joi, 7 noiembrie 2013

Bayard, cavalerul făr’ de frică şi prihană

Batalia de la Garigliano 1503
Anno Domini 1503... De aproape zece ani pământul Italiei era călcat în picioare de armate străine – franceze şi spaniole – în lupta pentru bogăţiile peninsulei. Pe francezi îi comanda regele Ludovic al XII-lea, iar pe spanioli Gonzalvo de Cordoba. Într-una din dimineţile lui decembrie, tabăra franceză fu cuprinsă de mare fierbere. Spaniolii lansaseră
un nou atac în josul râului Garigliano. Francezii din garnizoana podului alergară să respingă atacul.

Rămas cel din urmă, un cavaler tocmai se pregătea să pornească după tovarăşii săi de arme. Zări însă, dincolo de pod, ivindu-se de după nişte movile câteva sute de oşteni spanioli, care se îndreptau spre pod. Cavalerul înţelese tactica iscusită a duşmanului, care simula un atac asupra altei poziţii pentru ca adversarul să lase podul fără apărare, iar el să-l ocupe şi să atace din flanc oastea franceză.

Basco, aleargă şi caută oamenii noştri! - porunci cavalerul scutierului său. Altfel suntem pierduţi. Eu îi voi distra pe spanioli până la întoarcerea ta! Apoi se avântă singur în faţa inamicului. Avangarda cavaleriei spaniole se angajase deja la celălalt capăt al podului. Galopând în întâmpinarea ei, cu viziera lăsată şi lancea plecată, cavalerul frânse elanul năvălitorilor. La fiecare lovitură de lance ţâşnea strigătul de moarte al unui duşman prăbuşit de pe pod, în curentul năvalnic al râului.

Spaniolii erau uluiţi: să fie oare cu putinţă ca un singur om să zădărnicească un plan atât de bine întocmit? Înverşunarea luptei spori, săgeţile cădeau ca ploaia în dreapta şi-n stânga temerarului cavaler, dar ca prin minune niciuna nu-l nimerea... Într-un târziu, tropot de copite, soseau francezii. "L-aţi avut în mână pe Bayard!" – le strigă el spaniolilor. La auzul numelui, adversarii tresăriră: Bayard? Cavalerul cel făr’ de frică şi prihană?

Totul începuse în anul 1494, când, în fruntea unei puternice armate, înzestrate cu cea mai bună artilerie a vremii, tânărul suveran al Franţei invadă Italia. Pierre Terrail, senior de Bayard, care nu împlinise încă 20 de ani, văzu un prilej întru împlinirea viselor sale de glorie şi aventură, tradiţionale în familia sa. Petrecuse câţiva ani în anturajul lui Carol, duce de Savoia, apoi la curtea regelui Franţei, unde reuşise să pătrundă toate tainele meseriei armelor. Având de ales între satisfacţiile puţine şi serbede ale unei cariere de curtean şi riscurile vieţii de războinic, îmbrăcă armura şi-şi luă spada, ascultând chemarea destinului.

Pe neaşteptate, în 1495, situaţia se complică. Neliniştiţi de succesele francezilor, puterile vecine decid să intervină pentru a reface echilibrul europen. O oaste a coaliţiei apărută în Lombardia tăie legătura lui Carol cu Franţa. Regele trecu repede Apeninii, întâmpinând inamicul, care era de trei ori mai numeros. Înfruntarea de la Foronuovo a fost scurtă, dar crâncenă. Acolo Bayard botezul unei bătălii adevărate şi se dovedi la înălţimea reputaţiei sale. O puternică lovitură de halebardă, abătută asupra lui, îl răsturnă de pe cal. Cu un efort supraomenesc, învingând greutatea metalului armurii sale, reuşi să se ridice şi să ajungă la ai săi, cu un stindard veneţian pe care-l capturase şi pe care-l depuse la picioarele suveranului său. Devenise eroul zilei, simbol viu al „furiei franceze”, iar regele îi conferi titlul de „cavaler făr’ de frică şi prihană” (le chevalier sans peur et sans reproche).

Trecură anii... Carol al VIII-lea se săvârşi din viaţă în 1498. Anii consumară apoi şi domnia lui Ludovic al XII-lea, care, mânat de aceeaşi aviditate, continuase să treacă prin foc şi sabie Peninsula Italică. Suit pe tronul Franţei la începutul lui 1515, Francisc I era frumos şi desfrânat, îndrăzneţ şi risipitor, însetat de putere şi nepăsător la suferinţele poporului său. Ispitit la rându-i de prada pe care o reprezenta Italia, trimise vorbă lui Bayard să se îndrepte spre această ţară pentru a comanda avangarda oştirii franceze.

Vestea sosirii lui în valea râului Pad căzu ca un trăsnet asupra duşmanilor. „Acest Bayard a trecut munţii, dar îl voi prinde ca pe un porumbel în colivie!” – se făli Prospero Colonna, comandantul armatei papale. Câteva săptămâni mai târziu, el era cel care lâcezea în cuşca lui Bayard. Întreaga armată a pontifului de la Roma capitulă, ceea ce sili pe mercenarii elveţieni să se retragă spre Milano. Câteva zile mai târziu, Francisc I îşi aducea trupele în câmpia lombardă. La Marignano, nu departe de Lodi, avu loc o mare bătălie, în cadrul căreia 30.000 de pedestraşi şi 9.000 de călăreţi francezi, susţinuţi de o artilerie excelentă, înfruntară pe cei 28.000 de pedestraşi elveţieni ai cardinalului de Sion. Dar aceştia erau soldaţi dârji, înalţi şi atletici, mândri de răsunătoarele lor victorii de la Granson, Morat şi Novara. În acordurile corului din cantonul Uri, ei înaintau în rânduri strânse, bizuindu-se pe forţa loviturii şi pe îndemânarea braţelor.

Bayard era în elementul lui. Aplecat pe cal se avântă printr-o pădure de lănci, lovind în faţă şi în spate, în dreapta şi în stânga. Pe neaşteptate, un grup de vrăjmaşi îl înconjură pe Francisc I, gata să-l doboare. Cavalerul interveni năprasnic, salvându-l de la captură. Odată cu ivirea zorilor, lupta începu cu şi mai multă înverşunare. Şarjele cavaleriei franceze erau respinse una după alta şi abia spre amiază artileria franceză frânse avântul elveţienilor. Câmpul de luptă era acoperit de trupurile celor ucişi şi schilodiţi. Dar nici monarhul Franţei, nici neînfricatul şi neîntinatul cavaler nu se sinchiseau de soarta gloatei. Pentru Francisc războiul era un prilej de noi cuceriri, pentru Bayard, profesionistul armei, o competiţie cu caracter aproape sportiv.

Pe vremea aceea, pacea avea viaţă scurtă. Nori negri şi ameninţări pentru Franţa se îngrămădiră curând la orizont. Dincolo de Pirinei urcase pe tron un nou rege, care în scurtă vreme căpătă şi coroana imperială a Habsburgilor: Carol Quintul, care şi-a închinat întreaga viaţă mirajului monarhiei universale. Tendinţele sale de hegemonie întâlneau în Franţa singura piedică. Alianţa Angliei înclină şi mai mult balanţa în favoarea lui. Suveranul britanic Henric al VIII-lea făcu să izbucnească o nouă furtună războinică în 1521.

În frunte cu contele von Nassau şi cu aventurierul Franz von Sieckingen, o puternică armată pătrunse în Franţa. Surprins nepregătit, Francisc I încearcă să câştige timp, iar cheia rezistenţei se găsea în orăşelul de graniţă Mézières. Din Dauphiné-ul său natal, Bayard se grăbi spre Mézières, însă în locul unei cetăţi puternice şi bine echipate găsi o localitate cu fortificaţii slabe, bastioane dărâmate şi un turn în ruină. Peste două zile apăru şi duşmanul... Situaţia neînfricatului cavaler era foarte grea. Celor 40.000 de inamici, care dispuneau şi de artilerie, Bayard nu le putea opune decât nişte metereze neterminate, în spatele cărora se aflau abia 3.000 de apărători, cu alimente şi muniţii insuficiente.

Cotropitorii trimiseră un sol, care-i ceru să capituleze. „Prietene – îi răspunse Bayard – spune stăpânilor tăi că regele, suveranul meu, are destui oameni camine pentru a păstra acest oraş care vă stă în cale. Deoarece mi-a făcut cinstea de a se încrede în mine, sper să-l păstrez până când stăpânii tăi se vor plictisi de asediu...” Trecură trei săptămâni de lupte înverşunate, totul se prefăcuse în ruină, iar cei rămaşi în viaţă se aflau la capătul puterilor. Lui Bayard îi veni o idee: aflând de discordia dintre cei doi comandanţi din tabăra adversă, von Nassau şi von Sieckingen, făcu să cadă în mâinile celui de-al doilea o scrisoare, prin care îl anunţa pe Francisc I că oraşul este perfect aprovizionat şi moralul trupelor e nezdruncinat. Descurajat, von Sieckingen ridică tabăra în aceeaşi zi şi batu în retragere. După trei zile, nu mai puţin descurajat, renunţă la asediu şi contele von Nassau.

Din nou în Italia. Ultimele zile ale lui aprilie 1524 se scurgeau chinuitor de greu. Oastea franceză se retrăgea dezordonat din Lombardia, hăituită pas cu pas de spanioli. De vină era incapacitatea comandantului şef, amiralul Guillaume Gouffier de Bonnivet, favoritul regelui. Focul necruţător al archebuzierilor basci semăna moarte în jurul cavalerului Bayard. Şi iată că norocul lui proverbial nu-l mai ocroti. Lovit în spate se frânse pe cal şi căzu la tulpina unui stejar bătrân. Când se trezi din leşin, constată că era la Romagnano Sesia, înconjurat de spanioli. Recunoscu pe marchizul de Pescara şi pe generalul Francesco d’Avalos. Făceau parte din tabăra adversă, dar îi însufleţea acelaşi ideal, aceeasi mentalitate de spadasini cu titluri de nobleţe, de profesionişti ai războiului. Veniseră cu toţii să plângă „marea pierdere pe care o suferea întreaga cavalerime...”, căci „Franţa nu ştie ce a pierdut azi odată cu acest cavaler...”

La căpătâiul muribundului venise şi vechiul său tovarăş de arme, conetabilul de Bourbon, care-şi trădase ţara şi trecuse de partea duşmanului. Când el încercă să-şi exprime durerea pentru rănirea lui Bayard, acesta îi răspunse: „Vă mulţumesc, dar nu eu sunt cel care trebuie plâns. Mi-e milă de domnia voastră monseniore, de a vă vedea contra regelui, a patriei şi a jurământului vostru”. Era o lecţie aspră pe care cavalerul o dădea conetabilului trădător. În răspunsul lui Bayard, istoriografii remarcă trecerea de la simpla fidelitate faţă de persoana monarhului, la un sentiment nou, mult mai cuprinzător, patriotismul.

Când a închis ochii pentru totdeauna, Bayard avea 48 de ani. Armata spaniolă, în frunte cu comandantul ei, defilă descoperită prin faţa trupului său neînsufleţit.


Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 2 (23) februarie 1969
Sursa FOTO

4 comentarii:

  1. M-a impresionat foarte mult, povestea temerarului cavaler, Bayard.
    Nu ştiu dacă în zilele noastre mai există cineva cu un asemenea sentiment puternic de patriotism, încât să-şi sacrifice viaţa, vârându-se în lupte.
    Îţi mulţumesc, Centurion, pentru lectură.
    O seară minunată îţi doresc şi un week-end binecuvântat. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că ţi-a plăcut :) Eh, pe lângă patriotism, cred că mai era şi spiritul să aventuros, de nu şi setea de glorie, a cavalerului medieval (orgolii tipice pentru acea perioadă). Oricum, meritele îi sunt incontestabile din moment ce până şi adversarii (spaniolii) l-au respectat.
      Seară plăcută şi un final de săptămână relaxant :)

      Ștergere
  2. După ce am citit, am avut impresia că am ieșit de la film. Ce vremuri au fost, ce vremuri sunt! Toate s-au dus... mai puțin trădarea.
    Iți doresc să ai un frumos sfârșit de săptămână!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, ce vremuri... Oarecum o poveste caracteristică acelor timpuri când faima, gloria şi respectul (chiar şi acela al duşmanilor) se mai câştigau şi altfel decât acum... Da, trădarea e mereu prezentă, cei de atunci poate aveau scuza existenţei în aşa numitul "Ev Întunecat", dar noi, civilizaţii erei moderne, ce scuză avem... desigur se pot inventa. :)) Omul este maestru în aşa ceva.
      Weekend minunat, Maria.

      Ștergere