Poveste cu vecini

Suntem demult împreună, şi tot împreună plecam dimineaţa la serviciu, la întoarcere tot împreună. La ieşirea din blocul în care locuim este o bancă, nimic deosebit, mai toate blocurile din zona au aşa ceva. Iarăşi n-o să vă pară o raritate dacă vă spun că aceste bănci sunt mai mereu ocupate de vecinii din bloc. Bine, pentru mine este oarecum deosebit sau mai bine zis de nepriceput
cum pot sta aceşti oameni de dimineaţa şi până seara (desigur nişte pauze or mai fi făcând ei) pe o bancă, bârfind vorbind vrute şi nevrute, luând la puricat starea naţiunii ori mai degrabă ce face vecinul de deasupra sau de vizavi. Dar să nu divagăm, aşadar, în fiecare dimineaţă, eu şi ea trecem inevitabil prin dreptul băncii despre care vă vorbeam, la fel şi spre seară. Evident, din primăvară până în toamnă, atât timp cât permit condiţiile meteorologice, pe bancă sunt vecinele noastre de bloc şi uneori vreo 2-3 de la scările vecine (deh, schimb de informaţii).

De la o vreme situaţia a început să ni se pară hilară, atât de amuzantă încât ajunsesem ca în discuţiile noastre să ne referim la aceste vecine utilizând nume codificate, de genul "radio X" (x desemnând numele persoanei) sau "Tv Z" (unde z era ales conform uzanţei anterior menţionate). Niciodată nu am legat o conversaţie mai lungă decât convenţionalul salut de bună dimineaţa, ziua sau seara (funcţie de momentul zile), desigur ca băiat educat adăugam aproape întotdeauna şi respectuosul sărut mâna (chestie de blazon).

Anul trecut, cam pe vremea asta am ieşit din bloc neînsoţind-o pe ea. Am salutat politicos, ca de obicei şi mi-am văzut de drum. Mâine zi, la fel, banca fiind ocupată (cum de altfel era de aşteptat), de "ştiristele" blocului (aş folosi termenul cronicar, însă este mult prea pretenţios pentru a fi alăturat subiectelor dezbătute). A treia zi, tot aşa. În fine, într-a patra zi, "reportera radio bla-bla" mă interpelează intempestiv imediat după ce-mi răspunde la salut: "- Da’ ce s-a întâmplat cu doamna? Nu v-am văzut de trei zile împreună, nici la plecare nici la întoarcerea de la serviciu. E cumva bolnavă?" Mă aşteptasem încă din ziua precedentă la un interogatoriu ad-hoc, prin urmare aveam răspunsul deja pe vârful limbii: "- Ah, nu, nicio o grjiă, e bine, sănătoasă... doar că nu mai suntem împreună".

Am zâmbit (frumos), mulţumindu-i totodată pentru îngrijorarea arătată şi m-am grăbit să fac paşi pentru că bănuiam un adevărat tir de întrebări şi riscam să întârzii la serviciu. Am continuat să zâmbesc în sinea mea până am intrat în birou când mi-am dat seama, din reacţia colegilor, că nu reuşisem să maschez starea de euforie ce mă însoţise pe drum. Mă întrebau care-i motivul veseliei, gândindu-se probabil la o mărire de salariu despre care aflasem înaintea lor (nu era cazul, nici acum după un an n-a venit). Prins cu obişnuitele sarcini descrise în fişa postului am uitat de episodul veseliei matinale, cel puţin l-am trecut în plan secundar, nu de alta, dar îmi stricam imaginea dacă zâmbeam tâmp toată ziua.

La finele programului, în drum spre casă încercam să previzionez momentul trecerii pe lângă banca din faţa blocului, străjuită ca de obicei de "ştiristele" de ocazie. Aşa cum m-am aşteptat, imediat ce mi-au răspuns surâzând (fals desigur, căci deja mă compătimiseră încă de la orele dimineţii) la salutul politicos, poate ceva mai reverenţios decât în alte ocazii, a picat întrebarea: "- Da’ cum aşa? V-aţi înteles întotdeauna, păreaţi cuplul perfect..." Am profitat de pauza voit prelungită (desigur pentru amplificarea dramatismului) a "jurnalistei Ga-ga Tv", răspunzând pe un ton neutru: "- Eh, se mai întâmplă. Viaţa... oamenii se mai despart, nimic nu ţine o veşnicie". M-am grăbit apoi spre intrarea blocului abia stăpânindu-mi râsul, observându-le înclinarea capului într-o parte şi-n cealaltă în semn de compasiune. De ce-mi venea să râd? Cum de ce? Ah, uitasem să vă spun că, ea plecase doar pentru o lună şi asta în interes de serviciu, nu pentru că nu ne-am mai fi suportat unul pe altul (deşi uneori mă întreb cum a reuşit ea atâta timp să-mi înghită mofturile).

A trecut şi acea lună de singurătate, evident nu fără a mai fi interogat asupra stării interioare inerente tragicei situaţii. Totuşi, întrebările nu erau foarte insistente şi mi se acceptau fără proteste până şi răspunsuri monosilabice, semn că-mi respectau durerea ori poate considerau că e necesară trecerea unei perioade de aşa-zis doliu, înainte de a căuta să se informeze amănunţit.

Ea s-a întors şi de atunci tot împreună plecăm şi ne întoarcem de la serviciu sau cumpărături, evident trecând prin faţa băncii verzi sub de unde "mass-media" blocului ne priveşte întotdeauna lung, cu nemascată curiozitate. Noutatea ar fi că de atunci observ de fiecare dată o notă de reproş (chiar dacă mascat sub un surâs de complezenţă) în ochii vecinelor, cărora gluma mea nevinovată le-a ştirbit din credibilitate, fiindcă timp de o lună au împrăştiat în cele patru zări un zvon. Faptul că le-am subminat autoritatea de persoane bine şi corect informate mi s-a confirmat câteva săptămâni mai târziu, când o cunoştinţă care locuia la multe blocuri distantă, văzându-ne împreună nu şi-a putut reţine uimirea, exclamând: "- Cum? Voi sunteţi împreună, v-aţi împăcat?" Eh... ce ţi-e şi cu vecinii ăştia, dar mai ales cu ăia ca mine care mai fac uneori "glumiţe" (nevinovate).

Inspiraţia pentru acest articol se datorează articolului Roxanei (i-am recomandat blogul în articolul de ieri), intitulat "Bârfa" şi căreia îi mulţumesc pentru doza de inspiraţie livrată. Altfel, nu ştiu ce v-aş fi scris astăzi, afară de faptul că am jucat şah aproape toată noaptea pe sahonline şi doizece. Ştiu, curiozitatea-i mare... Ca să nu vă mai osteniţi punându-mi întrebarea în comentarii, vă spun că am înregistrat mai multe succese (succesuri după anumite surse, altele decât DEX) decât eşecuri (doar două la număr, dar am reţinut username-ul barbarilor, revanşa urmează cât de curând).

Sursa FOTO