Rugul din Campo di Fiori

În dimineaţa zilei de 17 februarie a anului 1600, un straniu cortegiu străbătea străzile Romei. Inchizitori şi călugări, preoţi înveşmântaţi în haine negre, cu cruci mari prinse pe piept, însoţind un om într-o şi mai ciudată îmbrăcăminte, pe care se vedeau zugrăvite cruci, flăcări şi diavoli, păşeau sumbrii şi tăcuţi pe arterele oraşului. O mulţime imensă şi pestriţă îi urmărea cu privirile.

Era începutul unuia dintre acele înfricoşătoare spectacole regizate de Inchiziţie, temutul şi sângerosul tribunal al Evului Mediu. Giordano Bruno, unul dintre cei mai de seamă învăţaţi ai Renaşterii, învinuit de erezie şi condamnat la moarte prin ardere pe rug, era dus la locul execuţiei, în Piaţa Campo di Fiori. La capătul drumului, totul era pregătit şi condamnatul fu legat de stâlpul care se înălţa în mijlocul rugului. Curioşi şi totodată înfricoşaţi, „invitaţii” se înghesuiau să vadă mai îndeaproape chipul celui care, după cele mai grele cazne, urma să înfrunte o moarte cumplită, rămânând credincios convingerilor sale.

În tăcerea care se lăsă, răsunară vocile călugărilor însărcinaţi cu oficierea slujbei religioase. În pauzele dintre litanii, ei îl invitau stăruitor pe condamnat să folosească ultimele sale clipe spre a-şi „mântui sufletul”, renegându-şi ideile. Dar condamnatul nu-i asculta. Când i se întinse crucea, refuză s-o sărute. Tăcut, cu privirea pierdută în depărtare, părea absent la cele ce se petreceau în jurul său şi nu implora milă nici cerului, nici călăilor. Doar în două rânduri i se auzi glasul: mai întâi adresându-se învăţăcelului său Ventimilia, îi spuse că tot ceea ce vede trebuie să-i servească drept exemplu; apoi, simţind arsura flăcărilor, îşi îndreptă privirea către inchizitori strigându-le cuvintele care aveau să străbată veacurile: „Pe mine mă puteţi arde, dar adevărul spuselor mele nu-l puteţi distruge. Secolele viitoare mă vor înţelege şi mă vor preţui”. Limbile de foc şi fumul înecăcios îi curmară glasul. Când totul s-a sfârşit, cenuşa trupului său fu azvârlită în vânt pentru a sterge orice urmă a ereziei. Măsura de precauţie se va dovedi zadarnică, întrucât gândirea lui Giordano Bruno a luminat o epocă, deschizând omenirii noi drumuri spre cunoaştere.

Cu trei decenii şi jumătate înainte de execuţia din Campo di Fiori, prin 1563 sau 1564, mănăstirea San Domenico Maggiore din Neapole primea în sânul său încă un fiu, pe călugărul Giordano. Iniţial ele se numise Filippo, aşa cum atesta registrul stării civile din localitatea Nola, şi era fiul lui Giovanni Bruno. Conform unor surse, acesta fusese „om de arme”, care-şi pierduse averea urmare a unor împrejurări vitrege; după altele, fusese un simplu croitor. Mama lui era spălătoreasa Flaulisa Savolino. Ce îl aducea pe tânărul de numai 16 ani în rândul călugărilor dominicani, aceşti „câini ai Domnului” – Domini canes? Nu atât dorinţa de a cutreiera lumea pentru a propovădui smerenia faţă de cuvântul bisericii sau a cere donaţii destinate treburilor sfinte, ci setea de învătătură. Mănăstirile erau pe atunci pe atunci singurul loc unde cei săraci puteau cerceta slova cărţii. Ordinul dominican, înfiinţat încă din secolul al XIII-lea ca reazem al papalităţii împotriva mişcărilor populare considerate eretice, cerea discipolilor săi cunoştinţe nu numai religioase, ci şi unele elemente de cultură laică. Spre a fi oricând pregătiţi să combată argumentele invocate de eretici, dominicanilor, ca şi franciscanilor, li se înlesnea cunoaşterea unor lucrări valoroase ale învăţaţilor vremii, îndeosebi cu caracter filosofic.

Dar chiar şi în tăcerea chiliilor, ştiinţa stârnea uneori furtuna răzvrătirii. Tânărul Bruno se avânta cu nesaţ în studierea lucrărilor din biblioteca mănăstirii. De la început se simţi atras nu atât de textele sacrelor taine, cât de manuscrisele vechi, rămase de la gânditorii antici, ca şi de operele marilor învăţaţi din epoca sa. Treptat în faţa ochilor miraţi ai lui Giordano Bruno apăru o altă lume. O lume reală, cu totul diferită de cea înfăţişată de cărţile religioase. Această lume îşi avea legile ei fireşti, pe care omul, învingând sclavia ignoranţei, bizuindu-se pe experienţă şi raţiune, putea să le cunoască. În confruntarea cu aceste legi, cu mersul firesc al lucrurilor, acceptarea oarbă a unor dogme lipside de sens i se păru lui Giordano Bruno pe cât de naivă, pe atât de absurdă. El se ridică împotriva credinţelor cărora nu le găsea niciun temei în cursul normal al fenomenelor naturii. În atmosfera austeră a mănăstirii, acest fiu al bisericii începu să formuleze critici şi întrebări care, în multe privinţe, sunau a răzvrătire împotriva a ceea ce biserica apăra de veacuri cu cea mai deplină străşnicie.

Fireşte, o asemenea atitudine nu putea fi tolerată. Printre cuvioşii călugări se găsiră destui care îl pârâră autorităţilor ecleziastice. Acestea erau tocmai pe punctul de a-l învinui de erezie şi a-l preda Inchiziţiei, când el se hotărî să părăsească mănăstirea. Sătul de atmosfera apăsătoare care-i stăvilea avântul gândirii, plecă la Roma., în speranţa că, în marele oraş, îi va fi mai uşor să-şi desfăşoare activitatea sa ştiinţifică. Constatând că nici aici nu poate scăpa de ochii iscoditori ai clericilor, care îl acuzau de erezie, se hotărî să lepede rasa călugărească.

Începe o viaţă de nesfârşite peregrinări în căutarea unui loc unde să poată gândi fără constrângere, dând glas ideilor sale. Mereu hărţuit, Giordano Bruno cutreieră multe oraşe, întâi în Italia, apoi în Elveţia şi Franţa, în Anglia, Germania şi Cehia. Pretutindeni, concepţiile pe care le susţine sunt întâmpinate cu vădită simpatie de minţile luminate ale vremii şi cu o înverşunată ostilitate de reprezentanţii bisericii. Prin gândirea sa, Giordano Bruno îşi câştigă mulţi prieteni, dar stârneşte şi multe duşmănii. La Toulouse, cele câteva prelegeri ţinute la universitatea oraşului au darul de a stârni de la început mânia clericilor. În timpul cât se află în Anglia, unde găseşte un scurt răgaz pentru a-şi elabora principalele sale opere, celebra universitate din Oxford îl invită să ia parte la o dezbatere filosofică, dar regretă imediat acest gest, căci oaspetele italian reduce de 14 ori la tăcere pe adversarii săi. La Geneva, Paris, Praga, în oraşele germane Wittenberg şi Helmstadt, ura şi nemulţumirile îl însoţesc necontenit pe neobositul pribeag.

În timpul peregrinărilor, în contact cu ştiinţa şi spiritele înaintate ale epocii, se cristalizează concepţia sa filosofică, radical opusă afirmaţiilor toelogiei şi scolasticii. Pe atunci, universul continua să fie privit în viziunea rămasă de la Aristotel şi Ptolemeu, dar adaptată cerinţelor Bibliei: în centru lumii se află Pămâmntul, care ocupă un loc aparte, iar deasupra lui Cerul – perfect, imuabil şi absolut – unde potrivit normelor trasate de religie, sălăşluiesc forţele supranaturale ale divinităţii. Cu câteva decenii mai înainte, Copernic, răsturnase această concepţie, situând Soarele în inima universului şi dând o explicaţie mai firească mişcării planetelor. Dar biserica ignorase opera învăţatului polonez, pentru ca apoi, sub ameninţarea celor mai cumplite pedepse, să o pună la index.

În ciuda interdicţiei, Giordano Bruno preia şi duce mai departe concepţiile lui Copernic, formulând geniala idee despre infinitatea şi unitatea materială a universului. Apărând cu fermitate învăţătura predecesorului său despre rotaţia planetelor în jurul Soarelui, el face un pas înainte nerecunoscând acestui corp ceresc poziţia de centru al lumii. Italianul susţine că sistemul nostru planetar nu ocupă decât o zonă limitată a universului fără margini. Totodată, enunţă părereacă viaţa nu este o însuşire a naturii apărută exclusiv pe Pământ, deoarece se poate considera că există nenumărate alte lumi locuite. Demascând falsitatea superstiţiilor religioase, el se încumetă să afirme că universul nu a fost creat de nimeni şi că pretutindeni acţionează aceleaşi legi ale naturii. Filosofia lui Giordano Bruno stârneşte, cum era de aşteptat, mânia bisericii. Viziunea sa despre univers, concepţiile materialiste, încrederea în posibilitatea cunoaşterii umane nu pe calea revelaţie şi a harului divin, ci a experienţei, a observării atente şi directe a lucrurilor reprezinta practic o rebeliune faţa de autoritatea teologică.

Desigur, în multe privinţe, ideile lui Giordano Bruno poartă, cum e şi firesc, amprenta epocii sale, implicit a limitelor gândirii de atunci. Prin identificarea lui Dumnezeu cu natura, filosoful italian coboară divinitatea din înaltele-i sfere, lipsind-o de atributele sale de creator şi dirigiuitor din afara lumii, dar o păstrează în interiorul ei, considerând că „natura este Dumnezeu în lucruri”. Dar pentru vremurile în care a trăit, ideile lui Giordano Bruno, filosofia sa reprezintă un uriaş pas înainte, creând numeroase breşe în bezna obscurantismului, dărâmând idoli, ridicând vălul de pe dogme încremenite de veacuri. Opera lui Giordano Bruno a constituit o înflăcărată chemare adresată celor care sufereau tirania nobilimii feudale şi a bisericii de a se trezi şi a înlătura vălul întunecat al misticismului şi pasivităţii. Tocmai acest mesaj a stârnit ura de moarte a duşmanilor culturii şi progresului, vajnici apărători ai vechilor rânduieli.

„Eu Zuane Mocenigo, credincios al prea milostivului domn Marco Antonio, denunţ, din datoria conştiinţei mele şi din porunca confesorului meu, că am auzit pe nolanul Giordano Bruno spunând, de câteva ori când a vorbit cu mine în casa mea: că este o mare nelegiuire din partea catolicilor să spună că pâinea se transubstanţiază în carne; că ele este duşmanul liturghiei; că nu-i place nicio religie; că Hristos a fost un viclean care făcea şiretlicuri înşelând oamenii...”

Aşa începea scrisoarea pe care în anul 1592, nobilul Zuane (Giovanni, în unele surse) Mocenigo din Veneţia o adresa Inchiziţiei. Nobilul italian nu s-a limitat numai la rolul de denunţător: „Când am priceput că poate să plece, cum spunea că are de gând să facă – relata el – l-am închis într-o cameră”. Aşadar, cel care îl sechestra era propriul său „elev”. Giordano Bruno se stabilise la Veneţia, ademenit de Mocenigo, care-i propusese să-şi încheie peregrinările prin lume, spre a-i fi dascăl în cunoaşterea „regululor şi normelor memorării”. În schimbul lecţiilor, nobilul veneţian îi făgăduise întreţinere, sprijin şi deplină libertate. Bruno crezuse în sinceritatea veneţianului şi spera că cetatea de pe lagună, centru al meseriilor şi negoţului, îi va oferi un adăpost sigur precum şi libertatea. Obosit de lungile călătorii, ameninţat şi hărţuit pretutindeni de fanatici şi chinuit de dorul de ţară, părăsise oraşul Frankfurt, unde se stabilise după multe pribegii, revenind în Italia.

Încă din primele zile, filosoful resimţi o grea dezamăgire. Elevul său, Zuane Mocenigo, în vârstă de 34 de ani nu avea nicio înclinaţie spre învăţătură. Stupiditatea elevului îl supără atât de mult pe maestru, încât acesta în declară fără ocolişuri că pleacă imediat. Mocenigo nu era însă omul care să îndure o astfel de sfidare, era mărginit la minte, dar orgolios şi răzbunător. Chiar în noaptea aceea a angajat câţiva gondolieri şi împreună au pătruns în camera în care dormea Giordano Bruno. L-au legat şi a doua zi dimineaţa l-au predat zbirilor „Sfântului Oficiu”.

„Azilul protector”, în care marele învăţat îşi pusese atâtea speranţe, se transformase într-o grea temniţă. Autorităţile veneţiene îl aruncară într-o celulă a închisorii „dei Piombi” (închisoarea de plumb), denumită astfel după materialul din care era construit acoperişul. Era unul din barbarele mijloace folosite de justiţia medievală pentru totturarea deţinuţilor, întrucât vara acoperişul se încingea, iar iarna devenea glacial.

Inchiziţia ceru cu insistenţă ca Giordano Bruno să fie predat imediat oficiului său din Roma, spre a fi supus judecăţii. Dar magistraţii veneţieni, în virtutea autonomiei administrative de care se bucurau în acea vreme republicile italiene, nu executară ordinul, preferând să fie primii care să-l judece pe renumitul filosof. Aceasta era învinuit de „propovăduire de erezii” şi încercare de a abate şi pe alţii de la „dreapta credinţă”, de răzvrătire împotriva convingerilor religioase, de încălcare a jurământului de călugăr dominican. I se imputa şi faptul că „lăudase cu o însufleţire suspectă şi revoltătoare pe unii suverani protestanţi, precum regina Elisabeta a Angliei, ducele de Braunschweig şi alţii”.

Timp de şase ani acuzatul a rămas între zidurile închisorii veneţiene, deoarece Republica Veneţia refuza să-l extrădeze. La aceasta au contribuit şi demersurile lui Fra Paolo Sarpi, un cleric respectrat, cu vederi mai largi, care simpatiza oamenii de ştiinţă. În cele din urmă, Giordano Bruno schimbă închisoarea din Veneţia cu cea din Roma. San Savarino, conducătorul „Sfântului oficiu”, îşi propusese să folosească orice mijloc pentru a-l determina pe acuzat să declare că, măcar în parte, ideile sale erau „false, nelegiuite şi absurde”. Procesul a durat doi ani, timp în care Bruno cunoscu din plin tot arsenalul metodelor justiţiare ale Inchiziţiei. O practică îndelungată îi făcuse pe inchizitorii din Roma deosebit de versaţi în asemenea metode. Chiar în acea perioadă, în aceeaşi temniţă era încarcerat un alt mare gânditor din epoca Renaşterii, Tomaso Campanella, autorul cărţii „Cetatea Soarelui”, care a stat închis timp de 27 de ani.

Documentele despre acest proces arată că Gioardano Bruno s-a apărat cu înflăcărare şi a suportat cu deosebită tărie schingiuirile anchetatorilor. La 9 februarie 1600, tribunalul îl declară vinovat, inchizitorii respingând toate argumentele bazate pe cunoaştere şi adevăr aduse de acuzat, condamnându-l să fie predat autorităţilor laice spre a fi pedepsit pentru ereziile sale.  Acuzatorii recomandă cu perfidie, ca execuţia să fie făcută cu „cât mai multă clemenţă şi fără vărsare de sânge”. Aceata nu putea însemna decât un singur lucru: arderea pe rug. La aflarea cruntei osânde, Giordano Bruno a rostit memorabilele cuvinte: „Voi proclamaţi condamnarea mea cu mai multă spaimă decât o ascult eu”. Până la execuţie, condamnatului i se lăsă un răgaz de opt zile. Călăii sperau ca, măcar în aceste momente dinaintea morţii, el va ceda, recunoscându-şi „vina”.

În 1899, în Piaţa Campo di Fiori, marelui învăţat i s-a ridicat o statuie pe care stă scris: „Lui Bruno, din partea secolului prezis de el, acolo unde a ars pe rug”. Veacurile le care se gândise Giordano Bruno în clipele dinaintea morţii îşi arătau astfel recunoştinţa.

Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 3 (36). Martie 1970

Sursa FOTO