joi, 14 noiembrie 2013

Microcronică napoleoniană (1)

Napoleon Bonaparte
Marile speranţe pe care şi le-au pus contemporanii în generalul Bonaparte îşi aveau izvoarele într-o anume idee a păcii. Când Sieyès căuta „o sabie” cu care să pună ordine în haosul revoluţionar, se exprima metaforic, în numele burgheziei. Poporul dorea un comandant capabil să câştige victoria definitivă şi să încheie o pace sigură. Istoria a vrut ca „sabia” şi comandantul să fie nu Moreau sau Joubert, propuşi de grupul din jurul abatelui Sieyès, ci Bonaparte, generalul aflat la acea dată, vara anului 1799, în Egipt. Societatea franceză din 1800 dorea pacea, o pace câştigată de un general victorios
împotriva regilor şi aristocraţilor coalizaţi împotriva revoluţiei şi a republicii.

Napoleon a fost mult mai darnic. Le-a oferit: războaie, victorii, glorie, visuri de imperiu mondial, dar şi înfrângeri, umilinţe şi câte un intermezzo de pace, de armistiţiu. Poate, tocmai de aceea geniul său predominant militar l-a făcut un „chirurg al istoriei”. A intrat în arenă în cel mai greu moment din istoria modernă a Franţei, în 1793, când republica iacobină era sfâşiată de războiul civil din interior şi copleşită de forţele duşmane externe.

A intrat prin Toulon, când a respins pe englezi în ziua de 13 Vendémiaire (5 octombrie 1795, după calendarul republican francez) dispersând forţele regaliste din faţa bisericii Saint Roch. S-a acoperit de laurii gloriei în cele peste 30 de bătălii purtate în Italia şi Egipt. A luat puterea printr-o lovitură de stat – 18 Brumar 1799 – (9 noiembrie, conform calendarului republican) ca să asigure „ordinea şi pacea”. Era, în 1799, autorul armistiţiului de la Cherasco, cel care a impus papei Tratatul de la Tolentino, dar mai ales omul păcii de la Campo-Formio (1797), o pace atât de personală şi de răsunătoare.

Din 18 noiembrie 1799 până la 6 aprilie 1814 nu s-a scurs niciun an în care armatele sau corăbiile Franţei să nu fi mărşăluit spre un loc de bătălie. Ca prim consul şi împărat, Napoleon a încheiat câtevă păci: la Lunéville (8 ianuarie 1801), Amiens (25 martie 1802), Pressburg (26 decembrie 1805), Tilsit (iulie 1807), Viena (14 octombrie 1809). Preliminarii de pace a urmărit şi la întrevederile de la Erfurt (24 septembrie – 24 octombrie 1808). Numai că, fiecare pace napoleoniană a purtat în ea germenul unui viitor război. Elaborând proiectul de cucerire a Italiei, Napoleon lansa formula: „războiul trebuie să se hrănească prin prin el însuşi”. Proclamaţia dată la Nisa în ziua de 27 martie 1796, la pornirea campaniei în Italia, suna ca o incitare la jaf: „Soldaţi, sunteţi goi, rău hrăniţi; guvernul vă datorează mult, dar nu vă poate da nimic... Vreau să vă conduc în cele mai fertile câmpii din lume. Provincii bogate, oraşe mari vor fi sub stăpânirea voastră şi veţi găsi acolo onoare, glorie şi bogăţie”.

S-a putea spune că Bonaparte a trăit din războaie, totuşi, afirma că problema păcii l-a preocupat adesea emiţând pe această temă: „Ocupaţia cea mai onorabilă şi cea mai utilă pentru naţiuni este contribuţia la difuzarea ideilor umane. Adevărata puterea Republicii Franceze constă, de aici încolo, în a nu permite existenţa unei singure idei noi care să nu-i aparţină”. Îl proslăvea pe George Washington, întrucât „s-a bătut împotriva tiraniei” şi „a consolidat libertatea patriei”, încredinţat fiind că şi soldaţii francezi „se bat pentru egalitate şi libertate”. În proclamaţia din 9 noiembrie 1801, dată cu prilejul preliminariilor păcii cu Anglia, spunea: „Gloriei bătăliilor să-i urmeze o glorie mai plăcută pentru cetăţeni, mai puţin temută pentru vecinii noştri”. Dorea să aibă sub ocârmuire oameni liberi, într-un stat „vindecat de delirul persecuţiilor”, iar generaţiile tinere „să crească în spiritul egalităţii civile, al libertăţii publice şi în prosperitate naţională”. După înfrângerea lui Leclerc în Haiti şi după experienţa păcii cu Anglia, când încă mai nădăjduia că britanicii vor evacua Malta, Napoleon făcea în 1803 noi declaraţii pacifiste: „Guvernul garantează naţiunii pacea continentului şi îşi permite să spere continuarea păcii maritime, pacea este necesitatea şi voinţa tuturor popoarelor”. La câteva săptămâni după această declaraţie, Bonaparte a rupt relaţiile cu Anglia (aprilie), nu înainte de a cere ultimativ: „Malta sau războiul!” Cum Pitt a preferat să păstreze Malta, Napoleon n-a putut oferi decât războiul.

A urmat surprinzătoarea proclamaţie a imperiului, în 1804. Cei care l-au idealizat până atunci au rămas stupefiaţi. „Un om ca el, un Bonaparte, soldat, şef de armată, primul căpitan al lumii, să vrea să se numească maiestate! Să fii Bonaparte şi să te faci monarh! Se vede că aspiră la coborâre...” – se indigna Paul Louis Courier. Teoretic, imperiul putea fi identificat cu pacea, în practică însă a însemnat război. „Toată grija mea va fi să obţin o victorie cu cât mai puţină vărsare de sânge; soldaţii mei sunt copiii mei”, făgăduia împăratul. Napoleon ar fi „găsit” uşor trei zile cu ceaţă, dar n-a găsit o flotă suficientă pentru a debarca în Anglia. Între timp, Austria intra în război, pe Rin, Londra salvându-se astfel pe seama Vienei. „Dacă nu pot fi la Londra în 15 zile, voi fi la Viena la mijlocul lui noiembrie”, declara împăratul la 27 august 1805, iar cu alt prilej declama: „Anglia mă obligă să cuceresc Europa”. Lui Mack, generalul austriac capturat la Ulm, Napoleon îi mărturisea: „Nu vreau nimic pe continent. Vreau vase, colonii şi comerţ”. Declaraţia era făcută la ora când Franţa pierdea flota la Trafalgar înecând, odată cu ea, toate planurile coloniale. A urmat strălucita şi răsunătoarea victorie de la Austerlitz. Patruzeci de milioane de franci despăgubiri şi mari transformări teritoriale a obţinut prin pacea de la Pressburg. La întoarcerea spre Paris, Napoleon îşi căsătoreşte fiul adoptiv, Eugène de Beauharnais, cu prinţesa Augusta Amelia de Bavaria. Căsătoria s-a celebrat la München (14 ianuarie 1806), fiind prima mezalianţă pe care o făceau vechile dinastii feudale cu Bonaparte.

După Pressburg. Austria iese din război, dar intră trufaşă, Prusia. Ultimatumul înaintat de Frederic Wilhelm al II-lea, îndemnat de fermecătoarea regină Luise şi de toată camarila militaristă, a transformat pacea încheiată la Castelul Pălărierului într-un armistiţiu. La ultimatum, Napoleon a răspuns batjocoritor lui Berthier: „Mareşale, ni s-a dat un rendez-vous de onoare pentru ziua de 8 (ultimatumul expira la 8 octombrie 1806). Niciodată un francez n-a întârziat; dar cum se spune că acolo s-ar afla o regină frumoasă care ar vrea să fie martoră la bătălie, să fim politicoşi şi să pornim fără zăbavă spre Saxonia.”. La Jena, Hegel l-a privit pe Napoleon ca pe „Spiritul universal călare”. La Berlin, biruitorul s-a împodobit cu spada lui Frederic cel Mare şi, pentru a submina economic Anglia, a proclamat blocada continentală: „Vreau să cuceresc marea prin puterea de pe uscat”. Căuta pacea, ca pe o himeră speriată de zăngănitul armelor. A găsit-o abia la Tilsit (7-8 iulie 1807), după ce a trecut prin carnagiul de la Eylau şi de Friedland. Tilsit a reprezentat pacea cea mai durabilă din prodigioasa carieră politică a lui Napoleon, o pace aşa cum dorea, căreia i se adăuga o alianţă cu adversarul, pentru împărţirea lumii. Astfel, Tilsit însemna: prestigiu, glorie, bani, teritorii, popoare supuse. 

~ va urma ~


Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 9 (30) septembrie 1969
Sursa FOTO

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu