Bruges – melancolica „Veneţie a Nordului”

În diadema de nestemate din blânda câmpie a Flandrei, o pafta de opal, cu scânteieri estompate, impune ritmul trepidant al celorlalte mari oraşe ale Belgiei replica melancolică a unui burg întors cu faţa spre trecut: Bruges, flamanzii îi spun Brugge. Cufundat parcă într-o eternă rugă mută, scăldat într-o lumină bizară, oraşul a inspirat poetului Georges Rodenbach lucrarea pe cât de celebră, pe atât de contestată de locutorii bătrânei aşezări: Bruges la Morte. În unele ghiduri i se spune
„Veneţia Nordului”, însă cei ce-l cunosc mai temeinic au protestat şi împotriva acestei apropieri. Căci dacă Bruges este străbătut de canale – nenumărate drumuri de apă limpezi ca oglinda şi rareori cutremurate de undele lăsate în urmă, ca un regret, de câte o bărcuţă lunecând fără un clipocit de vâsle sau de trecerea aproape ireală a vreunei lebede graţioase – prin liniştea ei, această Veneţie a Nordului se situează nu numai geografic, ci şi ca atmosferă, la polul opus al animatei şi fermecător gălăgioasei ei surate meridionale.

Bruges, oraşul a cărei istorie a cunoscut multe momente de glorie, are o personalitate puternică şi totodată discretă. Fostă capitală, de unde puterea s-a retras cu secole în urmă; port abandonat de căile maritime, care s-au depărtat cu zeci de kilometri; cămin al hărniciei tăcute, al unor oameni care trimit lumii întregi – sub forma vestitelor dantele – mesajul meşteşugului lor plin de migală şi de bun gust; muzeu în aer liber extrem de bogat în elemente arhitectonice – oraşul ocupând un loc istoric cu totul aparte.

La începutul anilor 1000, urbea era socotită o forţă maritimă şi politică. A luat parte la cruciade, remarcându-se mai ales în cea de-a doua – datorită armatei lui Thierry d’Alsace. În 1149, acesta a adus la Bruges un recipient conţinând, după spusele credincioşilor, câteva picături din sângele lui Crist, transformând astfel burgul într-un centru către care se îndreptau pelerinii medievali. În acea perioadă (secolele al XII-lea şi al XIII-lea), marea, izvor de putere şi de opulenţă, trimitea până la Bruges, prin largul estuar al Zwynului, corăbiile neguţătorilor încărcate cu mătăsuri de Levant, blănuri din nord, lânuri din Scoţia; vasele părăseau apoi cheiurile, ducând cu ele ţesături de Flandra.

Însemnat antrepozit al Ligii hanseatice, oraşul a agonisit din ce în ce mai multă bogăţie. Locuitorii săi s-au numărat printre cei dintâi oameni ai evului mediu care şi-au dobândit conştiinţa puterii şi în piepturile cărora s-a născut dorul de libertate. În cărţile de istorie cetăţenii săi sunt amintiţi ca printre primii burghezi care au obţinut victorii împotriva seniorilor medievali. Burgul înfloritor a atras cărturari şi meşteri cu faimă, care i-au sporit strălucirea. Au venit mai întâi fraţii Van Eyck – creatorii „Şcolii Bruges-ului” – apoi Hugo Van der Goes şi-a abandonat Gand-ul natal instalându-se şi el aici, urmat de Hans Memling din Maienţa, de Gérard David din Oudewater.

Mândri şi orgolioşi de prosperitatea oraşului lor, burghezii din Bruges au săvârşit memorabile fapte de arme, pentru a-şi apăra libertăţile cucerite. Încă din vremurile carolingiene aşezarea fusese înzestrată cu o cetate, având astfel posibilitatea să ţină piept vrăjmaşilor. Când, în 1300, Filip cel Frumos a intrat în Bruges ca un cuceritor, Ioana de Navarra, soţia sa, n-a putut să-şi înfrâneze trufia rănită văzând veşmintele şi podoabele cu care se gătiseră ostentativ femeile învinşilor. Se povesteşte că ar fi rostit cu un august venin: „Socoteam că numai eu sunt regină; dar azi văd în jurul meu numai regine”. Întâmplarea n-ar merita să fie istorisită dacă gestul femeilor din Bruges ar fi izvorât doar din dorinţa lor de a se păstra frumoase; ele însă ai voit să arate cuceritorilor că nu-şi vor putea impresiona uşor noii supuşi. De altfel, doi ani mai târziu, sub conducerea a doi meseriaşi – Jan Breydel şi Pieter de Coninck – a izbucnit o aprigă răscoală, iar cavaleria trimisă de Filip cel Frumos, pentru a-i pedepsi pe surtucarii neascultători, a învăţat pe câmpul de bătaie de la Courtrai, să aprecieze dârzenia unor ostaşi însufleţiţi de setea descătuşării.

De-a lungul vremii Bruges-ul a înfruntat multe vicisitudini, dar nu s-a lăsat îngenuncheat. N-a ştiut însă să învingă natura, care i-a surpat puterea şi gloria. Estuarul Zwynului, plămânul prin care oraşul respira, dinspre mare ozonul bogăţiei, a început treptat să se umple cu nisip. Locuitorii au făcut eforturi supraomeneşti pentru a-şi salva burgul de asfixierea economică – inclusiv politică – de care era ameninţat. Lancelot Blondeel – sculptor, arhitect, inginer, inventator, un fel de Leonardo da Vinci al Flandrei – a conceput un plan, pe care şi astăzi inginerii îl consideră genial, a cărui aplicare ar fi putut împiedica procesul de înnămolire al estuarului. Din păcate, la vremea aceea n-a fost cu putinţă realizarea proiectului său.

Sub Carol Quintul, Bruges era deja un oraş condamnat, iar sub Filip al II-lea, rolul său maritim rămăsese o amintire. Cetăţenii săi vorbesc şi azi despre închiderea estuarului ca despre o tragedie întâmplată în propria lor familie, neuitând să remarce că Anversul n-ar fi devenit niciodată cel mai mare port al Belgiei, că nu i s-ar fi spus niciodată „antrepozitul universului” dacă la vărsarea lui în mare Zwynul nu s-ar fi transformat într-o tristă şi inertă matcă plină de nisip.

Oraşul actual priveşte spre trecut apărându-şi cu grijă, dar şi cu melancolie, vestigiile strălucirii de odinioară. Intrarea în oraş se face, ca şi acum câteva sute de ani, traversând, la una din cele patru porţi, un pod zvârlit peste vechiul şanţ de apă. Pretutindeni, călătorul descoperă construcţii impunătoare, tipice pentru goticul flamboaiant, cu interioarele decorate în stil baroc. La Béguinage, mănăstirea cu chiliile rămase aidoma ca în vremurile trecute, ostenesc, la mici războaie ancestrale, măicuţele care făuresc dantela cunoscută în lumea întreagă.

Fără ostentaţie, dar conştient de tezaurul istoriei lui, Bruges-ul invită călătorul să-i vadă bogăţiile din domeniul artelor plastice. Între altele, spitalul Saint-Jean – care şi astăzi funcţionează ca instituţie de sănătate – locul unde a fost internat Hans Memling, în urma unei răni primite pe câmpul de luptă. Drept recunoştinţă, pictorul a dăruit spitalului foarte multe dintre pânzele sale.

Adevărat dialog mut între arbori şi ape, sub privirea albastrului transparent al cerului, „Lacul dragostei” situat la marginea Bruges-ului adaugă un element esenţial la atmosfera oraşului tăcut, care îşi poartă cu demnitate tristeţea, cerându-şi parcă iertare că există în preajma unor metropole trepidante, moderne, trufaşe şi „tentaculare”, cum le numea Verhaeren.

Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 9 (42), septembrie 1970

Sursa FOTO