. Codul civil, promulgat de Ivan cel Groaznic în 1551, l-a socotit o "drăcească născocire a grecilor", declarându-l ilegal; ceea ce nu l-a împiedicat însă pe ţar să fie un jucător pasionat, care şi-a petrecut ultimele clipe din viată în faţa tăbliei de şah. Cnejii şi negustorii, au trecut şi ei peste opreliştile legii, practicând şahul cu patimă, dar şi cu un remarcabil talent. În 1885, o misiune moscovită la curtea lui Ludovic al XIV-lea l-a umplut de uimire pe regele Soare prin extraordinara dibăcie în mânuirea pieselor. Aproape un secol mai târziu, Pavel I, fiul Ecaterinei cea Mare, sosit incognito la Paris, a câştigat un rămăşag la "Café de la Régence" – pe atunci centrul şahistic din capitala Franţei – alegând cea mai bună mutare într-o partidă întreruptă.

Clerul catolic din Europa occidentală s-a împotrivit şi el şahului, fără a reuşi însă să-i bareze drumul. Jocul s-a răspândit mai întâi în Italia, apoi în Germania, Elveţia, Franţa, Boemia, Ungaria şi ţările baltice. În Anglia a pătruns în secolul al XI-lea, odată cu normanzii, câştigâdu-şi rapid popularitatea. Numele tablei cu 64 de pătrate – saccarium, în engleză, exchequer – desemnează şi azi Ministrul Finanţelor din guvernul Marii Britanii.

Cu timpul, şahul a intrat în echipamentul indispensabil al trubadurilor şi menestrelilor, care colindau drumurile Europei în secolele XIII-XV. În romanţele şi romanele medievale apar numeroase referiri la acest joc, printre campionii cărora li se cânta măiestria numărându-se regele Priam, Alexandru cel Mare, legendarul rege Artur şi cavalerii săi din jurul mesei rotunde. În multe poveşti de dragoste jocul de şah îşi avea rostul său, constituind (spre exemplu) pretextul folosit de Tristan pentru a o întâlni pe Isolda sau modalitatea folosită de Lancelot pentru a o cunoaşte pe Guinevere. Legile cavalereşti cereau ca priceperea la joc a cavalerului să n-o întreacă pe cea a alesei sale; totuşi, pentru a câştiga, domniţa iubită trebuia să cunoască măcar rudimentele jocului.

Izolarea în care trăia nobilimea medievală, precum şi plictiseala care domnea în castele au contribuit considerabil la popularizarea şahului. Evul mediu a fost epoca în care au apărut primele probleme de şah, oferite spre soluţionare celor competenţi. Cu timpul regina şi nebunul şi-au dobândit libertatea de mişcare, ajungând la sfârşitul secolului al XV-lea să se deplaseze conform regulilor pe care le cunoaştem astăzi. De asemenea, posibilitate pionului ajuns la capătul tablei de a se transforma în regină a conferit o mare importanţă celei mai umile dintre piesele jocului.

În epoca Renaşterii, când centrele principale ale şahului s-au mutat la Roma şi la Madrid, jucătorii deosebit de talentaţi au ajuns să fie preţuiţi asemenea marilor pictori şi sculptori. Călugărul Ruy Lopez de Segura, care a dominat şahul spaniol vreme de două decenii s-a bucurat de protecţia regelui Filip al II-lea până când a fost înfrânt de către campionii Italiei, Leonardo da Cutri şi Paolo Boi. Despre acesta din urmă se povesteşte că a fost capturat de piraţii algerieni şi şi-a redobândit libertatea în urma unei partide de şah jucate şi câştigate contra beiului local.

În secolele XVII-XVIII, cafenelele Londrei şi ale Parisului au devenit sediile jucătorilor de şah, iar monarhii şi familiile lor au continuat să practice jocul cu mult zel. În Franţa, Caterina de Medici, Henric al IV-lea şi Ludovic al XIII-lea au fost şahişti înzestraţi, ca şi Elisabeta I a Angliei, care a jucat lungi partide de şah cu secretarul ei, Roger Ascham.

În 1737, Philip Stamma, un sirian care ocupa postul de tălmaci în limbile orientale pe lângă guvernul britanic, a publicat la Paris prima culegere de partide de şah, iar în cea de-a doua ediţie, apărută în 1745, au fost adăugate 74 de deschideri. Publicând această culegere, Stamma a introdus în Occident notaţia algebrică a tablei de şah. Principalul adversar al sirianului a fost francezul André Philidor, muzician talentat, care a debutat ca membru al corului de copii al lui Ludovic al XV-lea şi mai apoi a câştigat aprecierea publicului ca autor a peste 20 de opere comice. Deşi şahul nu se afla în centrul preocupărilor sale, Philidor a fost cel mai celebru jucător al epocii şi a publicat la Paris, în 1749, Analyse du Jeu de Echecs, primul tratat despre regulile jocului şi despre concepţia care stă la baza mutărilor. În aceeaşi perioadă, o mare senzaţie a stârnit Invincibilul Turc, un "automat" creat de vienezul Wolfgang Kempel. Mai apoi s-a aflat că în interiorul păpuşii în veşminte orientale, se ascundea un om, Kempel având grijă să angajeze unii dintre cei mai buni jucători, pentru a păstra intactă reputaţia creaţiei sale.

Un prim campionat mondial, având însă un caracter neoficial, s-a disputat la Londra în 1851, între englezul Howard Staunton, un distins cercetător al operei lui Shakespeare şi germanul Adolf Andessen. Câştigător a fost germanul, care a pierdut titlul la primul campionat mondial oficial, în 1866, fiind învins de praghezul Wilhelm Steinitz, care şi-a păstrat supremaţia până în 1894, când cununa de lauri a revenit germanului Emmanuel Lasker, care a cedat-o la rându-i, în 1921, cubanezului Capablanca.

Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 2(35), februarie 1970

Sursa foto