miercuri, 20 noiembrie 2013

Veneţia – oraşul republică

Consiliul celor Zece, Venetia
Consiliul celor Zece
Există oraşe mit, Ninive, Babilon, Alexandria, Bagdad, care prin faima lor meritată, dar mai ales prin aura lor de exotic şi fabulos, stârnesc reacţii reflexe, precum visarea şi meditaţia. Un asemenea oraş este şi Veneţia. Numele niciunei alte localităţi din Europa n-a trezit de-a lungul secolelor atâtea ecouri ca numele de aur al Veneţiei. L-au versificat poeţii, l-au zugrăvit pictorii, au încercat să şi-l asimileze, cumpărând fărâme din ceea ce-i face prestigiul, miliardarii şi, în fine, Veneţia, a fost şi încă este pe buzele tinerilor căsătoriţi din înalta societate.

Totuşi, acest loc somptuos şi feeric, un basm oriental în inima Europei,
are o istorie dură, severă, sângeroasă. Un oraş de vis clădit pe realităţile cele mai crude, reprezintă aparent un paradox, însă tocmai această realitate violentă, calculată şi totodată nemăsurată în ambiţiile ei, reprezintă însăşi explicaţia spendorii veneţiene.

Fugind de invaziile barbare, locuitorii regiunii padovei s-au refugiat pe insulele lagunare în secolul al VI-lea. Într-o scrisoare datată 537-538, prefectul got Cassidor spunea că veneţienii au ştiut să-şi facă din apă o patrie. Iniţial supusă exarhilor Ravenei, Veneţia îşi începe ascensiunea grandioasă în veacul al XI-lea, devenind marea intermediară dintre Occident, Imperiul de răsărit şi lumea musulmană. Participant activ la Cruciade, oraşul obţine cu timpul controlul tuturor escalelor spre Levant, iar corăbiile sale fac curse regulate prin Gibraltar spre Londra.

Descoperirea de către Vasco da Gama a căilor maritime spre Indii duce însă la devalorizarea comercială şi politică a Mediteranei. În rivalitatea cu alte state puternice apărute în Italia şi sub ameninţarea marilor monarhii străine, Veneţie e obligată să lupte pas cu pas pentru puterea şi independenţa sa. Declinul, început în secolul al XVII-lea, este aproape total consumat în veacul al XVIII-lea când Veneţia devine, după o expresie cunoscută, doar un „oraş al plăcerilor”.

Continuitatea istorică a Veneţiei este un fapt remarcabil, în condiţiile date. El trebuie însă atribuit unei organizaţii interne, la început ezitantă, dar care cu timpul, s-a stabilizat solid, pe linii directoare rămase neschimbate până la abdicarea dogelui Ludovico Manin şi dizolvarea Marelui Consiliu – ambele impuse de Napoleon la 14 mai 1797. Până atunci, în fruntea republicii oligarhice se afla dogele (începând din 742 cu dogatul lui Teodato) care, împreună cu Marele Consiliu şi Senatul, asigura conducerea Veneţiei. Alte consilii cu funcţii diferite, mai ales de ordin administrativ şi uneori juduciar, completau aparatul. Între acestea, Consiliul celor Zece, creat după conspiraţia lui Balmonte Tiepolo din 1310, avea să capete o reputaţie universală, justificată prin importanţa politică excepţională pe care şi-a câştigat-o în concurenţă cu celelalte consilii de stat.

Organ de inchiziţie jurudică, Consiliul celor Zece îşi desfăşura lucrările într-o asemenea taină, încât membrii lui n-aveau dreptul să apară în locuri publice cât timp dura mandatul, iar la intervale scurte, câte trei membri noi luau locul altor trei membri în funcţie. Nu e de mirare că, aflat în mâinile autocraţiei dominante, îndreptat atât împotriva nemulţumirilor dinăuntru, cât şi împotriva duşmanilor dinafară, Consiliul celor Zece nu se dădea înapoi de la folosirea tuturor mijloacelor de spionaj, constrângere şi teroare. Timp de patru secole, adevăratul conducător al Veneţiei a fost Consiliul celor Zece.

În 1884, profesorul rus Vladimir Lamanski, de la Universitatea din Petersburg, primul străin sub ochii căruia au fost puse o bună parte din analele Veneţiei – consemnate consemnate cu mare claritate şi precizie de Consiliul celor Zece, ca rapoarte trimise dogelui – a publicat lucrarea „Secretele de stat ale Veneţiei”. Profesorul Lamanski a izbutit să alcătuiască un volum despre asasinatul în Veneţia anilor 1415-1768, din care reiesecă asasinatul plătit era o armă redutabilă a Veneţiei, pusă în practică de către temutul Consiliu al celor Zece.

Vreme de 17 ani, cât a durat lupta Veneţiei cu Sigismund de Luxemburg, împărat al Germaniei, monarh al Boemiei şi Ungariei, Consiliul nu a încetat să-i caute un „lichidator”. Primul document asupra acestei tentative de asasinat datează din iulie 1415. Din varii motive ori pentru că şi inamicii Consiliului celor Zece deţineau la rându-le „mijloace” de apărare, timp de patru ani, Sigismund n-a murit, drept pentru care, la 24 mai 1419 a fost angajat un alt ucigaş, Michalebur Mudacio. Pretenţiile sale sunt amănunţit consemnate: moşii în insula Candia şi o rentă viageră de 100 de ducaţi anual; pentru prima oară în negocieri apare şi noţiunea de „primă”: o sumă de 5.000 de ducaţi, drept compensaţie pentru riscurile înfruntate. În act erau prevăzute şi alte dispoziţii de natură juridică: dacă beneficiarul moare, în cursul executării misiunii, toate drepturile sale urmau să revină celor indicaţi în testamentul încredinţat familiei.

Pregătirile au decurs prea încet şi Consiliul a decis deschirea unui „al doilea front” contra lui Sigismund. Însă candidatul propus de Belpetro Teresini, un preot din Piacenza nu a fost pe placul celor Zece. Argumentele care au motivat respingerea se regăsesc în arhiva studiată de Lamanski: „persoana în chestiune şi starea sentimentelor sale de evlavie nu ne sunt suficient de cunoscute”; dar pentru orice eventualitate Belpetro a primit împuternicirea de a trata în continuare „fără risipă de mijloace”, cu permisiunea de a promite potenţialului regicid „beneficii” după cum urmează: proprietăţi pe teritoriul Veneţiei care produc 2.000 de ducaţi anual, condiţia fiind ca angajamentul să nu fie trecut pe hârtie, pentru a nu deveni compromiţător.

Între timp încercările lui Mudacio au dovedit că otrăvurile alese nu reprezintă un mijloc viabil, întrucât ar fi dus la descoperirea intrigii. Om perseverent, Mudacio a propus Consiliului celor Zece folosirea unor otrăvuri mai subtile care să-şi facă efectul turnate în băuturi sau chiar prin simpla atingere a epedermei victimei. În ciuda toturor uneltirilor, Veneţiei nu i-a fost dat să se bucure de moartea unui vrăjmaş, ci a fost constrânsă să ducă tratative cu acesta.

În analele dezbaterilor Consiliului celor Zece este înregistrată şi urmărirea unui alt adversar al Veneţiei: Francesco Sforza, conte de Ancona şi duce de Milano, care ameninţa expansiunea comerţului veneţian în peninsula italică. Prin intermediul lui Laurenzio Minio, un necunoscut s-a oferit să-l ucidă pe conte, în schimbul a 10.000 de ducaţi şi a unei rente viagere de 2.000 de ducaţi sau a comenzii unui regiment de 400-500 de lăncieri. Prudenţi, consilierii au tergiversat tratativele din septembrie până la începutul anului următor, iar în ianuarie 1449, au respins o nouă ofertă sub pretextul că, „Republica este în bune şi filiale relaţii cu contele menţionat”. Totodată, consilierii au hotărât ca intermediarului să i se achite cheltuielile de deplasare, opt ducaţi trecuţi în contul onorabilităţii.

Dar la 26 august 1450, Consiliul ajunge din nou la concluzia că, „moartea contelui ar însemna mântuirea şi pacea Italiei întregi”. Drept care, Jacoppo Antonio a fost însărcinat să răspundă în cel mai scurt timp unei oferte recente, făcute de Vittorio de Scoradeniis, aducându-i la cunoştinţă că va primi 20.000 de ducaţi şi comanda a 200 de lăncieri, dacă va duce la capăt , cu discreţia cuvenită, misiunea de a-l înlătura pe Sforza din scena politică peninsulară. Tentativa a eşuat, „angajatul” dovedindu-se nepriceput. Veneţia n-a renunţat la proiect, dar mai întâi oameni de specialitate au pregătit o substanţă otrăvitoare care, aruncată în foc ucidea prin mirosul emanat. Consiliul a recomandat angajarea unui „personaj discret, inteligent, de preferinţă supus al altui stat”. După ce această „rara avis” a fost găsită la 30 mai 1451, i s-au acordat şi trei complici, iar la 16 iunie i s-au oferit, pe lângă renta viageră, o „primă” de 500 de ducaţi şi dreptul de a rechema din exil patru nobili veneţieni. Scopul nu a fost atins nici de această dată, deplasările Contelui Sforza erau prea imprevizibile iar garda sa prea credincioasă.

În clipa când se luase decizia de a se renunţa la acest plan, s-a prezentat un nou ucigaş – un nobil străin mânat nu atât de dorinţa de câştig, cât de ura sa împotriva lui Sforza. Acesta nu ceruse decât să i se trimită la Brescia o porţie din otrava produsă la Veneţia. Grija pentru menţinerea secretului a fost atât de mare de ambele părţi încât asasinatul nu s-a materializat. În fine, la 17 septembrie 1453, un „prieten care doreşte să rămână necunoscut”, a cerut pentru a-l asasina pe Sforza uriaşa sumă de 100.000 de ducaţi şi privilegiul de nobleţe. În cele din urmă, Francesco Sforza şi-a sfârşit zilele fără „ajutorul” Veneţiei, la vârsta de 65 de ani.

Arhivele Consiliului celor Zece dezvăluie şi alte planuri sângeroase, unul dintre acestea fiind îndelungatul duel purtat timp de 15 ani între Veneţia şi Mahomed al II-lea, sultanul care i-a surpat puterea. La fel ca precedentele, nici această încercare nu s-a dovedit realizabilă, totul rămânând la stadiul de proiect. Printre candidaţii pentru această misiune, s-au numărat: un călugăr, un bărbier şi un pirat.

Din lista ucigaşilor cu simbrie trecuţi în analele Consiliului celor Zece fac parte cele mai felurite personaje: Tapaval – banul Croaţiei, piratul Colombo – spaima litoralului dalmat şi veneţian, câţiva doctori deprinşi să presare otravă pe rănile unor prizonieri militari sau politici, halebardieri din escorta capetelor încoronate. Nu rare au fost cazurile când angajaţii s-au dovedit a fi agenţi dubli sau slujitori nevrednici. Pe aceştia, Republica Veneţia nu i-a cruţat. Astfel fostul preot Niccolo de Codrope, care „s-a abătut de la cele prescrise”, a fost strangulat în temniţă; aceeaşi soartă a avut-o şi călugărul Cipraiano di Lucca, care primise banii Consiliului, dar nu-i executase ordinele.

Documentele rămase de la Consiliul celor Zece, deşi numeroase, sunt incomplete şi nu îngăduie formarea unei imagini foarte precise asupra ansamblului de măsuri pe care le lua în domeniul politicii extrerne, Republica Veneţia. Totuşi, au darul să contribuie la o mai bună înţelegere a moravurilor unei epoci în care asasinatul intra, în mod firesc, în arsenalul diplomatic al Veneţiei.


Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 1 (34), ianuarie 1970
Sursa FOTO

2 comentarii:

  1. Vizităm oraşul, ascultăm Vivaldi şi uităm de istoria plină de otrăvuri!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Uite o perspectivă mai mult decât optimistă, ba chiar înclină şi spre romantic odată ce-l includem pe Vivaldi :)

      Ștergere