Atentatul contra lui Heydrich

La 27 mai 1942, ora 10,30 o explozie a zguduit ferestrele caselor şi spitalului dintr-un liniştit cartier nordic al oraşului Praga. Reinhard Heydrich, şeful Reichssiherheitshauptamt (R.S.H.A.), Serviciul Central al Securitătii Reichului, Reichsprotektor in Böhmen und Mähren (Protector al Reichului în Boemia şi Moravia), Obergruppenführer SS şi
general al poliţiei, care pleca de la reşedinţa sa spre aerodrom de unde la bordul unui avion trebuia să ajungă Berlin pentru a-l întâlni pe Führer, este victima unui atentat cu grenadă. O explozie care a atras atenţia lumii asupra partizanilor dintr-o ţară mică, care au arătat că poporul ceh luptă cu hotărâre împotriva cotropitorilor nazişti. O explozie care l-a făcut pe Hitler să spumege de furie, întrucât a provocat moartea sincerului şi devotatului său colaborator.

Se împlineau exact 8 luni de la 27 septembrie 1941 când Heydrich intra în Praga pentru a-l înlocui pe fostul Reichsprotektor, von Neurath, considerat “prea slab” şi incapabil să înăbuşe mişcările de rezistenţă din Boemia şi Moravia. Personajul ales, Heydrich, a înţeles pe deplin importanţa rolului său de “pacificator”, dovedind că Hitler nu se înşelase atunci când l-a însărcinat să pună capăt revoltelor din “Protektorat”. Pentru ferocitatea cu care ulterior s-a dedicat sarcinilor primite, Heydrich va fi cunoscut printre localnici şi nu numai, drept “Călăul din Praga”. Sângele patrioţilor cehi a curs în valuri timp de opt luni, până când un paraşutist ceh (antrenat în Anglia) a lansat o grenadă asupra Mercedesului de un verde cenuşiu în care se afla “Protectorul Boemiei şi Moraviei”.

Iată pe scurt “filmul” acelei dimineţi de vară. Doi bicicliclişti se ivesc în colţul drumului care duce spre cartierul praghez Liben; aparent doi muncitori care se duceau la lucru. Aparenţele erau însă înşelătoare, unul dintre ei purta în servietă o armă automată Sten, iar celălalt două grenade. “Muncitorii” se opriră în locul unde drumul care cobora din nord cotea brusc spre vest, făcură câţiva paşi, îşi sprijiniră bicicletele în locuri diferite, apoi unul dintre ei, Gabcik, îşi pregăti arma, ascunzând-o sub manta, iar Kubis ţinea în rezervă cele două grenade. Minutele treceau, iar oamenii aşteptau neliniştiţi. Se făcuse 10, în mod normal, Heydrich ar fi trebuit să fie acolo… Ceva mai departe se afla Valcik, din grupul “Silver A”, care trebuia să semnalizeze, cu ajutorul unei oglinjoare, apariţia Mercedesului. Ora 10,25; oglinjoara sclipeşte. Mercedesul verde cenuşiu al Protektorului Boemiei şi Moraviei viră… Gabrik se avântă în stradă înaintea maşinii şi îndreptând Stenul spre Heydrich, care era lângă şofer, apăsă trăgaciul… Nimic! Înţelesese rapid că arma se blocase, o azvârli în stradă şi o luă la fugă în direcţia nord-vest. Şoferul, Klein, crezând că avea de-a face cu un singur “terorist”, opri maşina (procedură absolut greşită dacă este să analizăm principiile de bază aplicate pentu protecţia personalităţilor de rang înalt, reacţia corectă fiind de a accelera la maxim pentru a te îndepărta cât mai rapid de zona primejdioasă) pentru a se lansa în urmărirea lui Gabcik. Ca o paranteză, versiunile unor istorici afirmă că însuşi Heydrich ordonase şoferului să oprească pentru a-l prinde pe atacator. În acel moment, Kubis, a cărui prezenţă nu fusese bănuită, intră în acţiune. Scoate o grenadă, o aruncă spre automobil, apoi sare pe bicicletă şi o şterge spre sudul oraşului. Grenada explodă lângă roata dreapta spate, iar gemurile Mercedesului zburară în ţăndări. Heydrich coborî prin portiera smulsă, cu pistolul în mână, dar grav rănit, nu se putu servi de acesta; palid şi mut, se clătină şi căzu pe caldarâm… Atentatul fusese dus la bun sfârşit, Heydrich decedând peste câteva zile, în pofida eforturilor medicilor de a-i salva viaţa.

În aceeaşi zi, cehii aveau să-şi dea seamă că atentatul împotriva lui Heydrich i-a afectat din plin pe nazişti. Praga a fost înconjurată de barajele Wehrmachtului, SS-ului şi Gestapoului, a fost declarată starea de asediu şi decretat ordinul prin care se interzicea circulaţia între orele 21 şi 6. Echipele SD-ului (Sicherheitdienst-ului) şi ale Gestapoului scotoceau din pivniţă până în pod fiecare casă, percheziţionau fiecare apartament, controlau actele de identitate, ba chiar deschideau dulapurile şi se uitau sub paturi. Nimic. Eşec total.

Atentatorii dispăruseră parcă înghiţiţi de pământ. Gestapoul raporta reţinerea a 541 de persoane dar, până la urmă doar pentru 19 dintre acestea fusese menţinută starea de arest: un activist din mişcarea de rezistenţă (Jan Zika, şeful comitetului central al partidului comunist), patru evrei, doi muncitori cehi evadaţi de la munca obligatorie din Germania, patru deţinători de rezerve prea mari de alimente şi restul pentru alte delicte ce nu aveau legătură cu atentatul. În disperare de cauză, nazişti şi guvernul ceh al Protectariatului ofereau o recompensă de 10 milioane de coroane celui care ar furniza un indiciu cât de mic care să ducă la capturarea celor doi bărbaţi zăriţi la cotitura drumului unde avusese loc atentatul.

Karl Hermann Frank, numit temporar drept Reichsprotektor, elaboră un vast program de represalii care, odată aprobat de Hitler, a început să-şi facă simţite efectele. Începuseră execuţiile în masă, fiind arestaţi şi trimişi la moarte artişti, scriitori, oameni de ştiinţă, însă autorii atentatului erau căutaţi în van, iar răspunsul populaţiei la această teribilă teroare continua să fie tăcerea absolută. Nici un denunţ nu sosea la palatul Pecek, sediul din Praga al Gestapoului.

La 4 iunie, Reichsprotektorul Reinhard Heydrich a decedat în urmă rănilor, iar furia naziştilor creştea pe măsură ce se prelungea neputinţa lor de a supune un popor care rezista prin tăcere dovedindu-se insensibil la teroare, torturi şi execuţii. La 10 iunie, naziştii rad de pe faţa pământului satul ceh Lidice, exterminând locuitorii, drept represalii şi pentru a-şi dovedi hotărârea de a impune ordinea Protektorat. Frank, noul Protektor temporar, lansă un ultimatum poporului ceh: “dacă până la 18 iunie asasinii lui Heydrich nu sunt descoperiţi…”, încheind cu exemplul satului Lidice.

Unul dintre paraşutitii numeroaselor grupuri trimise din Anglia, Karel Curda, care făcea parte din grupul “Out Distance”, comandat de căpitanul Opalka, nu rezistă presiunilor psihologice, probabil nici tentaţiei banilor. Astfel că a expediat la un sediu al jandarmeriei o scrisoare anonimă cu textul: “Încetaţi să-i căutaţi pe cei care au comis atentatul contra lui Heydrich. Încetaţi asasinarea unor oameni nevinovaţi, vinovaţii sunt Gabcik şi Kubis”. În principiu, jandarmii aveau obligaţia de a preda imediat scrisoarea atorităţilor germane, dar nu se grăbiră să o facă, unul dintre ei având rude în localitatea de unde fusese expediată şi dorind să le revadă, pretextă “cercetări la faţă locului”. Această întârziere nu va influenţa însă deznodământul, căci de la o epistolă anonimă la o trădare deplină ne e decât un pas. La 16 iunie, Karel Curda se prezentă la sediul Gestapoului din Praga, unde îşi denunţă camarazii de luptă. Curda a dezvăluit adresele persoanelor care sprijiniseră grupurile de paraşutişti, iar ca urmare a acţiunilor imediate ale Gestapoului au fost descoperite 14 persoane care erau la curent cu preparativele agresiunii asupra Reichsprotektorului şi alte 35 care cunoşteau locul unde se ascundeau paraşutiştii după atentat. Astfel, în decursul a două interogatorii, în ziua de 17 şi în noaptea de 17 spre 18 iunie, s-a obţinut adresa unei biserici.

Acţiunea a început la 18 iunie ora două noaptea. Gestapoul nu ştia exact câţi oameni se ascundeau în biserică. Trupele au încercuit corpul de case între care era zidită biserica, apoi la ora 4, mici unităţi SS au pătruns în biserică. La intrare au fost întâmpinaţi de tirul puştilor automate fiind nevoiţi să se retragă. Paraşutiştii stabiliseră un rond de gardă, în acel moment Opalka şi doi oameni din grupul său. După regrupare, trupele SS au luat din nou cu asalt biserica, liniştea restabilindu-se abia către orele 7. Atunci au fost scoase din biserică trupurile unui mort şi a doi muribunzi (care au murit în drum spre spital), unul dintre aceştia era Kubis. Cel mort, Opalka, (înghiţise o capsulă de otravă înainte de a-şi zbura creierii cu ultimul său glonte, imitat fiind de ceilailaţi doi camarazi care totuşi supravieţuiseră pentru puţin timp), recunoscut de Curda, adus la faţa locului.

În biserică se refugiaseră însă şapte paraşutiti: Jan Kubis, Josef Gabcik, Josef Valcik, Adolf Opalka, Josef Bublik, Jan Hruby şi Jaroslav Svarc. Şapte cehoslovaci fugiţi în ’39 (după ocuparea ţării din 15 martie), aparţinând corpului armat cehoslovac din Anglia, antrenaţi pentru a lupta în spatele frotului pentru patria lor. Trei fuseseră anihilaţi, rămăseseră patru, ascunşi în cripta micii biserici greco-ortodoxe, din centrul oraşului, chiar sub nasul naziştilor. O pivniţă rece umedă şi întunecoasă, unde odinioară erau depuse sicriele călugărilor. O scară de lemn, acoperită de o lespede ascunsă sub altar ducea în interiorul bisericii.

Frank, a dat dispoziţie ca aceşti oameni care-i răpiseră somnul să fie prinşi vii. Au fost somaţi să se predea, promiţându-li-se că vor fi trataţi ca prizonieri de război. Cum cei patru nu dăduseră nici un semn prin care să dea de înţeles că acceptă propunerea, s-a ordonat pompierilor cehi să smulgă gratiile singurei ferestre şi să inunde pivniţa. Însă, de fiecare dată, paraşutiştii, servindu-se de o scară reuşeau să arunce furtunurile de incendiu înapoi pe trotuar. A fost adus Curda pentru a-i convinge, însă demersul acestuia a primit un răspuns unanim, strigat în cor de cei patru captivi: “Suntem cehi şi nu ne vom preda niciodată!” De fapt, se afla şi un slovac printre ei, Gabrik. În lipsa unei soluţii, ofiţerii SS au făcut apel la voluntari. Un soldat SS s-a încumetat să se strecoare prin deschizătură, dar focul advers l-a oprit înainte să arunce grenada; a fost tras afară, grav rănit.

Singura alternativă rămăsese descoperirea intrării în criptă. Într-un final, naziştii o descoperiră şi au trimis pe scară grupuri mici de soldaţi SS, care asediau în valuri poziţia paraşutiştilor, însă cei patru bărbaţi ripostau cu înversunare făcându-i să bată în retragere… Către amiază au răsunat patru împuşcături, după care tăcere… Un grup SS a pătruns în criptă cu prudenţă… Cei patru zăceau acolo, căzuţi în apă, între timp pompierii reuşiseră să tragă afară scara şi începuseră inundarea pivniţei. S-au folosit de ultimul cartuş pentru a evita să cadă vii în mâinile naziştilor

Represaliile nu s-au oprit însă după acest tragic episod, marcat de trădarea lui Curda. La 26 iunie satul unde se adăpostise Potucek (alt paraşutist), a fost distrus, toţi locuitorii fiind arestaţi urmând să fie puşi la zid, inclusiv bătrinii şi copiii. Potucek a izbutit să fugă dar a fost doborât de un jandarm, la capătul unei lungi “vânători”. 252 de bărbaţi şi femei au fost condamnaţi la moarte pentru ajutorul direct dat atentatorilor, fiind executaţi la Mauthausen. Preoţii bisericii Sf. Ciril şi Metodiu, împreună cu episcopul lor au fost de asemenea condamnaţi la pedeapsa capitală. Biserica greco-ortodoxă a fost dizolvată, iar frecventarea sanctuarelor ei interzisă.

Karel Curda şi-a schimbat numele şi a încasat cele 10 milioane de coroane. Nu a scăpat însă de o pedeapsă meritată, arestat în 1945, a fost judecat şi executat în 1947.


Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 10(19) octombrie 1968

Sursa FOTO