Şah, cugetări profunde şi revelaţii

În zile în care am mai mult timp liber obişnuiesc să intru pe un site de şah. Asta se întâmplă de obicei la sfârşit de săptămână, uneori vineri seară, dar cel mai adesea sâmbăta. O excelentă modalitate de a trece peste surmenajul pricinuit de activităţile administrative de peste zi (cumpărături, curăţenie, chestii d-astea nasoale). Aşadar, am parte de relaxare deplină jucând
unul dintre mai reconfortante jocuri, cel puţin pentru mine. Dar, uneori e mai mult decât atât, pe lângă satisfacţia unei partide de şah, se mai nimereşte să ai un partener care nu numai că îţi oferă un joc plăcut, dar mai este şi foarte volubil, folosind chatul pus la dispoziţie de respectivul site. O să spuneţi că şahul se joacă în linişte, corect, dar nimeni nu ţipă, nici măcar nu vorbeşte, scrie...

De obicei, mai ales când joci pentru prima oară nu prea se „vorbeşte”, cel mult un schimb amical de saluturi la începutul partidei. Când joci însă cu o mai veche cunoştinţă, apar deseori scurte schimburi de replici, mai ales către final, genul de întrebări comune, mai jucăm sau scurte analize, la mutarea aia am greşit. Însă dacă ai drept partener de joc un tip hâtru precum acela cu care am jucat sâmbătă, vreme de mai bine de 2 ceasuri, efectul reconfortant al unui joc, altfel destul de captivant, este garantat. Nu era pentru prima oară când ne confruntam pe tabla de şah, însă de data asta am folosit cu mai mult curaj, chiar vervă aş spune, chatul.

Începusem să-i cunosc stilul de joc, doar am jucat de atâte ori în decursul ultimelor luni, un joc destul de interesant, uneori atipic faţă de stilul majorităţii utilizatorilor siteului respectiv. Avea pur şi simplu mania schimburilor, începea, se putea altfel, cu „vânătoarea” reginei, însă nu se oprea odată satisfăcut acest mic capriciu. Nici pe departe, orice piesă de valoare era monedă de schimb... Da’ e un jucător al dracu’ de bun. Atenţie, am spus al dracu’ nu l-am nominalizat pe „Ăla Negru” care de fapt nici nu-i chiar atât de negru precum umblă vorba, fapt specificat chiar în junalul său personal (asta ca o paranteză).

Să revin însă la subiectul central. Cum spuneam, tipul nu joacă prost deloc, ba aş spune că are un stil machiavelic, d-aia în continuarea acestui text am să fac abstracţie de pseudonimul sub care joacă (de altfel prea comun pentru a suscita vreun interes) şi am să-i zic „Mefisto”. Asta ca să definesc cât mai exact stilul de joc precum şi în mod deosebit gândurile... Mă gândisem de ceva vreme să-l chestionez în legătură cu mania aceea exasperantă de a face schimb de piese, fie că-i aduceau sau nu un avantaj poziţional. Încă din primul joc, nici măcar nu trecusem de mutarea a zecea, se iveşte ocazia. Dau click pe chat şi scriu:

– Clar, tu ai mania schimbului de regină, apoi pun emoticonul ;) să nu creadă că-l iau la rost.

– Păi, da! De ce nu? mută şi apoi îmi dă motivaţia: Las’ că am o regină acasă, iar dacă de aia nu pot scăpa când vreau, măcar aici să-mi fac damblaua. Zice trimitându-mi zâmbetul larg de satisfacţie :D

– Bine, zic, totuşi este cea mai valoroasă piesă, după rege, nu-i păcat, aşa la început, înainte să-i dai ocazia să-şi arate valoarea?

– Tocmai, hai să fim serioşi, valoaroasă ori ba, ştii cum e cu reginele astea... face cu ochiul ;)

– Nu prea, e prea profundă pentru compilatorul meu, scriu timid cu jumate de gură (de fapt deget).

– Să-ţi explic, ştiindu-se valoroasă, va începe să facă nazuri, pretenţii, chestii, socoteli. Ba chiar, cum pot să fiu sigur că nu va complota împotriva mea. Face o pauză timp în care mută, apoi continuă, eu fiind încă blocat în strădania de a-i pricepe logica. Doar tu ai scris pe blogul tău despre Agrippina şi Mata Hari, ai văzut deci unde le duce capu’. Altcineva, de la tine din blogroll povestea despre Văduva neagră şi Contesa demon. Altă pauză cerută de încă o mutare pe tablă. Ca să fie limpede, îţi dau exemplul Troiei, din cauza cui a pierit... Mai vrei exemple de Elene ori regine care te duc la pierzanie, vezi epoca modernă. Pricepi!?

– Acu’ da. M-ai scos din negura neştiinţei, îi zâmbesc :)

– Şi asta nu-i tot, cum spuneai, o piesă valoroasă, în consecinţă tre’ să fii mereu cu ochii pe ea. Atunci te întreb, nu-i logic să scapi de-o grijă?

– Îhî, dacă spui tu... şi cum între timp forţase alt schimb, deschid altă discuţie. Da’ cu turele ce ai!? Şi ele comploteză?

– Şi asta, dar ce nu-mi place mie e că se mişcă tare greoi, înainte-înapoi, stânga-dreapta. Parcă sunt nişte tancuri puse să lupte în pădure...

– Ete, unde era strategul! Iar mi se blocase softul, cer lămuriri. Adică, n-ai cum să roteşti turela din pricina pădurii de pioni şi a restului de piese...

– Vezi că poţi! Răspuns corect. În plus, şi astea-s piese puternice, după regină, din linia a doua cum ar veni.

– Eh, nah, acum iar m-ai încurcat, păi dacă ai schimbat regina, acu’ au ajuns în prima linie...

– Exact! Nici acum nu sesizezi pericolul?! Hai, că eşti deştept! ;)

– Io renunţ, zic, mai bine mută că uite spectatorii aşteaptă.

Uitasem să specific faptul că siteul respectiv permite nu doar jocul în sine ci chiar şi vizionarea partidelor în desfăşurare. Cum ambii aveam un scor de peste 1800 (sistemul de rating al sitului), se chemă că partida noastră avea darul de a stârni oarece interes public. Da’ gata cu lauda de sine, că nu miroase a bine.

– Tocmai ăştia veniţi din linia a doua de partid, lupii tineri, cum s-ar zice, ăştia-s mai periculoşi. Şi nu-mi spune că nu-ţi aminteşti că am avut noi unu’ ajuns în frunte, venind tot din linia a doua... ;) îmi scrie, Mefisto, apoi face şmechereşte cu ochiul.

– Hai, nici aici nu putem lăsa politica? Da’ măcar m-ai lămurit. Şi fiind deja cele mai puternice iar trebuie să le porţi de grijă, deci la gunoi cu ele :lol:

– Te-ai prins, ştiam că eşti băiat deştept, nici o legătură cu alţi băieţi deştepţi şi electrici. Bravos!

– Aşa-i, mă prind eu mai greu, asta pentru că nu prea beau lapte, dar mă prind dacă mi se explică cu răbdare :D zâmbesc larg pentru că tocmai descoperisem o breşă în apărarea sa aparent impenetrabilă. Ca să-i deturnez puţin atenţia continui. Bine, am înţeles cum stă treaba cu piesele grele, dar ce drac ţi-au făcut nebunii? Observ că nici p-ăştia nu-i ai la inimă.

– Şi de ce, mă rog, i-aş avea... Doar îs nebuni, deşi unii mai stilaţi ţin cu tot dinadinsul să le zică „ofiţeri”.

– Spune-le şi tu pe englezeşte „bishop” şi nu mai trebuie să ostracizezi nişte piese, orice s-ar spune folositoare. Ce naiba, cu ei controlezi diagonalele, mai ales pe cea lungă, iar pe final, cum tu ai avut deja grijă să-ţi mazileşti regina şi turele, s-ar putea dovedi extrem de utili.

– Neh, asta ar mai lipsi, protestează vehement Mefisto, să mă bazez pe unul sau doi nebuni! Cine ştie când îi apucă pandaliile... Şi, cred că îţi aduci aminte din istorie ce iese atunci când un nebun, fie el gradat, se vrea mare conducător de oşti. Da, te scutesc de o întrebare, la acel caporal mă refer. Bun, în aceeaşi oală intră marinarii, profii de istorie, de ce nu şi procurorii... Ţi-e clar acum?

Cristal! îi răspund; Şi observ o mare pasiune pentru istorie :D

– Fără miştocăreală, te rog, că tu eşti ăla de scrie istorie pe blog :lol:

Între timp mai apăruse un spectator, singurul român din cei şase. Nu-l observasem în momentul în care intrase (desigur discuţiile erau mult mai importante), însă acesta cu siguranţă lecturase întreaga discuţie. Avea şi avantajul limbii, îmi imaginez verva celorlalţi, care crezând că scriem cine ştie ce strategii, au dat pe google translate. Presupun că au simţit o cruntă deziluzie ori poate au dat vina pe incapacitatea translatorului de a traduce corect exprimările criptate ale unor aşi într-ale şahului.

– Bă, voi jucaţi sau vorbiţi!? Se oţărî noul venit.

– Noi facem mai multe deodată, multi-player! :P veni prompt replica lui Mefisto. Suntem în stare să facem mai multe simultan, ca Napoleon, ne luptăm pe tablă, facem planul pentru următoarea bătălie şi uite că reuşim să facem şi conversaţie, ba mai mult, încercăm să nu neglijăm nici pe un nepriceput ca tine şi-i împărtăşim din vastele noastre cunoştinţe, aşa că, taci şi învaţă! :D în viziunea mea zâmbetul desenat părea mai degrabă un rânjet mefistofelic. Dar trebuia să-i dau dreptate, un ţăran novice, n-ai cu cine, ca să parafrazez o veche şi arhicunoscută reclamă.

– Dacă tot ai adus vorba de învăţătură, zic eu, cu regina, turele şi nebunii am clarificat-o, au rămas caii sau „cavalerii” cum le zic ăia mai pretenţioşi în exprimare. Ăştia ce păcate au? Văd că de trei mutări tot încerci schimbul deşi, sincer, nu văd avantajul poziţional pe care l-ai obţine, că de material nu poate fi vorba.

– Eh, asta-i acu’! Păi, tu chiar nu eşti atent deloc? Am tastat până acum chiar de florile mărului?

– Eram curios, or fi şi ăştia trădători! ;) :P

– Nu, ăştia au alt defect. Fiind doi, întotdeauna unu’ va trage mai tare, iar eu, căruţaşul sau birjarul, depinde te atelajul la care i-am înhămat, o să-l dau tot în ăla de trage... ştii proverbul, nu?

– Mda, dar tot nu văd unde baţi, iartă-mi ignoranţa ;)

– Asta-i bună, cum adică? E simplu, aşa se naşte invidia şi toate relele omenirii aici îşi au izvorul.

– Aha, e clar... Păi, scapă numai de unu’, încerc eu să par inteligent, scapi de pericolul invidiei :) zâmbesc timid, aşteptându-mă la o altă replică caustică.

– Vezi că n-ai fost atent! Cum să-l recunosc eu pe cel invidios, iar pe de altă parte, revin la exemplul Troiei, ş-acolo a fost implicat calul. Mai bine lipsă! Conchide Mefisto, nelăsând loc de vreo replică contestatară.

– Just, mă simt obligat să-l aprob, apoi încerc singura concluzie care-mi venea în minte. Aşadar, singurele piese dacă nu de valoare, măcar fidele şi deopotrivă utile, rămân pionii, sper că nu m-am pripit asumându-mi acest raţionament.

– Bravo, mon cher! Vezi că te pricepi! Normal, pionii sunt singurii în care poţi avea încredere. Nu-i cine ştie ce de capu’ lor, dar nu te trădează, iar dacă cumva s-ar gândi la asta sunt uşor de manipulat. Se schimbă după cum bate vântul.

– M-ai dat gata, recunosc eu, aproape ruşinat de faptul că nu-mi fugise gândul la o astfel de teorie şi continui după ce fac mutarea. Soldaţi disciplinaţi cum ar veni ;)

– Dacă ţie îţi place, spune-le soldaţi, eu le zic altfel... Dar, principala lor calitate este că sunt manipulabili, disciplina vine ca un fel de bonus. Uite, le dai o cauză şi vor lupta pentru aceasta, fie că înţeleg ori ba, nu contează, important este să aibă un scop, le indici direcţia şi o vor urma fără să crâcnească, nu-i interesează câtuşi de puţin încotro îi trimiţi, vorba ta, disciplinaţi.

– Ai dreptate, spun (de fapt scriu), la arăţi marginea cealaltă a tablei şi le zici, înainte băieţi pioni, ajungeţi acolo şi vă metamorfozaţi în regine! Ce îndemn poate să fie mai mobilizator!

– Clar, la mintea cocoşului, bine zici! Chestia asta despre bastonul de mareşal purtat în propria raniţă de fiecare soldat, cum le zici tu, are întotdeauna efectul scontat. Ah! Da, să nu uit, vorba unuia, proşti, da’ mulţi. Care armată are nevoie de soldaţi deştepţi, zi tu! Niciuna, aşa-i? Aceeaşi regulă se aplică şi micilor noastre armate de pe tabla de şah. Sper că te-am lămurit.

Începusem a patra partidă, ultima, care s-a desfăşurat conform aceluiaşi tipar. Mutări odată la 7-8 minute şi un dialog extrem de interesant, desigur şi foarte instructiv, deşi pentru audienţă, probabil pe alocuri plictisitor, fireşte, din cauza barierelor lingvistice. De această dată, discuţia s-a axat pe deschiderile clasice ale jocului, însă despre revelaţiile acesteia cu altă ocazie.

Sursa FOTO