Cel bun, cel drept, cel mare, cel viteaz

Unicul! Titlul este inspirat dintr-o „odă patriotică”, foarte la modă cândva, pe vremea când pe aici se clădea societatea socialistă multilateral dezvoltată. Pentru aceia care nu-şi amintesc, din varii motive, inclusiv acela al inexistenţei lor fizice în respectiva perioadă, recomand o căutare pe atotştiutorul Google, folosind chiar titlul postării drept cheie de căutare. Da’ nu despre asta mi-am propus să scriu, nici despre personalităţile istorice la numele cărora au fost adăugate asemenea calificative.

De ceva vreme, un gând ori mai curând o observaţie nu-mi dă pace. Încerc să pricep de ce lumea se încăpăţânează în a crede că unele, de fapt majoritatea reuşitelor sunt sau vor fi ale unui singur individ, omul providenţial. De ce nu nouă înşine? De ce avem nevoie de cineva mai cu moţ ca să ne rezolve problemele sau de ce, până la urmă, considerăm că există cineva mai cu moţ...

Uite, microbiştii, spre exemplu: băi, dacă era în teren cutare sau cutare jucător, câstigam; ori, doar sub conducerea antrenorului X sau Y, echipa naţională ori Steaua sau Dinamo vor obţine succese de răsunet pe plan mondial. Despre Rapid nu zic, ăia trebuie mai înainte să promoveze şi după să spere... Da’ evident că şi rapidiştii au nevoie de un trimis al Providenţei (AIC, să nu te superi, aveam nevoie de acest pasaj pentru impresia literar-artistică, nici eu nu m-am supărat aflând că ai dat Steaua pe Rapid).

Să lăsăm chestiunile mărunte. Am auzit deseori, în diverse împrejurări, la emisiuni Tv sau doar prinzând din zbor discuţiile unor oameni din jur, despre omul providenţial care ţine de atâţia ani frâiele B.N.R. Concluzia aproape unanimă este că dacă nu ar fi exista el totul era praf. Aproape că m-aş lăsa lămurit dacă nu am fi noi aceia care umblă cu limba scoasă după euro, dolari, franci elveţieni şi ar alerga vesticii ăştia imperialişti după leul nostru autohton.

Mai urcăm o treaptă ierarhică şi ajungem în sfera politicii înalte. Ministrul ăsta sau celălalt, de fapt toţi sunt nişte dobitoci, ăla (s-ar cere folosite majuscule, da’ n-am chef să stau cu deştu’ pe shift sau să apăs pe caps) ar drege şi ar face... Ce? Rahatul praf... V-aduceţi aminte mitul „Stolojan”, mai recent era glorificat un primar (nu Vanghelie, cel care este, asta ar mai lipsi), edilul Sibiului. Ar fi nedrept şi total nevrednic din partea-mi să nu aduc în discuţie şi omul cu adevărat UNIC, de neînlocuit, PREŞEDINTELE, oricare ar fi acesta, din trecut, prezent, ba chiar viitor. Toţi au fost văzuţi la vremea când obţineau suprema funcţie în stat drept salvatorii naţiunii, trimişii divinităţii, singurii care pot şi fac şi... Balonul s-a spart relativ repede cu un mare fâs. Nu s-a petrecut nimic notabil, poate doar faptul că speranţele puse în supraomul (nici o legătură cu Übermensch-ul lui Nietzsche), care primea, prin anii '90 cam 80% din sufragiile alegătorilor, mai apoi ceva mai puţine, însă îşi păstra aura de trimis al Cerurilor, s-au năruit, rând pe rând, asemeni castelelor de nisip. Năzuinţele multora, bazate pe conceptul „cel bun, cel drept, cel mare, cel viteaz” se dovediseră a fi doar “castele în Spania”.

Greu de înţeles tendinţa aproape masochistă a omului de a-şi face idoli, de a crede şi a-şi pune speranţele într-un unic semen de-al lor, când este evident că nici măcar “supraomul” înainte pomenit, dacă ar exista, n-ar fi capabil de toate câte i se cer. Existăm însă noi, iar ceea ce mă miră este incapacitatea de percepţie a puterii din noi… Asta cu toate că am dovedit-o, de atâtea ori, însă se pare că n-am înţeles-o. Am continuat să-l căutăm pe unicul „cel bun, cel drept, cel mare, cel viteaz” şi în baza puterii noastre să-l alegem, să ne bazăm pe puterea lui. Dar, cu toate că de fiecare dată am fost dezamăgiţi, ne ambiţionăm întru perpetuarea acestui mit.

Şi dacă tot am adus în discuţie idoli şi mituri, se pare că există o ancestrală predispoziţie a omului în a-l căuta acel cineva “cel bun, cel drept, cel mare, cel viteaz”. Aşa au apărut şi zeii, reduşi mai apoi la unul singur, fiindcă era nevoie de UNICUL, căci doar unul poate să fie “cel bun, cel drept, cel mare, cel viteaz”.

În cele din urmă, să recunoaştem, e mult mai uşor aşa. Să dea ministrul salarii mai mari, acei unici pe care i-am ales (sau nu, dar tot unici rămân) să pună ţara la cale, să pocnească din degete cineva, “acolo sus” ca să vină ploaia, căci am avut noi grijă mai demult să folosim ţevile drept stâlpi de gard, iar restul, motoarele şi pompele sistemelor de irigaţii sunt de mult vândute la fier vechi. Este şi mult mai comod, de ce ne-am mai bate noi capul când mult mai simplu este să lăsăm totul în seama unora, desigur, “cel bun, cel drept, cel mare, cel viteaz”, fiecare pe domeniul lui.

Ştiu că am scris mult mai puţin decât mi-e obiceiul, totuşi închei. Mâine e sâmbătă, prin urmare azi îmi permit să joc puţin şah online până noaptea târziu. Acolo totul depinde numai de mine, într-un fel eu sunt: „cel bun, cel drept, cel mare, cel viteaz” şi e tare bine să te simţi UNIC. :D

Sursa FOTO