sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Istorici români despre Napoleon

Napoleon Bonaparte
Bătălia de la Austerlitz
Când la 8 octombrie 1799, după 47 de zile de călătorie pe Mediterana, generalul Napoleon Bonaparte punea piciorul pe solul francez, la Saint-Raphaël, lângă Capul Frejus, (după ce în prealabil scăpase de Nelson care practic îi vâna flota), decizia sa de a-şi asuma puterea supremă în stat era definitivă. O asemenea acţiune
cutezătoare n-ar fi fost posibilă numai sprijinindu-se pe geniul său, pe gloria şi popularitatea câştigate la 13 Vendémiaire, în campania din Italia şi în aventura din Orient. Circumstanţele interne şi internaţionale de atunci creaseră climatul propice pentru reuşita unui astfel de pas.

În precedentele două postări (aici şi aici) am trecut în revistă cele mai importante momente ale erei napoleoniene, textul de faţă dorindu-se un epilog al microcronicii napoleoniene amintite. Să vedem cum este privit învingătorul de la Austerlitz şi învinsul de la Waterloo de câţiva istorici români. Scurte fragmente referitoare la omul care în cele din urmă a realizat că, cele 100.000 de lovituri de artilerie trase la Moscova, de două ori mai multe decât la Austerlitz, n-au folosit la nimic. Acela care va spune, exilat fiind pe insula Sf. Elena: „Încă din 1813 vedeam limpede că soseşte ora hotărâtoare. Steaua pălea; simţeam că scap frânele şi nu mai puteam face nimic. Numai o lovitură de trasnet ne mai putea salva!” Dar invocatul fulger n-a apărut, iar sfârşitul poartă un nume – Waterloo.

...Napoleon într-adevăr era centrul în jurul căruia gravita lumea de atunci; o lume în jurul unui om! De soarta sa era legată soarta tuturor statelor, după interesul său se reglau interesele tuturor ţărilor. Tradiţiile politicem ale trecutului se rupseseră, calea urmată de atâta timp de popoare era părăsită, alianţele şi duşmăniile se alcătuiau şi se defăceau, tocmite şi orânduite după placul arbitrului Europei. Pentru Napoleon, toate statele nu erau decât mijloacele prin care să ajungă la ţelul său suprem, dominarea Europei şi a lumii întregi; el le întrebuinţa pentru scopurile sale; dar ele în sine nu aveau nici un scop; le trata astăzi ca prieten şi aliat, mâine ca duşman neîmpăcat, jertfindu-le pe toate nesăţioasei sale ambiţii...
(A.D. Xenopol – Istoria românilor din Dacia traiană, ediţia a III-a, Bucureşti 1929)

...Se spune că politica lui Napoleon poate fi considerată ca o politică personală, cu un caracter individual pronunţat, individual genial, dacă voiţi, eroic mai puţin, căci desigur el n-a avut eroism decât în vastitatea planurilor sale, nu în activitatea lui ca luptător...
...Însufleţit de idealul Revoluţiei franceze, el nu şi-a închipuit că va putea fi vreun popor căruia, făgăduindu-i-se libertatea, legi mai bune, finanţe garantate şi, pe lângă acestea, îndrumarea superioară a unui om de geniu, să nu uite că e el însuşi, înainte de a fi parte din marele sistem de state clientelare strânse în jurul acestei împărăţii...
...Napoleon a fost el însuşi, cum îl clasifică Papa, în romanul istoric al lui Alfred de Vigny, mare „commediante” şi mare „tragediante”: tot ce a făgăduit el n-a crezut că în adevăr e în stare să facă. Statele pe care le dăruia, când unuia, când altuia, poate că n-avea intenţia să le dăruiască. În acea diplomaţie de mici minciuni tradiţionale, amesteca şi el marea lui minciună genială, care desigur că formează o largă parte din activitatea lui diplomatică. El juca un rol, şi cum uneori brusca pe cineva, tot aşa făgăduia alteori, pentru efect, câştigarea sau, mai ales, fulgerătoarea terorizare a cuiva. De multe ori era în oferta lui tot atâta măreţie, dar tot aşa de puţină realitate ca în oferta actorului care pe scenă se declară gata s da o sută de mii de lei. Desigur că aceste făgăduieli constituiau unul din mijloacele lui de diplomaţie. Precum după o ploaie marerăsar deodată din natură puteri de vegetaţie nebănuite, tot aşa din sufletul omenesc, când arunci anumite făgăduieli şi măguliri, răsar lucruri care nu se spun de obicei. Prin urmare diplomaţia adevărată a lui Napoleon I – şi părerea aceasta mi-o fac din studierea politicii lui în Orient pe care a trebuit să o fac cu prilejul scrierii volumului V din Istoria Imperiului otoman – e adesea nesinceritate, momeală, provocare, farsă genială, dacă este să o judecăm drept...
 
(N. Iorga – Chestiunea Rinului, Vălenii de Munte, 1912)

...Inteligenţă excepţională, putere de muncă şi organizare neîntrecută, intuiţie rapidă, hotărâre inflexibilă în executarea planului odată adoptat, caracter rece, calculat şi ambiţie nemăsurată, iată însuşirile de dictator pe care Napoleon Bonaparte la poseda în cel mai înalt grad. Napoleon avea, fără îndoială, creierul cel mai bine organizat din lume, disciplinat şi totdeauna disponibil, capabil oricând de o concentrare imediată şi totală. Pătrunderea şi unuversalitatea inteligenţei lui nu se puteau compara decât cu flexibilitatea, tăria şi statornicia atenţiei lui...
...Nici un om n-a fost mai întreg în ceea ce făcea şi nu şi-a împărţit mai bine timpul între lucrările pe care avea să le facă – spunea un colaborator al său. Poate lucra 18 ore în şir, la acelaşi lucru sau la lucruri deosebite, fără să pară vreodată obosit. El însuşi a spus, în Memorialul său, că diferitele obiecte şi afaceri erau clasate în capul lui ca într-un dulap.
Când vreau să întrerup o afacere, închid sertarul acesteia şi deschid sertarul alteia. Diferitele probleme nu se amestecă deloc unele cu altele, nu mă supără şi nu mă obosesc niciodată. Vreau să dorm? Închid toate sertarele şi iată-mă adormit”...
...În 1811 visa să facă din Paris capitala politică a Europei. Dictatura universală era pentru el o condiţie de stabilitate...
...Napoleon cucerise puterea în calitate de general victorios şi numai în această calitate o putea păstra. Francezii nu puteau uita idealul de libertate, egalitate şi fraternitate al Revoluţiei decât atâta timp cât aveau să fie orbiţi de strălucirea victoriilor lui...
...Din nenorocire pentru Franţa, Napoleon, care s-a ridicat prin război, ne se putea menţine la putere decât prin război. „Puterea mea depinde de victoriile pe care le-am câştigat; un guvern nou născut are nevoie să strălucească şi să uimească. De îndată ce nu mai străluceşte, cade”...
...Proclamarea imperiului a fost considerată în Europa ca un indiciu al voinţei lui Napoleon de a întinde stăpânirea franceză dincolo de limitele pe care le atinsese până atunci. Şi, în adevăr, Napoleon nu se mărgineşte să organizeze Franţa; stăpânirea lui asupra ţărilor cucerite, anexate, vasale, tributare şi aliate devine din ce în ce mai despotică şi mai cotropitoare...
...El nu mai urmărea decât scopuri personale şi dinastice; acţiunea lui servea ideile Revoluţiei franceze. El devenise o piedică în calea răspândirii şi triumfului acestor idei. De aceea, sentimentul şi naţional spre independenţă naţională şi politică a popoarelor supuse s-a întors contra lui, obligându-l astfel să lupte nu numai împotriva monarhilor ci şi a popoarelor.
(Andrei Oţetea – Istoria contemporană, Bucureşti, 1942)

Se pare că ambiţiile lui Napoleon i-au depăşit geniul, întrucât depăşeau cadrul firesc al înşăsi evoluţiei istorice, fapt care nu putea determina decât inevitabilul eşec. Instaurarea unei dinastii proprii precum şi pretenţia edificării unui imperiu continental s-au dovedit în contratimp cu mişcarea generală a istoriei. Vremea marilor imperii apusese, iar ceea ce a realizat „soldatul revoluţiei” se disocia total de ceea ce a întreprins cuceritorul cu viziuni imperialiste.



Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 11 (32), noiembrie 1969
Sursa FOTO

8 comentarii:

  1. Toate acţiunile lui Napoleon nu au făcut decât să ardă câteva decenii din marginea viitorului şi să îl aducă, pe viitor, mai repede în acel prezent. Toate frământările Europei din deceniile urmâtoare epocii napoleoniene au în egală măsură sursa atât în Revoluţia Franceză cât şi în ceea ce a făcut Napoleon.
    Bine te-am regăsit, prietene Centurion! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Corecte concluziile, un om născut probabil înainte timpului său... Da, şi poate cu o ambiţie prea extaziată, putea să se oprească la timp.
      Da' uite cum prezentul îl copiază intr-o oarecare măsură, mă gândesc la tentaţia asta începută undeva pe la finele anilor 50, numită CEE, apoi UE, încercă să definească un fel de "imperiu continental". În ce măsură s-a reuşit ori se va reuşi încă nu m-am edificat.
      Mă bucur să te revăd pe aici!
      Seară faină, Adrian :)

      Ștergere
    2. UE e un demers dificil dar cred că justificat. Greu de spus ce va fi în viitor. Şi America a avut nevoie de aproape 200 de ani de "omogenizare"! Plus un război civil!
      Se pare că nu ajungem la Rio. :(

      Ștergere
    3. Spre deosebire de America, formată din state aparţinând aceleaşi naţiuni, Uniunea europeană este mult prea eterogenă, imense diferenţe economice greu de surmontat, şi desigur cele naţionale şi culturale... NU sunt convins că ne ajung 200 de ani. :)

      Aha, deci tu erai unul dintre acei optimişti incurabili care sperau la RIO? Poate data viitoare :)) sigur dacă încetăm să credem în "Zâna Măseluţă" care să ne aducă calificarea şi începem să jucăm fotbal... dacă ştim...

      Ștergere
  2. Interesante părerile istoricilor români despre Napoleon. Am citit şi celelate două postări despre, invincibilul Napoleon, cum se părea la vremea respectivă. Din păcate excesiva sa ambiţie i-a adus căderea. Asta dovedeşte că nimeni nu poate fii stăpânul lumii!
    O duminică minunată îţi doresc, Centurion! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Invincibil, poate că era mai mult voinţă nestrămutată în îndeplinirea unor idealuri, apoi uşor-uşor, a cam pierdut frâiele, a uitat ideea mobilizatoare iniţială. Cum bine spui, AMBIŢIA nemăsurată, tentaţia puterii absolute, un deziderat imposibil de realizat chiar dacă te cheamă Napoleon.
      Seară plăcută, Ştefania :)

      Ștergere
  3. "Poate lucra 18 ore în şir, la acelaşi lucru sau la lucruri deosebite, fără să pară vreodată obosit." Deci asta este explicatia pentru legenda care circula odata si care povestea ca omul putea sa faca sapte lucruri deodata. Incredibila personalitatea lui Napoleon, acum, datorita articolelor tale, am ocazia s-o inteleg mai bine.
    Bine te-am regasit, Centurion, de cand m-am intors acasa nu fac altceva decat sa raspund la comentarii si sa merg in vizite pe la prietenii virtuali. Nu ca ma plang, doar te puneam in tema cu cele mai recente activitati. Nici fotografiile nu am avut timp sa le descarc. Citesc si iar citesc. :)) Recuperez cu alte cuvinte. :P Cand voi avea un mic ragaz voi citi si celelalte articole dedicate lui Napoleon.
    Seara frumoasa! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună, Nice :)
      Din faptul că faci referire la fotografii (înţeleg că sunt multe) deduc că ai avut parte de un sfârşit de săptămână de excepţie :)
      Da, un tip genial, spun mulţi, şi nu-i contrazic; un extraordinar strateg, cu o minte excepţional de bine organizată, în fine, un om plin de calităţi. Poate tocmai de aceea trebuia să aibă un defect pe măsură: lipsa de limite.
      Seară faină! :))

      Ștergere