De vorbă cu dracu’

Stăteam eu, aşa, cu capu-n palme şi mă întrebam despre ce să scriu azi pe blog. Aia nu, nici ailaltă, istorie am scris, n-am chef nici să mă laud că acuşi se-mplineşte anul de când „vieţuieşte” prezentul blog (cât de cât frumuşel) şi nici să vă fac „creierii apă” povestindu-vă mirobolantele magnificele partide de şah online (victorioase, aproape triumfale, se subînţelege) de sâmbătă spre duminică noaptea. Stăteam bosumflat
şi-mi era ciudă pe lipsa de colaborare de care dădea dovadă organul intelectual dindărătul frunţii. Şi, cum stăteam eu cu botu’ pe labe, cum ar veni, molfăind o ţigară în colţul gurii (neaprinsă, ca să nu fac fum în cameră), mă pomenesc că încep să vorbesc cu mine însumi, cu voce scăzută, fiindcă mai sunt şi alte vieţăţi prin casă, chiar dacă la bucătărie, da’ de ce să risc să fiu întrebat ce şi cu cine am băut (alcool). Şi-mi mormăi abia auzit în barbă: „Scrie bă, ceva. Scrie!” La care, tot eu răspund în surdină, totuşi ceva mai răstit: „Ce să scriu? Pă dracu’ scriu!”

Nu-mi termin bine incantaţia motivaţională că parcă aud un foşnet şi simt o prezenţă undeva în spatele meu. Mă întorc, mai mult din reflex, să văd cine-i agentul Abwehrului care mă spionează tocmai în momentele de (ne)inspiraţie şi maximă tensiune creatoare. Casc gura ca la dentist, evident ţigara neaprinsă interacţionează cu podeaua, şi privesc uluit arătarea care se proţăpise la vreo doi metri de mine. Dau să-ntreb scopul şi durata vizitei şi pe unde naiba a intrat, fiindcă nu s-a auzit soneria şi nici „cerberul” cu origini alsaciene n-a lătrat (o dată, că-i civilizat, ştie că nu-i la stână) în semn de salut oaspetelui şi desigur pentru a-i semnaliza cine-i şeful).

Îmi ghiceşte nedumerirea şi înainte să încep interogatoriul ori să chem la raport santinela alsaciană, îmi răspunde pe un ton neutru, poate puţin superior: „M-ai chemat? Ai nevoie de ajutor?” Mă dezmeticesc, adun ţigara de pe jos şi-o aprind, ce dacă scoate fum, d-aia s-a şi inventat. „Pe cine am chemat eu? Şi de fapt, cine dracu’ te crezi tu să dai buzna în casa omului taman când omu’ se găseşte în plin elan creator!”

– Eu sunt Dracu’ invocat de tine adineaori. Nu ziceai că vrei să scrii despre mine? Eh, uite-mă, îţi stau la dispoziţie, scrie... Ce vrei să ştii? Tulai! Exclam în gând aducându-mi aminte de ce ne spunea bunica, mie şi verişorilor mei, atunci când ne ţinea ora de educaţie inclusă în programa celor şapte ani de-acasă. Cică de fiecare dată când rostim vreunul dintre numeroasele substantive care-l desemnează pe domnul drac, apare unul pe pământ, ţopăind şi chiuind de fericire că a fost eliberat din adâncul şi întunecimea iadului.

Adevărul e că, tipul nu-mi semăna deloc a drac, dar de fapt de un’ să ştiu eu cum arată, până mai ieri, nici nu credeam că există. Mie îmi părea chiar simpatic, deloc înfiorător. Semăna cu Al Pacino din filmul "Avocatul Diavolului", i-am pus poza ca să vă puţeţi forma o imagine, dacă cumva n-aţi urmărit filmul. Îmbrăcat la patru ace, costumul parcă turnat, nodul cravatei perfect, o imagine destul de apropiată cu ce am văzut eu pe Domni de România, tot în negru negru. Să ne-nţelegem doar hainele, erau de această culoare, el era spălat, ba chiar niţel „spălăcit”, deh, probabil efectul luminii artificiale din străfundurile Terrei. Când a apărut nu s-a despicat pământul şi nu au izbucnit flăcări în juru-i, nici măcar miros de pucioasă nu s-a simţit. De fapt era ferchezuit, pieptănat şi mirosea a ceva parfumuri sprayuri, colonii sau aftershave-uri dintr-alea din reclamele de la televizor (apărute, mai nou, pe bloguri, participând la nu’ş ce concurs). N-avea nici copite, ba chiar i-am observat unghiile îngrijite de metrosexual (nu că ar fi ceva rău, şi eu mi le tai periodic), iar despre coadă nici nu se pune problema. Tocmai făcuse vreo trei piruiete, ce-i drept cu gesturi voit şi forţat feminine, care mi-au stârnit zâmbetul, ca să-mi alunge bănuielile, căci îl întrebasem oarecum zeflemitor: Drac, zici... Păi unde ţi-e coada?

– Aha, deci asta-i explicaţia de nu te-a simţit javra, nu-i miroşi a om, adică potenţial infractor, vii doar din sfere înalte, mă rog dacă considerăm graficul sub zero; prind şi eu glas trecând peste momentul de uimire iniţială.

– Te-ai prins! Zice vesel şi apoi râde zgomotos.

– Taci, dar-ar dracii-n tine de zbanghiu, că nu suntem singuri. Dacă te simte căţelu’ mai ales că n-ai miros uman, nu te văd bine.

– Stai liniştit, doarme. La fel şi restul lumii, aici în casă, vecinii, în fine toţi. Ceilalţi nu ştiu că sunt aici, de fapt am făcut o mică şmecherie, am oprit timpul pentru ei, iar pentru o vreme suntem doar noi doi. Apropo, dacă tot suntem singuri, eu fiindu-ţi un fel de musafir, nu mă serveşti şi tu cu ceva? Îmi zice, afişând un zâmbet larg, care face vizibilă o dantură perfectă. Mă şi întreb, de unde dracu’ percepţia asta unanimă, ştiţi vorba, urât ca dracu’... Cum spuneam, arăta bine, desigur o femeie l-ar fi putut descrie în termeni mult mai elogioşi

– Ah, da, scuze... Emoţia... Sigur, ce preferi? Presupun că ceva rece... O bere e bună? Întreb şi dau să plec spre frigiderul din bucătărie.

– Aş prefera ceva mai „încălzitor” şi poate şi o cafea, dacă tot te duci la bucătărie. Vezi tu, toată lumea zice că în iad la mine e cald, climă ecuatorială, foc, cazane, smoală încinsă, ce mai, „fierbinţeală” mare... Baliverne! Temperatura medie a solului este cuprinsă între 8º-12º Celsius, dă şi tu o căutare pe Google, să vezi că nu mint. Cam răcoare, fireşte, şi destul de întuneric. Tocmai d-aia mai facem noi câte-un foc pe ici-colo. Neh... Nu eu, că sunt şef, drăcuşorii ăi mai mici în grad, răcanii, cum li s-ar zice în armată.

Plec să pun de cafea, apoi mă întorc cu o sticlă de „tărie” şi două pahare. Nu mă minţise Scaraoţchi, în casă nimeni „treaz”... Bun, îmi zic, hai să iau şi ţigările, el oricum e obişnuit cu fumul, cu siguranţă fumează, că nu degeaba tutunului i se mai spune şi iarba dracului. După ce ciocnim amical, luăm amândoi o înghiţitură de votcă, coniac mă gândeam să-i servesc la cafea, şi văzându-l atât de paşnic îi spun jovial:

– Şi, cum spuneai, ai oprit timpul! Suntem doar noi. Măi să fie, adică eşti capabil de fel de fel de ghiduşii. Eşti „tare”, aproape la fel precum acela de la care lumea aşteaptă tot felul de minuni, ba se şi roagă pentru ele.

– Eh, acu’ nu ca să mă laud, însă ambii avem cam aceleaşi puteri, d’asta n-a reuşit niciunul dintre noi să cucerească imperiul - împărăţia, cum îi place lui să-i fie numit regatul -, celuilalt. Ne mai războim noi, dar tot la pace cădem până la urmă, remiză, ca la şah.

– Ah! Ştiu, am citit o filă din „Jurnalul” tău, povesteai ceva despre o şuetă de-a vostră la o bere. Ti, ce m-am distrat, de fapt am râs cu lacrimi.

– Normal că ne mai întâlnim din când în când, schimb de experienţă, ce vrei... Da’, recunosc că am exagerat un pic, nu mă puteam abţine, doar de-asta mi se spune drac. Dar, să ştii că, moşuluică ţine la băutură. E drept că ne-am cam cherchelit niţel, dar n-a fost mai matol decât mine. Nici nu-i de mirare, la câte invitaţii la nunţi, botezuri, pomeni şi alte sărbători sfinte primeşte, are antrenament, mai ales la vin.

Îl priveam năuc, nu-mi venea a crede, aşadar fila aceea de blog nu conţinea elucubraţiile bahice ale autorului, ci descria fapte care chiar se petrecuseră. Mă privea la rându-i îngăduitor, înţelegându-mi mirarea.

– Păi, ce faci? Notezi ori ba? Sau crezi că ai memoria aşa de bună? Abia am început să-i povestesc, noteză doar ideile principale, le dezvolţi tu mai apoi, când e să le pui pe blog.

– Ba da, cum să nu! Stai puţin să aduc cafeaua...

Mă întorc cu cele două ceşti care răspândeau o aromă îmbietoare. Le aşez pe măsuţa dintre noi şi îi torn într-un alt pahar din coniacul pe care-l păstram pentru ocazii speciale. Nu l-am întrebat, îi văzusem ochii sticlind admirativ, încă de cum am pus sticla pe masă, cu vreo zece minute înainte. Soarbe o gură de cafea, după care îşi aprinde o ţigară cu un gest teatral, apoi se aşază comod în fotoliu scoţând un fel de oftat. Mi se părea aproape asemeni unui suspin de bătrân cu toate că aspectul trăda un bărbat la vreo 40 de ani. Oricum, nu era om, comparaţiile neavându-şi sens. Mai trase un fum, apoi printre rotocoalele fumului aromat al ţigării de foi (n-am reuşit să-i aflu denumirea) îşi începu monologul. Eu, cuminte, mi-am aşezat la îndemână o foaie de hârtie pe care să notez pe puncte şi subpuncte ideile expuse.

– Bun, văd că te-ai pregătit să iei notiţe, ca la şcoală... Râde uşor apoi îşi drege glasul, semn că avea de gând să vorbească la modul cel mai serios cu puţinţă din partea unui drac.

– S-o luăm metodic, cu începutul. Aşadar, eu şi moşulică, nu că eu aş fi mai tânăr, suntem cam de acelaşi leat, îi zic aşa de alint, ne ştim de multă vreme, de pe la începuturile timpului. E băiat fain, dar tot io îs mai de gaşcă, el prea o ţine cu fixaţia lui pretinzându-se creatorul atotcunoscător, drept şi infailibil. Un infatuat! Tot aşa pretindeau zeii, înaintaşii noştri, că, ei ar fi creat lumea. Zău? Uite că lumea încă există deşi ei au dispărut de multă vreme. Nici c-ar fi vreo surpriză, la câte comploturi şi crime fratricide se petreceau în Olimpul lor. Nişte intriganţi! Normal că asta le-a adus declinul, mai apoi uitarea. Nu zic, a mai făcut şi el, moşulică, câteva mici inovaţii ori modificări prin părţile esenţiale, în toată vraiştea universului de după dispariţia zeilor primordiali. Însă, aş zice cu mâna pe inimă, dacă aş avea aşa ceva, că şi eu am contribuit la ridicarea măreţei lui creaţii, mai cu seamă la confortul vostru, privinţă în care el n-a făcut mare brânză. În egocentrismul său, n-ar recunoaşte aşa ceva în ruptu’ capului, nici să-l pici cu ceară sau smoală, păstrând tradiţia.

Făcu o pauză, timp în care sorbi din cafea şi termină coniacul. Îi mai torn un pahar, să nu zică că nu-s gazdă bună, dar şi pentru că mă bucuram să aflu noutăţi, iar, după cum se ştie, alcoolul dezleagă limbile. Îmi mulţumi printr-o înclinare abia perceptibilă a capului. Profit de ocazie şi-l întreb, făcând pe niznaiul:

– Bine, zic, dar cum rămâne cu ceea ce predică slujitorii bisericii, iar de la apariţia internetului o sumedenie de bloguri propovăduiesc marea realizare al cărei unic creator este el, moşulică, de bunăseamă. Cât despre confort, nu înţeleg. Nu le-a făcut el pe toate. Mă privi oarecum chiorâş, apoi imediat, afişă un aer îngăduitor în faţa nedumerii mele şi îşi continuă imperturbabil discursul.

– Confort, păi hai să-ţi explic. Dacă era după el şi acum lâncezeaţi într-o stare de dolce far niente prin grădinile Edenului. Ha, ha, ha! Râsul machiavelic îmi aminti cu cine stau de vorbă. Aşteptam cu nerăbdare să-şi reia pledoaria, însă parcă dorind să-mi facă în ciudă, să mă fiarbă în suc propriu, Dracul (nu ştiu cum să-i zic altfel, aşa s-a prezentat, n-a adăugat şi el un prenume precum celebrul şi enigmaticul agent Bond... James Bond) să încăpăţână să întârzie rotind în mână paharul de coniac şi contemplând arămiul licorii aromate. Îşi aprise tacticos o altă ţigare, mai luă o gură de cafea, apoi după o pauză, una de coniac. Clar, e dracu’ în persoană, un asemenea comportament diabolic numai lui îi poate ieşi. În sfârşit se îndură, după ce schiţează un zâmbet subţire, uşor zeflemitor care-i trada proverbiala infatuare.

– Şi, ce-aţi fi făcut voi oamenii în grădina aia, numită Rai sau Paradis, dacă îţi sună mai promiţător. V-aţi fi plimbat cât e ziua de lungă pe pajişti veşnic verzi împodobite de flori în toate culorile curcubeului. Nici măcar mere nu v-ar fi lăsat moşuluică să mâncaţi. Aţi făcut-o odată, la îndemnul meu, şi aţi fost evacuaţi de urgenţă... Eh, şi nu-i mai bine? Ca să nu mai vorbim de faptul că nici să vă iubiţi ca lumea n-aveaţi voie... Pffff, ce s-a enervat atunci când v-am ajutat să descoperiţi „pilula” dar mai ales „căciuluţa”, de atunci aţi putut ignora supremul ordin, „creşteţi şi vă înmulţiţi”. Aşa zic şi eu, dar controlat, unde vreţi să ajungeţi, deja aţi depăşit cifra de şapte miliarde. Câţi crezi că poa' să rabde pământul? Bine, la fel de nervos a fost şi atunci când v-am învăţat secretul focului, eu ştiam din proprie experienţă cum e să rabzi de frig, în plus, aţi descoperit astfel şi vituţile mâncării gătite. Sigur, l-am pus pe unu’ Prometeu îi zicea, da’ s-a dus săracu’. A picat el de fraier, dar ce era să fac, să-l las pe moşuluică să-şi verse năduful pe mine. Zău, parcă turbase, ai citit doar, cică îi ciugulea un vultur ficatul... Uhhh... Şi tot eu sunt ăla rău! Da, ştiu, chestia asta a fost trecută la mitologie, să cadă măgăreaţa pe zeii primordiali, care dispăruţi fiind nu se mai puteau apăra. L-am enervat şi atunci când v-am arătat cum puteţi să mergeţi pe apă. Evident, de păşit era cam greu, iar ca să aşteptaţi pe câte unu’ cu toiagul care să împartă apele pentru a vă crea potecă prin Atlantic ca să descoperiţi voi America, iarăşi destul de anevoios, să nu mai spun improbabil. Acu’ mi-am amintit de altă fază! Ce s-a mai supărat atunci când am decis să contribui la creaţia sa, dând omului raţiunea, recte unealta prin care să combată principiul retrograd şi păgubos, după care acel „crede şi nu cerceta” devenea lege supremă. Ti! Ce l-am enervat, o săptămână n-a vorbit cu mine, ba chiar nici într-a doua nu-i trecuse de tot. Recunosc, uneori mă enervează şi el. Cel mai mult, indirect, altfel nu prea are tupeu, stie cât de-al dracu’ pot să fiu şi se teme... Pe cuvânt! Îşi pune slujitorii, trepăduşii, ăia de colcăie şi pe internet - apropo, tot o invenţie de-a mea - să-mi pună în cârcă toate rele şi mizeriile lumii. Culmea imposturii este că mă acuză pe mine de ipocrizie, vezi Doamne, ptiu, - nah, cum am împrumutat proastele voastre ticuri verbale - eu sunt acela care încearcă să vă convingă că nu exist şi prin urmare să-mi fac mai mulţi prozeliţi... Pe dracu’, adică pe mine, de ce să fac asta, sunt recunosc, plin de vicii, între care se numără şi vanitatea, deci cum să-mi neg existenţa. Cât despre adepţi am suficienţi, unii chiar nedoriţi, cum ar fi satanişti, neonaziştii şi alţi psihopaţi, după care chiar nu mă omor, de fapt nici nu-i vreau, n-au decât să se ducă la el. Altă dată, acum nu prea mai avem timp, poate discutăm şi pe acest subiect. Uite, uneori mă arăt unor oameni, nicidecum nu mă ascund, vorbim, socializăm, uneori chiar ne simpatizăm, de prietenie e cam mult să vorbim, să-mi fie cu iertare, însă sunteţi fiinţe inferioare, muritori, cum ar veni. Ah! Să nu uit, politica şi speciile cărora li se spune politicieni, nu-s invenţia mea, de asemenea n-am inventat eu orânduirile sociale, nici spiritul civic ori cetăţenesc. Mă ţin departe de treburi dintr-astea, o singură dată mi-am băgat coada, un fel de a spune, vezi bine că n-am, prin ’33 şi ai văzut ce-a ieşit. Cum, de altfel, nici ura, invidia, trădarea, diletantismul, duplicitatea, precum şi alte tare specifice vouă oamenilor, nu-s creaţiile mele, nici măcar banul nu l-am inventat, eu doar v-am arătat care-i este scopul, să nu idealizaţi prea tare conceptul de „sărac dar cinstit”, aici poate că se potriveşte expresia „ochiul dracului”, căci eu v-am deschis ochii.

Sorbi ultima înghiţitură de coniac, cafeaua o terminase ceva mai înainte, stinse a nu mai ştiu câta ţigară şi se ridică din fotoliu. Articulaţiile-i trosniră perceptibil şi pentru o ureche mult mai puţin sensibilă decât a mea. Într-adevăr, semn de bătrâneţe, nu exagerase, era şi el un moşneag asemeni celui despre care îmi vorbise. Doar că, evident, din vanitatea-i nemăsurată avea mare grija la aspectul exterior. Mă ridic şi eu, apuc mâna întinsă cordial, în semn de amiciţie, ori poate doar simpatie, prietenia, aşa cum îmi spusese, ieşea din calcul. Se îndreaptă de spate, lunga şedere probabil că îi tasase vertebrele (dacă o fi având), părea mai scund decât atunci când apăruse inopinat în cameră. Din nou trosnete, de data asta uşoare, acum era puţin mai înalt decât mine, cu vreo două degete, presupun suficient încât să-i fie satisfăcut orgoliul de a privi de sus un muritor. Se uită la ceas, o marcă exclusivistă, după care îmi vorbeşte pe acelaşi un ton jovial cu care mă obişnuisem deja. Avea un accent ciudat.

– Sper că ţi-am fost de ajutor, dacă mai rămâi vreodată fără inspiraţie să mă strigi. Te ajut cu plăcere, ai fost o gazdă primitoare şi văd că ai umplut foaia, semn că nu mi-am răcit gura degeaba. Mai am multe să-ţi spun dar, acum e timpul să plec; îndatoriri de serviciu. Zâmbeşte apoi continuă cu un aer superior. Sunt convins că ţi-am dat material pentru un articol „beton”, acu’ depinde de tine dacă şi reuşeşti să-l scrii.

– Înainte să pleci, nu uita să porneşti ceasul pentru restul lumii. Îi spun îngrijorat că poate la anii săi ar putea avea fie şi uşoare manifestări de amnezie.

– Nicio grijă, l-am pornit deja! Dispare instantaneu, aşa cum apăruse, fără zgomot, lavă şi flăcări venite din străfundurile pământului, nici măcar miros de sulf. Înaintea dispariţiei l-am observat clipind şmechereşte cu un ochi şi zâmbind şăgalnic. Simpatic, moşulică ăsta, îmi zic în gând. Totuşi parcă se simte un vag miros de friptură...

Deschid ochii, încerc să mă dumiresc, câinele tolănit în stânga fotoliului saltă şi el capul simţind că m-am trezit. Îl privesc şi-l întreb dacă ştie ceva, mă privea nedumerit. În tocul uşii apare ea.

– E a doua oară când te strig să vii la mâncare, apoi după o scurtă pauză: Ai schimbat ţigările? E un miros ciudat aici.

Mă ridic şi ajungând în dreptul ei, altă observaţie:

– Miroşi a coniac sau mi se pare?

Trag cu ochiul spre măsuţă, patru pahare şi două ceşti de cafea. Bine că nu le-a văzut, îmi spun în gând, apoi în drum spre bucătărie mă liniştesc spunându-mi că au rămas acolo din seara trecută, după mica noastră cină romantică. Nu, ceva nu se „pupă”, cafea am băut, însă paharele trebuiau să fie, două de vin şi alte două de apă...

Sursa FOTO