Istoria zâmbeşte

Pentru că este (la ora la care postez) aproape vineri, (aproape) început de weekend, haideţi să ne destindem niţel lecturând câteva anecdote.

• Fabulistul rus I.A. Krîlov (1769-1844) suferea de o criză de gută. Aflând despre acest fapt, un negustor de vinuri i-a trimis o lădiţă cu câteva sticle de „vin special” menit să-i vindece boala. Gustând din vin, marele fabulist a returnat lădiţa, însoţită de un bilet cu notificarea: „Mulţumesc pentru atenţie. Am gustat vinul. Prefer guta”.

• Compozitorul italian Gioachino Rossini (1792-1868) cântând la pian o bucată muzicală de Wagner, exclamă indignat: „Oribil! Ce sinistră cacofonie!” Un prieten, aflat în preajmă, îi atrase atenţia: „Maestre, partitura e aşezată pe dos!” „Ştiu – răspunse calm Rossini – am încercat şi pe cealaltă parte, dar a fost la fel de insuportabilă”.

• Voltaire avea în serviciul său un băiat cam leneş, într-o zi acesta îi adusese cizmele necurăţate. „Ai uitat să-mi cureţi încălţările” – îl dojeni filozoful. Servitorul îi răspunse promt: „Nu, domnule, dar drumurile sunt pline de noroi şi în două ore cizmele dumneavoastră vor fi la fel de muradare ca în această clipă”. Voltaire surâse, se încălţă şi plecă fără să mai spună ceva. Băiatul alergă după el: „Domnule aţi uitat să-mi lăsaţi cheia”. „Ce cheie?”, întrebă Voltaire. „Cheia de la bufet, ca să-mi iau mâncare”. „Prietene, la ce bun să mănânci, – replică Voltaire – după două ceasuri vei fi tot aşa de flămând ca şi acum”.

• Un editor american i-a solicitat lui G.B. Shaw să scrie un roman pe care urma apoi să-l publice. Celebrul dramaturg s-a arătat prea puţin entuziasmat de această propunere. „Plătesc oricât veţi cere” – a insistat editorul. Shaw a replicat: „E prea puţin”.

• Scriitorul englez John Galsworthy (1867-1933) avea o mare admiraţie pentru G.B Shaw, căruia i-a trimis cu dedicaţie primele sale două romane. După câtva timp, întâlnindu-se cu Shaw, romancierul i-a cerut părerea asupra lucrărilor sale. „Îmi plac din ce în ce mai mult” – răspunse Shaw. „Mă măguliţi, maestre...” – se entuziasmă Galsworthy. „De loc, - zâmbi Shaw – când citesc primul roman îmi place mai mult celălalt şi invers”.

• I.L. Caragiale, după ce a ascultat mai multe anecdote narate de o doamnă care, vanitoasă, ţinuse să precizeze că ea este autoarea, spuse: „Daţi-mi voie să mă îndoiesc de... paternitatea lor”. „Dar nu e deloc politicos din partea dumitale maestre să nu mă crezi”. „Dimpotrivă, – ripostă Caragiale – dacă aş crede acest lucru ar fi cu mult mai nepoliticos, nu arătaţi deloc a avea vârsta anecdotelor dumneavoastră”.

• Anatole France (1844-1924), împreună cu Jean Jaurès (1859-1914) se aflau la o întrunire publică într-un oraş din sudul Franţei. Organizatorul nu cunoştea însă pe niciunul dintre cei doi invitaţi, aşa încât se opri în faţa unuia dintre ei şi spusese: „Dacă nu greşeşc, dumneavoastră sunteţi domnul Jaurès”. „Vedeţi, gloria” – îi şopti France cunoscutului tribun socialist. În timpul întrunirii, majoritarea vorbitorilor aminteau mereu numele lui France. „Iată popularitatea” – observă Jaurès zâmbind.

• Într-o zi Voltaire, oaspetele lui Frederic cel Mare, îşi exprimă nemulţumirea faţă de mâncarea servită la masă. „Pe câmpul de luptă, – îi spuse suveranul – de multe ori eram fericit să pot ronţăi o bucată de pâine uscată”. „Tot ce se poate, Maiestate, – replică Voltaire, dar nu eraţi oaspetele unui rege.

• Anatole France primi într-o zi vizita unei tinere care îl întrebă dacă nu avea nevoie de ajutorul unei stenografe. „Pot să stenografiez peste 150 cuvinte pe minut” – se recomandă tânăra. „Bine, bine, dar de unde să iau eu atâtea cuvinte?” – se scuză celebrul romancier.

• La o recepţie la Tuileires, Napoleon al III-lea, zărindu-l printre invitaţi pe sculptorul J.B. Carpeaux (1827-1875), pe care-l admira, s-a retras cu acesta într-un colţ al sălii, dicutând timp îndelungat, spre nemulţumirea celorlalţi participanţi. Când, în sfârşit regele s-a îndepărtat, un general s-a apropiat de Carpeaux şi l-a întrebat ironic, ce putea discuta regele cu un simplu artist. Uitându-se atent în jur, Carpeaux i-a şoptit: „E secret de stat. Nu ştiu dacă e cazul să-l divulg”. „Puteţi conta pe discreţia mea” – s-a avântat generalul curios. „Ei bine, mi-a cerut să-i împrumut câţiva franci”.

Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 5(98), 6(99), 8(101), mai, iunie, august 1975

Sursa foto