Strategul contra tacticii anului: Scipio vs Hanibal

Bătălia de la Zama: Scipio vs. Hanibal

În toamna anului 1968, editura londoneză Collins a publicat lucrarea intitulată „Istoria războaielor”. Autorul nu este, aşa cum s-ar putea presupune, un erudit cercetător, un tenace răscolitor de arhive, pentru care zăngănitul armelor şi mirosul prafului de puşcă sunt noţiuni abstracte, cunoscute numai prin intermediul filelor unor documente îngălbenite de vreme. Volumul este semnat de un
militar încercat, căruia comanda rostită tare şi răspicat pe câmpul de manevră îi era mai familiară decât şoapta abia auzită din sălile de lectură: feldmareşalul Bernard Law Montgomery. Într-unul dintre capitolele voluminoasei sale lucrări, Montgomery tratează într-o viziune inedită subiectul războiaielor punice.

Pe la mijlocul secolului al III-lea î.e.n., Roma a cărei sferă de interese se lărgea necontenit, s-a lovit în expansiunea sa de cea mai bogată cetate din occidentul lumii antice – Catagina. Primul război punic a dat câştig de cauză Romei, Cartagina fiind nevoită să cedeze toate posesiunile sale din Sicilia şi să plătească, drepr despăgubiri de război, 3.200 de talanţi, o sumă fantastică pentru acea epocă. Profitând de slăbiciunea adversarilor, care aveau de înfruntat o răscoală a mercenarilor, romanii le-au declarat din nou război cartaginezilor, obligându-i să cedeze şi Sardinia şi să plătească noi despăgubiri, în valoare de 1.200 de talanţi.

Dar, în anul 220 Cartagina era din nou puternică şi se afirma în Spania. Generalul Hamilcar Barca se lansase în cucerirea Peninsulei Iberice, iar după nouă ani de lupte îndârjite reuşise să ocupe toată porţiunea ei meridională. Generalul Hasdrubal, care preluase conducerea oştirilor cartagineze după moartea lui Hamilcar, ajunsese să domine regiune până la fluviul Ebru, în Spania de nord. După uciderea lui Hasdrubal, locul său a fost luat de Hanibal, fiul lui Hamilcar, născut în 247 î.e.n. şi educat de tatăl său în spiritul unei uri nestinse faţă de romani.

În anul 218 î.e.n., generalul cartaginez în vârstă de 29 de ani trecu Pirineii, cu intenţia de a invada Italia. Ţelul său nu era de a distruge Roma, ci de a o sili să renunţe la dominaţia ei asupra confederaţiei italice şi să accepte o coexistenţă paşnică cu Cartagina. Pozând în eliberator al popoarelor, Hanibal declara: „Nu am venit să lupt împotriva italienilor, ci spre binele lor, împotriva Romei”. Hanibal înaintă rapid pe ţărmul Mediteranei, însă corpul său expediţionar, alcătuit iniţial din 90.000 de pedestraşi, 12.000 de călăreţi şi 37 de elefanţi, se redusese considerabil pe parcursul traversării Pirineilor. Primii îl părăsiră mercenarii, apoi şi câteva unităţi cartagineze. În Galia, generalul spera să fie întâmpinat cu prietenie de localnici, care suportau greu jugul roman. Calcul să se dovedi însă greşit. Numeroase triburi îi opuneau rezistenţă, iar Hanibal se văzu silit să lupte contra lor sau să le câştige bunăvoinţa cu aur. După traversarea Ronului, în ţinutul populat de galii alobrogi, cartaginezii ajutară pe unul dintre pretendenţii la putere şi, asigurându-i victoria, obţinură în schimb provizii, veşminte şi o călăuză sigură pentru trecerea Alpilor.

Nici până în ziua de azi nu se ştie exact care a fost ruta lui Hanibal în traversarea acestul lanţ muntos. Unii înclină spre pasul Micul St. Bernard, alţii presupun mai curând că ar fi fost vorba de Monginevro. În orice caz, era pentru prima oară în istorie când o mare armată se încumeta să înfrunte formidabilul obstacol natural al Alpilor. Drumul dură aproximativ cincisprezece zile, nouă la urcare şi şase la coborârea în Italia. Efortul a fost gigantic şi a costat viaţa a mii de oameni şi animale, iar atacurile suferite din partea triburilor băştinaşe şi zăpada căzută de timpuriu, îi împuţinară efectivele în aşa măsură încât atunci când ajunse în Italia de nord Hanibal dispunea doar de 20.000 de infanterişti şi 6.000 de călăreţi. Dintre elefanţii de luptă nu supravieţuiseră decât şase.

Romanii se aşteptau la invazie, solia lor la Cartagina, după ce Hanibal îşi începuse expediţia, se înapoiase practic cu o declaraţie de război. În Cetatea Eternă se credea că punii vor debarca în Sicilia, motiv pentru care fusese trimisă acolo o puternică armată. O alta trecuse în Galia, de cum se aflase itinerarul lui Hanibal. Legiunile de sub comanda lui Publius Cornelius Scipio ajunseseră prea târziu pe malul Ronului fiind astfel obligate sp facă cale întoarsă. Ciocnirea dintre cele două armate a avut loc lângă fluviul Ticinus şi se soldă cu victoria lui Hanibal. Însuşi consulul Publius Scipio căzu grav rănit şi şi-ar fi pierdut viaţa dacă nu l-ar fi salvat fiul său în vârstă de 17 ani, cel care avea să devină celebru, mai apoi, sub numele de Scipio Africanul.

Hanibal trecu nestingherit Padul şi, în decembrie 218, repurta pe malul râului Trebia prima din cele trei mari victorii ale sale. Elefanţii şi cavaleria sa aruncară flancurile armatei romane în apa îngheţată a râului şi executară o manevră de învăluire a centrului. Ca urmare, două treimi dintre legionari au fost capturaţi sau ucişi, numai 10.000 scăpară cu fuga. Greşeala aparţinea, în analiza lui Montgomery, celui de-al doilea consul roman, Sempronius, care comanda armata venită din Sicilia în marş forţat şi care lacom de glorie, nu ţinuse seamă se sfatul lui Scipio, angajând lupta într-o netă inferioritate numerică.

În anul următor, 217 î.e.n, romanii se hotărăsc să-i înfrunte pe cartaginezi nu pe teren plat, ci mai la Sud, în munţii Apenini, unde invadatorii nu-şi puteau valorifica superioritatea cavaleriei. Dar, în aprilie, Hanibal surprinde armata lui Flaminius într-un punct situat între dealuri şi malul de nord al lacului Trasimene. Romanii ignoraseră să stabilească puncte de veghe pentru a sesiza din timp apariţia inamicului. Protezate de un văl de negură, forţele cartagineze lansară un atac surprinzător şi în trei ore nimiciră armata lui Caius Flaminius. Acesta fu ucis în luptă, împreună cu 15.000 de soldaţi, cam tot atâţia fuseresă luaţi prizonieri, abia un sfert din oştire reuşin să se salveze. Consulul Gneus Servillius, care nu aflase despre cele întâmplate, îşi făcu apariţia pe câmpul de bătălie cu avangarda sa, compusă din 4.000 de călăreţi. Cartaginezii îi luară aproape pe toţi prizonieri, pierzând în cursul întregii înfruntări doar 1.500 de oameni.

După această victorie, Hanibal proclamă întreaga Peninsulă Italică eliberată de sub dominaţia Romei. Se îndreptă apoi spre coasta Adriaticii şi în primăvara anului 216 cuceri baza romană de aprovizionare de la Cannae, la nord de Bari. După această înfrângere, Roma intrase în panică, iar ca de obicei, în perioadele critice Senatul numi un „ditator” în persoana lui Quitus Fabius Maximus, om prudent şi abil care aplică singura tactică convenabilă în asemenea împrejurări: urmărindu-l de la oarecare distanţă pe Hanibal, el miza pe oboseala inevitabilă care avea să apără şi pe pierderile suferite de cartaginezi în neîncetatele hărţuieli la care îi supuneau populaţiile locale. Senatul nu era tocmai încântat de acest procedeu, lipsit de biruinţe răsunătoare. Poreclit „cunctator” (temporizatorul), Fabius a fost înlocuit după expirarea mandatului său de doi consului, Caius Terentius Varro şi Lucius Emilius Paulus. Cel din urmă era adeptul strategiei lui Fabius, dar lăudărosul Varro era convins că cei 90.000 de legionari romani vor anihila relativ uşor armata lui Hanibal care nu avea decât 50.000 de oameni. Alternând zilnic la comandamentul suprem, fiecare dintre cei doi consuli aplica propria tactică. La 2 august, Varro înălţă pe cortul său stindardul purpuriu, semnalul atacului. Legiunile romane porniră la atac, pentru a cădea în capcana întinsă de Hanibal care păstrase pe flancuri cei mei încercaţi războinici ai săi, reuşind săi prindă legiunile romane ca într-un cleşte. Rezultatul a fost dezatruos pentru romani, 70.000 de victime printre care si consulul Paulus şi 10.000 de prizonieri. Cartaginezii nu pierduseră decât 8.000 de soldaţi.

După Cannae, majoritatea cetăţilor din Italia meridională trecuseră de partea lui Hanibal, inclusiv importanta aşezare Capua, unde generalul cartaginez îşi odihni peste iarnă trupele obosite. În ciuda insistenţelor prietenului său Maharbal, Hanibal nu se decisese să atace direct Roma, considerând că îi lipsesc mijloacele unui asediu masiv. A urmat un lung război de uzură, romanii străduindu-se să-şi epuizeze inamicul, fără a îndrăzni să-l atace frontal. În cei zece ani care urmară după Cannae, Roma dobândi o singură victorie importantă – şi aceea navală – în 208, ceea ce îi dădea supremaţia pe mare şi perspectiva unei invazii în Africa.

Scipio şi-a pus pecetea asupra celui de-al doilea război punic. În loc să angajeze lupta cu vreuna din cele trei armate inamice din Spania, el a decis să atace Cartagina Nouă (actualul oraş Cartagena), toate trei armatele cartagineze aflându-se la zece zile de marş de Cartagina Nouă, Scipio considerând că are timp suficient pentru a da lovitura plănuită. Fortăreaţa, construită pe un promontoriu stâncos, avea faima de a fi inexpungabilă, dar Scipio îi luă prin surprindere pe apărători, traversând laguna înconjurătoare şi atacând zidul de nord, care era cel mai slab apărat. După acest triumf, în 208, Scipio zdrobeşte armata lui Hasdrubal (fratele lui Hanibal) la Baecula, în Andaluzia. Doi ani mai târziu, acelaşi Scipio înfruntă două armate cartagineze la Ilipa, unde, deşi în inferioritate atacă primul. Centrul frontului său, mai slab, era ţinut retras, în vreme ce flancurile, formate din cele mai puternice legiuni au fost aruncate înainte, nimicind flancurile cartaginezilor, în care luptau mercenari recrutaţi din peninsulă. Un an mai târziu, Hasdrubal trecu Alpii pentru a veni în sprijinul fratelui său dar este învins de legiunile romane de sub comanda consulului Claudius Nero.

În 205 Scipio se înapoie la Roma, punii pierduseră toate cuceririle anterioare – Spania, Sicilia şi Sardinia. Senatul ar fi dorit o nimicire a armatei lui Hanibal chiar pe teritoriul Italiei meridionale, dar Scipio propusese o altă soluţie: atacul asupra Cartaginei. Deşi avea mari îndoieli în privinţa succesului unei asemenea strategii, Senatul îi permite lui Scipio să plece cu două legiuni în Sicilia, unde acesta se apucă să adune noi efective şi să-şi asigure alianţa lui Masinissa, regele Numidiei, care-i pune la dispoziţie un corp de cavalerie experimentat.

Debarcarea în Africa se efectuă în anul 204. Scipio avea sub ordinele lui 25.000 de soldaţi şi cavaleria lui Masinissa, precum şi o flotă de 400 de nave de transport şi 40 vase de război. Armata cartagineză număra 20.000 de pedestraşi, 6.000 de călăreţi şi 140 de elefanţi, fiind pusă sub comanda generalului Hasdrubal (doar o coincidenţă de nume cu fratele lui Hanibal, acesta fusese ucis în Italia) şi a lui Syphax, regele Masaessyliei. După un asalt la Utica, Scipio iernă pe un promontoriu, unde Syphax fu aproape să-i zdrobească trupele, generalul roman scăpând printr-un vicleşug, prefăcându-se că cere armistiţiu şi incendiind apoi tabăra inamică.

În primăvara anului 203, după un marş de trei zile, Scipio îl înfrânge pe Hasdrubal pe câmpia Bagradas, aplicând o tactică cu totul nefamiliară romanilor. Adică lansând două şarje decisive de cavalerie pe flancuri. Syphax este luat prizonier iar Cartagina ceru pace, rechemându-l totodată pe Hanibal din Italia. În vara lui 203, când sosi în Africa, Hanibal află că la Cartagina se luase hotărârea de continuare a războiului. În cursul următoarelor luni, el se strădui, fără succes, să-l alunge pe Scipio din bogata vale a râului Bagradas.

În 202 î.e.n., cei doi generali se întâlniră pentru prima şi ultima oară în viaţa lor la Zama, situată la cinci zile de marş spre sud-vest de Cartagina. Cele două armate aveau efective aproape egale – 40.000 de oameni – poate cu o uşoară superioritate numerică de partea lui Hanibal. În schimb pedestraşii lui Scipio erau mai bine antrenaţi, iar cavaleria lui număra 4.000 de călăreţi, faţă de numai cei 2.000 ai lui Hanibal. Pentru prima oară, generalul cartaginez se afla în inferioritate din punct de vedere al cavaleriei, fapt pentru care nu-şi putea îngădui obişnuita tactică de învăluire pe flancuri.

În ajunul bătăliei, Hanibal făcu un gest extraordinar. După cum scrie Titul Livius, generalul îi propusese lui Scipio o întâlnire în prima între primele linii ale frontului pentru a discuta situaţia. Mi-e greu să-mi imaginez un astfel de lucru întâmplându-se în perioada modernă, scria Montgomery în lucrarea sa. Dacă înainte de bătălia de la El Alamein, Rommel mi-ar fi cerut o astfel de întâlnire, l-aş fi refuzat, deşi m-ar fi interesat foarte mult să-l cunosc personal pe celebrul meu adversar.

În zorii zilei următoare începu ultima bătălie a celui de-al doilea război punic. După modul în care îşi dispusese forţele, se poate constata că Hanibal era perfect conştient de inferioritatea armatei sale. În linia întâi se aflau 80 de elefanţi, infanteria era aşezată pe trei linii: prima era formată din pedestraşi liguri şi gali, amestecaţi cu mauri şi cu mânuitori de prăştii din insulele Baleare; a doua linie era alcătuită din proaspeţii recruţi din Cartagina şi ţinuturile africane (era linia în care Hanibal avea cea mai puţină încredere); în linia a treia, plasată la vreo 80 de metri în spatele celei de-a doua, astfel ca să nu fie angajaţi până ce nu vor putea da lovitura hotărâtoare, se aflau infanteriştii veterani din Italia. Pe flancuri se afla cavaleria, câte 1.000 de călăreţi de fiecare parte.

Contrar tradiţiei, Scipio îşi dispusese legiunile nu în careuri, ca pe tabla de şah, ci în coloane, lăsând spaţii libere pentru trecerea elefanţilor. De asemenea, liniile erau mai depărtate decât de obicei, triarii (aruncătorii de suliţe) găsindu-se înapoi la mare distanţă de velites (pedestraşii uşor înarmaţi), pentru a permite acestora o eventuală retragere. Călăreţii numizi acopereau flancul drept, cei din Italia, comandaţi de Laelius, flancul stâng.

Bătălia începu printr-o ciocnire de cavalerie, după care Hanibal aruncă în luptă elefanţii. În timp ce aceştia năvăleau spre romani, Scipio porunci să se sune din trâmbiţe şi goarne pe întregul front, ceea ce iscă panică în rândul pahidermelor. Elefanţii din partea stângă se năpustiră asupra propriilor trupe. Aşezarea în coloane a romanilor se dovedi inspirată, căci, deşi numeroşi velites fură striviţi de elefanţi aceştia trecură în goană, fără să se atingă de hastati şi principes (infanteria grea). Răniţi de suliţe, mulţi elefanţi se înapoiară către cartaginezi dezorganizând flancul drept.

A doua fază a bătăliei începu odată cu angajarea infanteriei. Ligurii şi galii lui Hanibal păreau să fie avantajaţi de mai buna mobilitate, dar n-au reuşit să spargă frontul romanilor. Când au intrat în luptă coloanele de principes, linia a doua cartagineză nu a venit în ajutorul celei dintâi şi galii crezând că fuseseră sacrificaţi, abandonară imediat terenul. O vreme, trupele punice din linia a doua siliră pe romani să dea înapoi, dar imediat ce coloanele de hastati se alăturară celor de principes, cartaginezii fură decimaţi.

Cea de-a treia fază a luptei a fost cea mai dură. Romanii puseseră pe fugă două dintre liniile cartagineze, dar în afară de triarii, toate forţele lor fuseseră angajate în luptă şi oboseala începea să-şi spună cuvântul tocmai când intra în luptă infanteria din cea de-a treia linie, veteranii lui Hanibal, intactă şi odihnită. Aici îşi dovedi Scipio măiestria strategică: ordonă ca răniţii să fie transportaţi în spatele frontului, coloanele istovite de hastati să fie mutate pe flancuri, iar triarii să formeze împreună cu principes, o linie comună. Valoarea combatanţilor fiind egală, lupta dură multă vreme făra ca balanţa să încline de o parte sau de alta. În cele din urmă cavaleria romană se înapoie din urmărirea cavaleriei cartagineze şi căzu în spatele pedestraşilor lui Hanibal. Cea mai mare parte a oştirii cartagineze a fost masacrată, iar bătălia luă sfârşit cu victoria totală a romanilor. Hanibal scăpă cu viaţă, iar Scipio nu porni împotriva Cartaginei, ştiind că nu dispune de mijloacele necesare unui asediu.

Prin tratatul de pace care i se impusese, Cartagina trebuia să plătească uriaşa despăgubire de 10.000 de talanţi, să predea romanilor întreaga flotă de război, toţi elefanţii de luptă şi să renunţe la toate posesiunile sale de peste mări. Aşa a luat sfârşit cel de-al doilea război punic, în urma căruia Roma s-a transformat dintr-un mare stat italic într-o mare putere mondială, hegemon absolut al părţii apusene a bazinului mediteranean, drumul spre imperiu fiindu-i deschis.

Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 11 (20) noiembrie 1968
Sursa FOTO