Fericirea Elbei: Napoleon

Villa di San Martino - Elba

Deşi exilul pe Elba a durat numai zece luni, din 1814 şi până astăzi, augusta umbră a lui Napoleon nu a încetat să planeze deasupra măruntei insule, de numai 220 km², care se găseşte între „cizma” Italiei peninsulare şi marele ostrov corsican, unde a văzut lumina zilei împăratul. La 4 mai 1814, când i-a înmânat acestuia simbolicele chei ale oraşului Porto-Ferraio, principala aşezare a Elbei, primarul Pietro Traditi celebra, după spusele sale,

„cel mai fericit eveniment din istoria insulei” şi exclama cu patos: „Împăratul Napoleon este printre noi, fericirea Elbei este asigurată!”

Pentru orator era poate doar o figură de stil, însă pentru generaţiile următoare de locuitori ai insulei, prevestirea s-a dovedit mai mult decât adevărată. Minereul de fier a încetat de mult să mai fie bogăţia de căpetenie a pământului care a găzduit primul exil al lui Bonaparte. Avuţia subterană a fost detronată de o altă sursă de venituri, mai... istorică, turismul. E vorba, fireşte, despre turismul cu caracter evocator, care atrage zeci de mii de vizite anual spre locurile unde a şălăşluit cel mai celebru suveran al istoriei moderne.

La Elba, Napoleon a avut două reşedinţe: palatul Mulini la Porto-Ferraio şi Villa di San Martino, situată la şase kilometri de oraş, într-o vale care amintea exilatului natalele de meleaguri corsicane. În vreme ce palatul din oraş era o clădire tristă, strivită parcă de căldura care domneşte acolo tot anul, vila era mult mai atrăgătoare. Napoleon a căpătat-o în dar de la sora sa preferată, Marie-Pauline, căreia el îi spunea Paoletta. Interiorul vilei se vrea somptuos: salonul cel mare este pardosit cu marmură şi împodobit cu statui în stil egiptean, iar în mijlocul lui un bazin, în care se pare că apa nu a pătruns niciodată, inspirat şi acesta, prin decoraţiunile sale, din arta caracteristică vechii Ţări a Faraonilor. În vremea lui Napoleon al III-lea, vilei i s-a adăugat o aripă cu faţada de 70 m, care acum adăposteşte un muzeu dedicat primului împărat al francezilor.

Locuitorii de astăzi ai Elbei – 30.000 de italieni get-beget – cultivă cu perseverenţă memoria celui care le-a fost pentru puţin timp concetăţean. Pietate? Spirit comercial? Greu de spus, probabil ultima variantă „cântăreşte” ceva mai mult. Fapt este că totul pe insulă aminteşte de numele învingătorului de la Austerlitz. Un imobil ultramodern, clădit pe ţărmul golfului Procchio, se cheamă „La résidence Napoleon”. Ceva mai departe – acolo unde mama lui a locuit în zilele de 25-27 august, în vreme ce împăratul o primea la Madonna del Monte pe „soţia sa poloneză”, Maria Walewska – s-a deschis „Ristorante Napoleone”. Apa curativă, căreia zice-se că exilatul i-a descoperit calităţile antiurice, se numeşte, bineînţeles, „Fonte Napoleone”. Pretutindeni, plăci comemorative amintesc turistului că pe acolo a trecut, s-a oprit, s-a odihnit, a dormit sau a mâncat, Napoleone il Grande.

Un călător a relatat odată că un hotelier de pe insulă, exasperat de omniprezenţa împăratului, a pus la uşa de la intrare o placă, gravată la fel de artistic ca şi cele comemorative, pe care scria: „Napoleon nu a venit niciodată aici”. Dar se pare că este vorba despre o născocire, pe Elba nimeni nu şi-a permis să profite prin invocarea absenţei neuitatului oaspete.

Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 1 (22) ianuarie 1969
Sursa FOTO