Canalul Panama "Culebra Cut" |
Data trecută vorbeam despre activitatea Abwehrului pe teritoriul Statelor Unite. Ne vom opri în cele ce urmează asupra altui gen de operaţii desfăşurate de Abwehr în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Un exemplu este „Proiectul 14”, numele de cod dat de serviciul german de spionaj Canalului Panama. Încă din anii ’30, Canalul constituise un obiectiv strategic de prim ordin pentru
toate serviciile de spionaj. Aşa se face că, rând pe rând, germanii, japonezii, italienii, precum şi agenţi ai altor servicii secrete îndepliniseră numeroase misiuni de recunoaştere în zonă.
Motivul acestui interes deosebit era cât se poate de simplu: Canalul Panama reprezenta, alături de baza navală de la Pearl Harbour, zona critică de securitate a apărării Statelor Unite. Altfel spus, unul dintre cele mai favorabile puncte pentru un potenţial atac asupra S.U.A. Forţele navale şi aeriene germane încercaseră să obţină, în cursul unor misiuni repetate, rapoarte tehnice şi topografice cât mai complete asupra zonei, ca şi date despre navele care traversau canalul, a supravegherii americane din zonă şi a instalaţiilor militare de acolo.
În cele din urmă, sarcina fusese încredinţată în întregime Abwehrului şi Canaris trecuse la acţiune imediat în stilul lui caracteristic. El expedie în zonă un rezident cu vastă experienţă, Wolfgang Blaum, care în scurt timp organizează acolo două reţele. Prima, constituită în exclusivitate din simpli informatori, acoperind punctele cheie ale Canalului, iar a doua, din agenţi operativi propriu-zişi şi aceasta reţea merită mai multă atenţie.
A doua reţea avea în frunte doi profesionişti de clasă: Hans Heinrich Schackow, format la şcoala Abwehrului din Hamburg, care opera sub acoperirea de funcţionar al unei companii de navigaţie cu sediul la Balboa şi tânărul, de 29 de ani, Ernst Kuhring, care îşi masca acţiunile de spionaj dându-se drept reparator de maşini de scris, ocazie cu care avea, desigur, posibilitatea să colinde toate birourile funcţionarilor din zona militară a Canalului. Celor doi li se alătura un fel de “Mata Hari” de numai 19 ani, frumoasa Ingeborg Waltraut Gutmann, secretara consulului german din oraşul Colon care, ce-i drept, conducea corul bisericesc din localitate dar, mai ales, lega prietenii cu ofiţerii de pe vasele care străbăteau Canalul, de la care obţinea multe informaţii preţioase. Ceilalţi şapte membri ai reţelei erau muncitori care nu atrăgeau atenţia prin nimic: mecanici, maşinişti, un lăcătuş, un macaragiu, un zidar, un docher… În aparenţă cu toţii oameni şterşi, insignifianţi, dar extrem de utili pentru acţiunile de spionaj, deoarece aveau meserii legate de operaţiile care se desfăşurau pe Canal. În plus, locuiau de mulţi ani în zonă, erau apreciaţi la locul de muncă, se bucurau de toată încrederea superiorilor, aveau relaţii cordiale cu vecinii, un larg cerc de prieteni şi, în special, acces la cele mai păzite instalaţii.
Cazul lui Kuhring este cât se poate de elocvent pentru slăbiciunile sistemului american de securitate. În 1937, dându-se reparator de maşini de scris avea acces permanent la baza americană de la Fort Randolph. Devenise o prezenţă atât de obişnuită, încât nici măcar nu mai era legitimat sau percheziţionat la intrarea sau ieşirea de pe teritoriul bazei. Astfel, nimeni nu s-a mirat prea mult atunci când Kuhring a apărut într-o bună zi însoţit de Schackow şi domnişoara Gutmann la Fort Randolph, pretextând că vrea să-şi ducă prietenii la restaurantul din localitate. Numai că în loc de chef la restaurant, cei trei s-au plimbat, în aparenţă ca nişte simpli turişti, inspectând atent amplasamentele tunurilor de la Caleta Point şi din alte zone, îndeobşte interzise civililor.
Informaţii vitale au ajuns astfel în birourile Abwehrului graţie reuşitei operaţionale a “Proiectului 14”. De exemplu, s-a aflat că: staţia de energie electrică de la Gatun Dam se află la vest de docuri, fiind acoperită cu paie din motive de camuflaj; Fort Randolph, Fort Sherman, Fort Kolle şi Fort Amador au fost înzestrate recent cu baterii de coastă având tunuri de calibrul 14 inch; garnizoanele de la Fort Davin şi Fort Clayton sunt compuse din unităţi de infanterie uşoară, pregătite pentru acţiuni în junglă; baza de submarine de la Coco Solo a fost recent întărită de o flotilă de nave torpiloare; sau: o nouă şosea este construită între Colon şi Panama City, două aeroporturi militare, aflate între Panama City şi Medden Dam, au fost recent date în exploatare, o şosea este în construcţie între Dam şi France Field. Arhivele microfilmate ale Abwehrului (descoperite în 1967) conţin nu numai rapoartele primite din zona Canalului, ci şi fotografii ale stăvilarelor de la Lake Gatun şi Pedro Miguel, care regularizau nivelul apelor din docuri, asigurând deopotrivă şi necesarul de apă pentru staţiile electrice şi instalaţiile militare din zonă, alături de o mulţime de hărţi extrem de detaliate.
Oamenii lui Canaris exploataseră informativ atât de bine Canalul Panama, un adevărat “călcâi al lui Achile” al apărării Statelor Unite, încât mareşalul Göring considera încă din aprilie 1939: “Două din bombele mele, lansate asupra lui Culebra Cut, pot face în numai zece minute întregul Canal inutilizabil”. Şi nu se înşela câtuşi de puţin referindu-se la trecătoarea Culebra, din M-ţii Sierra de Panama care mărgineau Canalul, zonă pe care Wolfgang Blaum o indicase ca fiind cel mai vulnerabil punct din întreaga zonă.
Pe baza acestor informaţii, Luftwaffe trecuse la realizarea unor bombardiere cu rază foarte mare de acţiune, avioanele de tip Condor, cu ajutorul cărora se puteau executa bombardamente în toată emisfera vestică. Mai mult, Focke-Wulf realizase chiar prototipul FW 200, fireşte tot pe baza tehnologiei procurate din S.U.A. de către agenţii lui Canaris. Atacul aerian împotriva Statelor Unite devenea astfel o opţiune viabilă, de care americanii habar n-aveau la acea dată. Lucrând metodic la “Proiectul 14”, oamenii lui Canaris făcuseră probabil ceea ce istoricii şi specialiştii militari au considerat imposibil de realizat, cel puţin până la descoperirea arhivelor microfilmate ale Abwherului, anume: un atac prin surprindere, devastator, asupra S.U.A., pornit din zona critică a apărării americane – Canalul Panama.
Astfel, se poate spune că, dacă japonezii pregătiseră un Pearl Harbour americanilor, germanii aveau în mapă ceva mai distrugător: bombardarea şi implicit blocarea Canalului Panama. Dar dacă Pearl Harbour a devenit o dată şi un nume în istoria războiului, constituind un coşmar pentru americani, Canalul Panama sau “Proiectul 14”, spre marea lor şansă, a rămas doar în arhivele Abwehrului. Desfăşurarea evenimentelor din timpul conflagraţiei mondiale i-a împiedicat pe germani să provoase americanilor un al doilea, probabil mai devastator, Pearl Harbour, însă planul exista, ca posibilitate, şi încă într-o fază foarte avansată.
Sursa: “Abwehr contra FBI” – Vladimir Alexe 1992
Sursa FOTO
toate serviciile de spionaj. Aşa se face că, rând pe rând, germanii, japonezii, italienii, precum şi agenţi ai altor servicii secrete îndepliniseră numeroase misiuni de recunoaştere în zonă.
Motivul acestui interes deosebit era cât se poate de simplu: Canalul Panama reprezenta, alături de baza navală de la Pearl Harbour, zona critică de securitate a apărării Statelor Unite. Altfel spus, unul dintre cele mai favorabile puncte pentru un potenţial atac asupra S.U.A. Forţele navale şi aeriene germane încercaseră să obţină, în cursul unor misiuni repetate, rapoarte tehnice şi topografice cât mai complete asupra zonei, ca şi date despre navele care traversau canalul, a supravegherii americane din zonă şi a instalaţiilor militare de acolo.
În cele din urmă, sarcina fusese încredinţată în întregime Abwehrului şi Canaris trecuse la acţiune imediat în stilul lui caracteristic. El expedie în zonă un rezident cu vastă experienţă, Wolfgang Blaum, care în scurt timp organizează acolo două reţele. Prima, constituită în exclusivitate din simpli informatori, acoperind punctele cheie ale Canalului, iar a doua, din agenţi operativi propriu-zişi şi aceasta reţea merită mai multă atenţie.
A doua reţea avea în frunte doi profesionişti de clasă: Hans Heinrich Schackow, format la şcoala Abwehrului din Hamburg, care opera sub acoperirea de funcţionar al unei companii de navigaţie cu sediul la Balboa şi tânărul, de 29 de ani, Ernst Kuhring, care îşi masca acţiunile de spionaj dându-se drept reparator de maşini de scris, ocazie cu care avea, desigur, posibilitatea să colinde toate birourile funcţionarilor din zona militară a Canalului. Celor doi li se alătura un fel de “Mata Hari” de numai 19 ani, frumoasa Ingeborg Waltraut Gutmann, secretara consulului german din oraşul Colon care, ce-i drept, conducea corul bisericesc din localitate dar, mai ales, lega prietenii cu ofiţerii de pe vasele care străbăteau Canalul, de la care obţinea multe informaţii preţioase. Ceilalţi şapte membri ai reţelei erau muncitori care nu atrăgeau atenţia prin nimic: mecanici, maşinişti, un lăcătuş, un macaragiu, un zidar, un docher… În aparenţă cu toţii oameni şterşi, insignifianţi, dar extrem de utili pentru acţiunile de spionaj, deoarece aveau meserii legate de operaţiile care se desfăşurau pe Canal. În plus, locuiau de mulţi ani în zonă, erau apreciaţi la locul de muncă, se bucurau de toată încrederea superiorilor, aveau relaţii cordiale cu vecinii, un larg cerc de prieteni şi, în special, acces la cele mai păzite instalaţii.
Cazul lui Kuhring este cât se poate de elocvent pentru slăbiciunile sistemului american de securitate. În 1937, dându-se reparator de maşini de scris avea acces permanent la baza americană de la Fort Randolph. Devenise o prezenţă atât de obişnuită, încât nici măcar nu mai era legitimat sau percheziţionat la intrarea sau ieşirea de pe teritoriul bazei. Astfel, nimeni nu s-a mirat prea mult atunci când Kuhring a apărut într-o bună zi însoţit de Schackow şi domnişoara Gutmann la Fort Randolph, pretextând că vrea să-şi ducă prietenii la restaurantul din localitate. Numai că în loc de chef la restaurant, cei trei s-au plimbat, în aparenţă ca nişte simpli turişti, inspectând atent amplasamentele tunurilor de la Caleta Point şi din alte zone, îndeobşte interzise civililor.
Informaţii vitale au ajuns astfel în birourile Abwehrului graţie reuşitei operaţionale a “Proiectului 14”. De exemplu, s-a aflat că: staţia de energie electrică de la Gatun Dam se află la vest de docuri, fiind acoperită cu paie din motive de camuflaj; Fort Randolph, Fort Sherman, Fort Kolle şi Fort Amador au fost înzestrate recent cu baterii de coastă având tunuri de calibrul 14 inch; garnizoanele de la Fort Davin şi Fort Clayton sunt compuse din unităţi de infanterie uşoară, pregătite pentru acţiuni în junglă; baza de submarine de la Coco Solo a fost recent întărită de o flotilă de nave torpiloare; sau: o nouă şosea este construită între Colon şi Panama City, două aeroporturi militare, aflate între Panama City şi Medden Dam, au fost recent date în exploatare, o şosea este în construcţie între Dam şi France Field. Arhivele microfilmate ale Abwehrului (descoperite în 1967) conţin nu numai rapoartele primite din zona Canalului, ci şi fotografii ale stăvilarelor de la Lake Gatun şi Pedro Miguel, care regularizau nivelul apelor din docuri, asigurând deopotrivă şi necesarul de apă pentru staţiile electrice şi instalaţiile militare din zonă, alături de o mulţime de hărţi extrem de detaliate.
Oamenii lui Canaris exploataseră informativ atât de bine Canalul Panama, un adevărat “călcâi al lui Achile” al apărării Statelor Unite, încât mareşalul Göring considera încă din aprilie 1939: “Două din bombele mele, lansate asupra lui Culebra Cut, pot face în numai zece minute întregul Canal inutilizabil”. Şi nu se înşela câtuşi de puţin referindu-se la trecătoarea Culebra, din M-ţii Sierra de Panama care mărgineau Canalul, zonă pe care Wolfgang Blaum o indicase ca fiind cel mai vulnerabil punct din întreaga zonă.
Pe baza acestor informaţii, Luftwaffe trecuse la realizarea unor bombardiere cu rază foarte mare de acţiune, avioanele de tip Condor, cu ajutorul cărora se puteau executa bombardamente în toată emisfera vestică. Mai mult, Focke-Wulf realizase chiar prototipul FW 200, fireşte tot pe baza tehnologiei procurate din S.U.A. de către agenţii lui Canaris. Atacul aerian împotriva Statelor Unite devenea astfel o opţiune viabilă, de care americanii habar n-aveau la acea dată. Lucrând metodic la “Proiectul 14”, oamenii lui Canaris făcuseră probabil ceea ce istoricii şi specialiştii militari au considerat imposibil de realizat, cel puţin până la descoperirea arhivelor microfilmate ale Abwherului, anume: un atac prin surprindere, devastator, asupra S.U.A., pornit din zona critică a apărării americane – Canalul Panama.
Astfel, se poate spune că, dacă japonezii pregătiseră un Pearl Harbour americanilor, germanii aveau în mapă ceva mai distrugător: bombardarea şi implicit blocarea Canalului Panama. Dar dacă Pearl Harbour a devenit o dată şi un nume în istoria războiului, constituind un coşmar pentru americani, Canalul Panama sau “Proiectul 14”, spre marea lor şansă, a rămas doar în arhivele Abwehrului. Desfăşurarea evenimentelor din timpul conflagraţiei mondiale i-a împiedicat pe germani să provoase americanilor un al doilea, probabil mai devastator, Pearl Harbour, însă planul exista, ca posibilitate, şi încă într-o fază foarte avansată.
Sursa: “Abwehr contra FBI” – Vladimir Alexe 1992
Sursa FOTO
Si iata cum o tragedie a impiedicat producerea altei tragedii. Pe masura ce citeam textul ma gandeam cum s-a terminat totul, ca nu stiam sa-si fi dus planul la capat.
RăspundețiȘtergereAsa cum unii viseaza doar la liniste si pace, altii isi imagineaza cele mai teribile orori. :(
Duminica placuta in continuare, Centurion :), eu lecturez articolele chiar daca nu mereu las un gand. Ideea de razboi imi produce frisoane. Sunt de-a dreptul indignata! :P
Şi totuşi predomină aceia care au inventat războiul, încă un capitol de adăugat la "ecce homo", predispoziţia de a face rău, binele fiind dpar o noţiune de care omul uzează sporadic, şi atunci (tind eu să cred) din anumite considerente care-i aduc lui un beneficiu, nicidecum dintr-o pornire "interioară" fără vreun alt interes.
ȘtergereSeară minunată, Nice :)
Bine că “Proiectul 14”, a rămas doar în arhivele Abwehrului, altfel poate pământul ar fi rămas sterp.
RăspundețiȘtergereMă îngrozeşte şi mă trec fiori prin tot corpul numai când citesc despre război. Doamne fereşte de unul. Acum mă gândesc numai la copiii din orient care sunt condamnaţi să asiste şi chiar să participe la războiul interminabil de acolo din cauza unor minţi bolnave.
O duminică minunată îţi doresc, Centurion :)
Era şi cam greu de pus în practică, în plus, Germania, încerca de prin '44 să încheie pacea exclusiv cu anglo-americanii, lucru care i-ar fi ajutat să "ţină" frontul estic. Războiul a fost şi o să fie parte a lumii noastre, cum îi spuneam şi lui Nice, omul are parcă (auto)distrugerea în sânge...
ȘtergereO seară plăcută şi ţie, Ştefania :)