vineri, 4 octombrie 2013

Cea mai mare bătălie aeronavală a tuturor timpurilor

Leyte_battle_Yamato
Cuirasatul Yamato lovit de o bombă
în Marea Sibuyan, 24 oct. 1944
În decursul a patru zile (23-26 octombrie 1944) în apropierea insulei Leyte, din arhipelagul Filipinelor, au avut loc trei angajamente aeronavale: în strâmtoarea Surigao, în largul insulei Samar şi în largul capului Engano. Unii istorici militari adaugă acestor ciocniri armate şi o a patra, de fapt prima în ordine cronologică,  care s-a desfăşurat în Marea Sibuyan. Toate aceste faze au fost strâns legate între ele, atât pe plan tactic, cât şi
din punct de vedere al înlănţuirii cauzale, rezultatele fiecăreia dintre confruntări exercitând o influenţă decisivă asupra celorlalte. De aceea în analele rezervate conflictului din Pacific, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, complexul de angajamente este cunoscut sub numele de Bătălia pentru Golful Leyte. Considerând efectivele combatante – vase militare şi de transport, avioane de vânătoare şi de bombardament, echipajele maritime şi aeriene – aceasta a fost cea mai mare bătălie aeronavală a tuturor timpurilor.

Finalul bătăliei a însemnat zdrobirea flotei japoneze şi asigurarea debarcării masive a trupelor americane în Leyte dar şi în alte insule din arhipelag. Aceată bătălie aeronavală a fost generată de vasta operaţiune defensivă declanşată de comandamentului japonez, din a doua jumătate a anului 1944, operaţie numită codificat, Sho-Go (Victorie), pentru apărarea insulelelor din arhipelagul Filipinelor, urmărind o „bătălie generală şi decisivă” cu forţele americane. Proiectul nipon urmărea atragerea şi nimicirea flotei americane într-o cursă pregătită în Golful Leyte şi în largul arhipelagului. Evenimentele au evoluat însă contrar aşteptărilor japonezilor şi puternica ciocnire de la Leyte s-a soldat cu înfrângerea flotei nipone.

Despre bătălia în sine, nu sunt multe de spus, o încleştare pe viaţă şi pe moarte între două flote, în care balanţa raportului de forţe înclina putenic în favoarea americanilor. Din punct de vedere narativ, dar mai ales istoric, mult mai interesante sunt preliminariile acestei confruntări, previzibile cu ani în urmă, fiindcă era evident faptul că odată cele două mari puteri care urmăreau dominarea Pacificului se vor întâlni pentru confruntarea decisivă.

Filipinele constituie un arhipelag format din mai bine de 7100 de insule şi insuliţe, care se întind pe o distanţă de peste 2000 de kilometri de la nord la sud şi peste 1200 km de la est la vest. La 10 decembrie 1941, primele trupe japoneze au debarcat în insula Luçon (Luzon), cea mai mare şi mai importantă din arhipelag. La 6 mai 1942, generalul Wainwright capitula, în faţa japonezilor împreună cu garnizoana sa, constituită din 115.000 filipinezi şi 13.500 militari americani. Patru zile mai târziu era imitat de generalul Sharp care preda garnizoana din insula Mindanao şi după alte trei zile, de generalul Chynoweth, pe insulele Ceb şi Panay. Au urmat, pe rând alte insule ocupate de forţele armate nipone, acestea afirmându-şi statutul dominant în acea zonă.

Situaţia de pe frontul Pacificului a evoluat destul de rapid, la mai puţin de un an de la Pearl Harbour, iniţiativa începea să treacă de partea aliaţilor, japonezii înregistrând primele înfrângeri. Încercarea japonezilor de a cuceri insula Guadalcanal, din arhipelagul Solomon, în vara anului 1942, a dat greş, soldându-se cu o retragere în care au suferit mari pierderi, în februarie 1943. Cam în aceeaşi perioadă, australienii şi americanii au lansat o contraofensivă în regiunea de răsărit a insulei Noua Guineee, ducând-o la bun sfârşit în ianuarie 1943. În zona Pacificului de sud şi sud-vest, a fost iniţiată strategia aşa numitelor „salturi de broască”: debarcări succesive pe fiecare dintre nenumăratele insule ale acestei zone şi nimicirea garnizoanelor japoneze locale, în paralel cu intensificarea bombardamentelor asupra bazelor aeriene şi navale ale inamicului, în scopul general de a înainta, încet dar sigur, spre Japonia.

Pe măsură ce creştea superioritatea Statelor Unite, ritmul contraofensivei aliate se intensifica. În cursul anului 1944, a continuat înaintarea în arhipelagul Solomon şi Noua Guinee, în iulie 1944, comandamentul suprem american stabilea ocuparea bazei insulare Yap de către forţele conduse de amiralul Nimitz, în vreme ce generalului Douglas Mac Arthur i se trasa sarcina de a comanda cucerirea insulelor filipineze Mindanao şi Leyte, urmând ca ulterior, funcţie de împrejurări, să se treacă fie la eliberarea insulei Luçon, fie să se atace Taiwanul, caz în care Japonia ar fi fost izolată de cuceririle sale din zonă (Birmania, Malaezia şi Filipinele).

La rândul lor, japonezii erau convinşi că armata S.U.A. va debarca în Filipine. În acest context, noul guvern nipon, alcătuit la 19 iulie 1944, avândul în frunte pe generalul Kaniaki Koiso, a trecut imediat la elaborarea unui plan menit a face faţă acestei ameninţări. După lungi şi aprinse dezbateri, s-a ajuns la concluzia că trebuie dată o bătălie „generală şi hotărâtoare”, în care să fie aruncate toate forţele navale nipone. Astfel a luat naştere operaţia Sho-Go (Victorie). Planul se baza pe o abilă manevră tactică. Flota urma să intervină, în cvasitotalitatea ei, pentru a nimici vasele amfibii şi purtătoare de avioane americane, în acest scop grosul forţelor navale ale S.U.A. trebuia atras în larg, pentru a permite cuirasatelor nipone distrugerea forţei expediţionare care urmărea debarcarea în Filipine. După aceea, toată marina şi aviaţia navală japoneză trebuia să se concentreze asupra nucleului flotei americane, atrase cât mai departe de arhipelag. Misiunea de a servi drept momeală a revenit unei grupări compuse din două cuirasate, transformate în semipurtătoare de avioane, un portavion greu, două portavioane uşoare, trei crucişătoare uşoare şi opt distrugătoare. Toate aceste nave, puse sub comanda viceamiralului Jisaburo Ozawa, erau considerate sacrificate, căci comandamentului nipon nu-i venea prea greu să renunţe la un număr semnificativ de nave de război ţinând cont de măreţia obiectivului, zdrobirea definitivă a forţelor americane din Pacific.

Însă, flota americană din Pacific nu era câtuşi de puţin o pradă uşoară. Dacă în ziua atacului de la Pearl Harbour, flota Statelor Unite număra patru portavioane şi câteva cuirasate, majoritatea scufundate ori grav avariate între timp de către avioanele torpiloare japoneze, în toamna anului 1944, situaţia era cu totul alta. Marina americană dispunea de peste 1.500 de nave de luptă, printre care 80 de portavioane grele şi uşoare şi 17 cuirasate, precum şi mii de avioane. Una dintre cele mai importante formaţii ale flotei americane era aşa-numita Task Force 38, sub comanda amiralului William Halsey,care era şi comandantul Flotei a III-a din Oceanul Pacific. Task Force 38 dispunea de următoarele efective: 8 portavioane grele, 8 portavioane uşoare, 6 cuirasate rapide, 6 crucişătoare grele, 9 crucişătoare uşoare, 58 distrugătoare şi peste 1.000 de avioane. Această forţă navală a reuşit să zdrobească, până la începutul lui septembrie 1944, "coloana vertebrală" a inamicului din zona Pacificului de sud şi de sud-vest, drept pentru care, amiralul a propus amânarea opraţiunilor de debarcare în insulele Yap şi Mindanao şi atacarea directă a insulei Leyte. Cu o rapiditate uimitoare, Înaltul Comandament american a acceptat sugestia, iar generalul MacArthur şi amiralul Nimitz au primit ordinul de a trece direct la debarcarea în Leyte.

Insula Leyte, care se află aproximativ în centrul arhipelagului filipinez, are o lungime de 150 km şi o lărgime de 30 km, fiind situată între insula Mindanao, de care o desparte o strâmtoare relativ largă – Surigao – şi insula Samar, de care o separă întortocheata şi îngusta strâmtoare San Juanito. Începând cu ziua de 18 octombrie 1944, americanii au lansat numeroase atacuri aeriene asupra tuturor insulelor din arhipelagul Filipinelor, concentrându-şi atenţia asupra aerodromurilor din apropierea localităţilor Manila, Clark, Aparri şi Tsugegarao.

Trei puternice forţe americane au pornit spre Leyte: Corpul 10 armată, transportat de escadra 7 amfibie, sub comanda amiralului Theodore Wilkinson, plecată din Hawaii, Corpul 24 armată, transportat de escadra amfibie de sub comanda amiralului Daniel Barbey, plecată din insulele recent recucerite în Pacificul de sud-vest; Flota a 7-a aflată la ordinele amiralului Thomas Kinkaid, care trebuia să asigure sprijin trupelor debarcate fiind compusă din 18 portavioane, 6 cuirasate şi zeci de distrugătoare şi alte vase mai mici. La rândul lor, escadrele amfibii totalizau mai bine de 350 de vase de transport şi cargoboturi, precum şi peste 400 de nave de debarcare de diverse tipuri şi categorii. Numărul infanteriştilor se ridica la 175.000 de militari.

Debarcarea a avut loc în zorii zilei de 20 octombrie, în extremitatea cea mai îndepărtată a Golfului Leyte, nu departe de localitatea Tacloban, precum şi lângă oraşul Dulag, 20 de kilometri la sud. Primele operaţii s-au desfăşurat cu uşurinţa unor manevre de exerciţiu, deoarece japonezii nu fortificaseră litoralul (ar fi fost oricum inutil dată fiind puterea de foc a navelor americane) şi se retrăseseră, în conformitate cu procedeul obişnuit, în zona muntoasă a insulei (un masiv muntos de peste 1000 m acoperit de păduri tropicale).

Cu trei zile mai înainte, la 17 octombrie, imediat ce fuseseră reperate primele convoaie de debarcare, amiralul Toyoda, comandantul suprem al forţelor aeronavale nipone, dăduse ordinul: „Începe operaţia Sho-Go!”. Următoarele patru zile (23-26 octombrie) au fost dominate de ciocniri  aeronavale violente, în paralel cu luptele terestre, dar şi greşeli tactice de ambele părţi. Amiralul Halsey muşcă momeala pregătită de japonezi şi pleacă precipitat spre nord (24 octombrie) în urmărirea grupării de nave "nadă" de sub comanda viceamiralului Jisaburo Ozawa, lăsând flota de debarcare fără apărare în faţa flotei de cuirasate de sub comanda amiralului Kurita, flotă din care făcea parte şi cea mai mare navă de război din lume, cuirasatul Yamato. Surprins de ferocitatea apărării americane, amiralul Kurita consideră că are în faţă o forţă considerabilă, astfel că se retrage. În fapt americanii au folosit cele 450 de avioane de pe cele 16 portavioane ale flotei de debarcare, însoţite de nave uşoare, de asemenea fără blindaj, de unde şi denumire “tin can” (cutii de conserve). Aşadar, japonezii făcuseră o eroare considerabilă, se retrăseseră din faţa unei forţe net inferioare. Greşeala avea să-i coste scump, Halsey se va întoarce şi cu toate că pentru prima oară japonezi vor folosi piloţii sinucigaşi, kamikaze, soartă bătăliei este decisă. Amiralul William Halsey a fost destul de criticat după luptă, pentru cele cel puțin cinci greșeli comise, care ar fi putut cauza pierderi grele americanilor.

În rezumat, la Bătălia pentru Golful Leyte au participat 225 nave americane şi 68 nave japoneze, 1.500 avioane americane şi doar 400 nipone, iar în cursul luptelor au fost scufundate 35 de nave, 27 japoneze şi 8 americane.


Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 5(26) mai 1969
Sursa FOTO

2 comentarii:

  1. Raportul de forţe era de 4:1 pentru americani, era normal şi de aşteptat să iasă învingători. Plus moralul celor care apăra lumea civilizată. Nu ştiu dacă am mai spus-o, păcat de toate resursele acestea consumate...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, însă erorile amiralui Halsey puteau să-i coste scump... Să nu uităm mentalitatea japonezilor, care oarecum a mai echilibrat raportul, desigur diferenţa de forţă n-avea cum să fie compensată în totalitate. chiar dacă pentru prima oară s-au folosit piloţii Kamikaze.
      Evident, pagubele războiului nu vor jutifica niciodată iluzoriile câstiguri... Dar, asta e firea omului, am mai spus-o, "animal de pradă", mai mult are şi elementul atodistrugerii, ascuns undeva în ADN.

      Ștergere