vineri, 22 noiembrie 2013

Erupţia vulcanului Pelée – Pompei, versiunea modernă

Eruptia vulcanului Pelée, Martinica, Saint-Pierre, 1902
Întemeiat la începutul secolului al XVIII-lea de către exploratorul Belain d’Esnancourt şi însoţitorii săi, oraşul Saint-Pierre era cel mai popular centru urban din insula Martinica. La începutul secolului al XX-lea, locuitorii săi - în număr de peste 30.000, printre care aproximatix 6.000 de albi - se bucurau de avantajele unui port modern, de pitorescul cartierelor construite pe povârnişul muntelui Pelée şi pe farmecul unor mici cursuri de apă cu nume romantice: Roxelana, „Apa cea Albă”, Ceronisa.

În Europa, ca şi în America, arhipelagul din Marea Caraibilor era socotit un adevărat paradis terestru, în care se încadra şi Martinica. În Franţa se vorbea mult despre această insulă de 1.106 km², unde blândeţea climatului,
splendoarea peisajelor, dărnicia naturii şi frumuşeţea băştinaşilor se întreceau în a oferi condiţiile unui trai de perpetuă desfătare. Imaginea ne era departe de realitate în ceea ce-i privea pe albi. Pentru populaţia de culoare, alcătuind 80% din totalul locuitorilor, viaţa în Martinica nu era câtuşi de puţin paradisiacă.

Descoperită de Columb în 1502, insula a fost colonizată de francezi cu începere din anul 1653. Ocupată de englezi în două rânduri (1675 şi 1790), insula revine Franţei în 1814. În vremea lui Ludovic al XV-lea, arhipelagul Antilelor Mici - din care fac parte Guadelupa şi Martinica – era considerat mai valoros decât Canada, datorită producţiei sale de trestie de zahăr, rom, indigo şi cafea.

Simultan cu exterminarea indigenilor, coloniştii Lumii Noi au „importat” sclavi din Africa, supunându-i unei crâncene exploatări. Eliberaţi din sclavie în 1794 de Adunarea Naţională creată în urma Revoluţiei franceze din 1789, sclavii din Martinica şi Guadelupe au fost readuşi în robie de către Napoleon, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, măsură care a provocat marea răscoală a haitienilor, conduşi de Toussaint Louverture. Abia în 1848, scalvia a fost definitiv abolită în toate coloniile franceze.

În primăvara anului 1902, nici albii nu mai erau la adăpost de necazuri. Concurenţa Indiilor occidentale britanice şi, mai ales a insulei Jamaica, tulbura somnul dulce al plantatorilor de trestie de zahăr şi al fabricanşilor de rom. Renunţând la culturile de cafea şi indigo, zahărul şi derivatul său alcoolic reprezentau pentru Martinica singurele produse de export rentabile. Trecerea Cubei de sub dominaţia Spaniei în zona de influenţă a Statelor Unite stârnea şi ea îngrijorări. Nemulţumirile populaţiei de culoare şi perspectiva unor mişcări revendicative şi de protest spoereau şi mai mult încrijorarea coloniştilor francezi.

Pe lângă toate acestea, locuitorii oraşului Saint-Pierre aveau un motiv în plus de îngrijorare: Muntele Pelée, care domina oraşul de la înălţimea celor 1.397 de metri ai săi, vulcanul adormit de câteva secole, dădea semne de trezire. Nici măcar în legendele locale nu se păstrase amintirea erupţiilor sale; dar pe la 1851 se petrecuse un fenomen ciudat: într-o noapte, cerul cu desăvârşire senin fusese brusc acoperit de un văl opac. Era cenuşa fierbinte izbucnită din măruntaiele muntelui. După câteva ore, totul reintrase în normal. Locuitorii răsuflară uşuraţi şi neplăcutul eveniment fu dat uitării. Craterul se transformă într-un lac, botezat L’Etang Sec (Iazul gol), spre care porneau duminica în plimbare funcţionarii coloniali francezi.

La un interval de aproiximativ 51 de ani, la 25 aprilie 1902, muntele Pelée îşi întrerupse somnul, un fum subţire se înălţa din Iazul gol, dar fu repede împrăştiat de briza Atlanticului. Două zile mai târziu doi păstori, aduseseră vestea că pe versantul muntelui se simţea miros de fum şi că apa pâraielor era atât de amară, âncât vitele n-o puteau bea. Nu li s-a prea dat crezare, iar patru tineri colonişti se hotărâră să verifice spusele păstorilor, pornind în ascensiune spre păşunile de pe coama vulcanului. Înapoiaţi la Saint-Pierre, povestiră alarmaţi, că din crater, de unde se auzea un zgomot de clocot, ţâşneauca dintr-un gheizer, trombe de fum şi apă. Locuitorii nici n-apucară să-i asculte, căci alte fenomene le atraseră atenţia: cursurile de apă îşi măriră debitul, provocând inundaţii întinse, iar pe mare izbucni dintr-odată furtun, rupând cablul telegrafic submarin dintre Martinica şi Guadelupa. Nava atelier „Pouyet-Quartier”, încercă să-l repare şi specialiştii de la bord constatară apariţia „unui nou curent în strâmtoarea dintre cele două insule, ca şi când s-ar fi produs o fisură pe fundul mării”, după cum remarcă unul dintre marinari. Nimeni însă nu făcu legătura între această întâmplare şi coşmarul care tulbura somnul vulcanului.

Cu toate că detunăturile şi fulgerele născute din crater se înteţiră, autorităţile îşi păstrară calmul. Nici chiar în ziua de 5 mai, când o avalanşă de pietre fierbinţi distrusese o fabrică din vecinătatea oraşului, făcând 13 victime, nu luară nicio măsură. Explicaţia este simplă; tocmai atunci se desfăşura campania în vederea alegerilor municipale. Candidaţii autorităţilor coloniale trebuiau să iasă cu orice preţ învingători în confruntarea cu reprezentanţii opoziţiei locale. Recunoaşterea unui pericol natural însemna practic dezminţirea sloganului oficial care suna astfel: „En Martinique, tout va bien!” (În Martinica totul va merge bine!). Nu i se putea îngădui aşadar muntelui Pelée să-şi facă de cap în plină campanie electorală.

La 7 mai un noroi cald se scursese pe povârnişurile vulcanului şi umplu străzile oraşului Saint-Pierre. La suprafaţa râurilor Roxelana, Ceronisa şi Apa cea Albă pluteau cadavrele a mii de peşti. Un început de panică se produse în rândul localnicilor, dar primăria se grăbi să calmeze spiritele: la răscrucile străzilor, crainici precedaţi de tradiţionalul răpăit de tobe, anunţau populaţie că nu există niciun motiv de teamă. Poate că argumentele primăriei n-ar fi convins dacă n-ar fi fost întovărăşite de argumentele unor oameni de ştiinţă. La solicitarea lui Jean Maléty, unul dintre potentaţii locali, geologul Charles Landes - membru al Comisiei ştiinţifice pentru Martinica - declară: „Saint-Pierre nu are de ce să se teamă de muntele Pelée, decât în măsura în careNapoli trebuie să se teamă de Vezuviu”.

Tot în ziua de 7 mai sosi la Saint-Pierre Alphonse Mouttet, guvernatorul insulei. Furios la gândul că alegerile nu se vor desfăşura conform programului, părăsise capitala insulei - portul Fort-de-France - însoţit de o suită din care făceau parte profesori de liceu, goelogi, meteorologi, ingineri constructori, ba chiar şi medici veterinari. După o şedinţă convocată ad-hoc, acest solemn „sinod” ajunse la concluzia că nu exista niciun pericol. „Chiar dacă vulcanul va erupe, lava va urma calea pe care a mers avalanşa de pietre şi nu va atinge oraşul”, decretară la unison geologii, ingineri şi veterinarii. Singurul care nu luă în serios verdictul acelei sesiuni ştiinţifice improvizate fu iniţiatorul ei, guvernatorul Mouttet, care se grăbi să plece din Saint-Pierre în aceeaşi seară. Se pare că înaltul demnitar a fost ultimul om care a părăsit teafăr oraşul.

În noaptea de 7 spre 8 mai 1902, catastrofa devenise iminentă. Cerul era senin, din vârful muntelui Pelée ţâşneau fulgerele într-o cadenţă tot mai rapidă. Un desfârşit torent de lavă incandescentă, atingând o temperatură de 1.800 ºC, năvăli spre oraş. Cei mai mulţi dintre locuitori, surprinşi în somn, fură asfixiaţi, carbonizaţi sau înecaţi de lichidul negru şi clocotitor. La periferie, muncitorii treziţi înainte de a se crăpa de ziuă, fură luaţi de puhoiul de lavă şi arşi de vii. Nicio casă din Saint-Pierre, nici chiar noul şi impunătorul sediu al firmei britanice Lloyd’s, nurămase în picioare. Totul s-a năruit sub presiunea valului de lavă şi, în numai două minute, o aşezare prosperă a fost pustiită şi tranformată într-un imens cimitir.

Cei 30.000 de locuitori ai oraşului pieriră, cu excepţia unui deţinut negru, pe care directorul închisorii îl pedepsise în ajun, întemniţându-l într-o celulă subterană. Deşi auzise zgomotele de afară, încarceratul nu-şi dăduse seama de cataclism; la 9 mai, strigătele lui attraseră atenţia soldaţilor trimişi în ajutor, care-l salvară. În schimb, geologul Charles Landes a plătit cu viaţa optimismul său: ars de vaporii lavei, se aruncă în bazinul din curtea vilei pe care o ocupa în elegantul cartier Trois-Ponts. Găsit în comă fu transportat la unul din corturile Crucii Roşii, instalate în preajma localităţii, unde muri peste câteva ore.

Proporţiile catastrofei stârniră vii comentarii în Franţa şi în întreaga lume. Pe măsură ce se aflau amănunte despre indiferenţa cu care autorităţile au tratat manifestările prevestitoare ale erupţiei, crescu şi indignarea. Presa ceru cu insistenţă ca vinovaţii - şi, în primul rând guvernatorul Mouttet - să fie traşi la răspundere. În cele din urmă, „afacerea” se muşamaliză, fără urmări juridice. Erau în joc prea multe şi prea mari interese politice a căror importanţă atârna mai greu în balanţă decât pierderea celor 30.000 de vieţi.


Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 1 (34), ianuarie 1970
Sursa FOTO

4 comentarii:

  1. Impresionanta tragedie, uite ce se intampla cand oamenii subestimeaza forta naturii, cand ii ignora semnalele. Noi(cei din sud si est) nu avem vulcani prin preajma, dar traim intr-o zona seismica foarte activa. Iar pericolul este tot mai iminent. De cand s-a produs cutremurul acela de 4,8 grade in fiecare dimineata ma trezesc la ora 4 si il astept pe cel mare. :)) Nu mai am liniste, nu mai am somn. Uneori imi doresc sa vina mai repde sa scapam de un stres. Dar oare scapam? :D :P
    Noapte buna, Centurion. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, ignoranţa, se pare că pentru aceia care ar fi putut lua măsuri întru evitarea pierderii atâtor vieţi au primat considerentele de ordin electoral... Oare de ce nu mă miră comportamentul... Din păcate o lecţie tristă, care dovedeşte încă o dată că natura nu iartă.
      Referitor la seismele din zona Vrancea, mă gândesc că prin aceste cutremure de intensitate mică din ultima vreme, se prea poate să se elibereze din "tensiuni", deci să nu urmeze (aşa cum s-au pronunţat unele voci) un seism puternic.
      Seară faină, Nice ;)

      Ștergere
  2. Când natura îşi dă mâna cu aleşii aflaţi în campanie electorală e de rău!!!
    Noroc că avem doar vulcani noroioşi!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Exact, de parcă nu ne-ar ajunge "calamitatea" şi asta "naturală" generată de politicieni. :))
      E drept că n-avem vulcani, dar avem Vrancea, un destul de serios motiv de îngrijorare; uite ce spune Nice în comentariul ei.
      Seară plăcută, Adrian :)

      Ștergere