Nero – un mare calomniat?

Copitele cailor care se apropie în galop răsună în ritm cadenţat pe lespezile aleii care duce spre vila romană. Nero se ridică murmurând un vers de Homer: „Zgomotul bidiviilor porniţi în pas iute îmi loveşte auzul...” Apucă două pumnale, iar secretarul său îl ajută să-şi înfigă în gât tăişul unuia din ele. Un centurion sare de pe cal şi încearcă să oprească sângele care gâlgâie din rană, acoperind-o cu mantia sa. Nero, care ştie că Senatul vrea să-l prindă de viu pentru a-l biciui până la moarte, rosteşte în şoaptă: „Prea târziu”.
Glasul i se frânge, şopteşte ultimele cuvinte: „Aceasta e fidelitatea voastră...”

Avea 30 de ani şi şase luni. Domnise 13 ani şi opt luni şi intra în legendă ca unul dintre cei mai mari monştri pe care îi răbdase pământul vreodată. De-a lungul secolelor, portretului lui Nero i s-au adăugat necontenit noi trăsături, una mai înspăimântătoare decât alta. Evul Mediu a făcut din Nero personificarea răului. Astfel, o cronică rimată germană din secolul al XII-lea a văzut într-însul „pe cel mai rău om adus pe lume de o mamă”. Poruncise să fie ucisă propria sa mamă, şi-a otrăvit fratele vitreg (dobândit după infierea sa de către Claudiu), Britannicus şi a incendiat Roma doar pentru a-şi satisface un capriciu, aruncând apoi vina pe o mică comunitate de creştini şi folosindu-se de această acuzaţie pentru a-i stârpi în chinuri groaznice.

Iată doar câteva dintre numeroasele crime puse pe seama lui Nero. Nimeni, vreme de două mii de ani, nu şi-a manifestat dorinţa de a combate aceste certitudini. Recent, în corul de invective s-au făcut auzite nişte voci discordante. Istoricii: Georges Roux, Gilbert Charles Picard, Leon Homo, Gérard Walter şi Alain Decaux merg până acolo încât îşi pun neprevăzuta întrebare: nu cumva a fost calomniat Nero? Îndoielile le sunt generate, între altele, de faptul că mai toate mărturiile istorice ne sunt transmise prin scrierile istoricilor antici Suetoniu şi Tacit în plină epocă antineroniană.

În primul rând, merită menţionat faptul că, destinul lui Nero purta numele mamei sale, Agrippina (despre acest subiect, în următoarea postare). Acum să vorbim despre Nero, ajuns împărat la doar 17 ani. Era acesta un monstru, se pare că nu. El declara că domnia sa va fi domnia păcii şi a dreptăţii. Şi era sincer. Când, într-o zi, Seneca îi prezintă spre semnare ordinul de execuţie a doi bandiţi, Nero se arătă impresionat: „Ce mult aş vrea să nu ştiu scrie!”, ar fi exclamat acesta. Pasionat de poezie, pictură şi de arta lirică, frecventează mediul artistic şi chiar compune poeme care dovedesc o puternică cultură elenistică, Nero fiind îndrăgostit de Grecia, îndeosebi de legendele şi eroii săi. Nero vrea să fie şi arhitect, iar casa lui „de aur” din Roma îi uimeşte pe contemporani, faima ei străbătând veacurile.

Într-o zi, Nero chemă la el câţiva prieteni intimi pentru a celebra sărbătorile saturnale. Printre comeseni se află şi Brirannicus (fratele vitreg), care conform obiceiului, trebuia să recite, să cânte sau să danseze. Când îi vine rândul, acesta începe să cânte, spune Tacit, versuri al căror înţeles reamintea că i se luase rangul şi fusese alungat de la tronul părintesc. O tiradă dintr-o tragedie, din care este citat pasajul esenţial: „Mai mult decât naşterea, norocul îmi lipseşte / Să ştiţi că am avut un tron. / Vedeţi deci de la cât noroc, de la ce putere, de la câte bogăţii / Soarta m-a izgonit...” Lesne de închipuit efectul produs mai întâi asupra comesenilor şi apoi asupra lui Nero. Totuşi presupunerea că atunci ar fi hotărât acesta să se descotorosească de fratele său este oarecum forţată, căci în următoarele săptămâni cei doi tineri sunt nedespărţiţi. Era oare cu puţinţă ca un tânăr de 17 ani să poată ascunde atât de bine crima pe care o pregătea? Sfârşitul, acestei prietenii este binecunoscut. Nero o convoacă pe Locusta – ridicată la rangul de de „otrăvitoare oficială” a familiei, aceeaşi femeie care o ajutase pe Agrippina să-l ucidă pe Claudiu – de la care obţine o otravă foarte puternică. În timpul unui banchet otrava îi este servită lui Britannicus, fiind atât de puternică încât îi ia în acelaşi timp şi glasul şi viaţa, după cum relatează Suetoniu şi Tacitus cincizeci de ani mai târziu. Un lucru este cert, Britannicus suferea de epilepsie, în timp ce este scos pe braţe din sala banchetului, Nero îi linişteşte pe invitaţi: „Britannicus are doar una din crizele sale obişnuite”. Contemporanii, Seneca, Petronius, Vindex şi Plutarh (care îl acuză pe Nero că şi-ar fi ucis mama), nu fac însă nicio referire la acest episod. Mai mult, dacă Nero voia să scape de Britannicus, putea alege alte căi, de pildă, ar fi putut să-l exileze într-un colţ îndepărtat al imperiului şi acolo să-l lichideze prin intermediul unor agenţi de încredere, de altfel, o practică obişnuită acelor vremuri. Iar dacă voia să-l otrăvească, de ce n-a folosit o otravă cu acţiune lentă, ale cărei simptome să aducă cu cele ale unei boli naturale. O altă observaţie tulburătoare făcută de Georges Roux, oare exista la acea vreme o otravă care să ucidă fulgerător, aşa cum preciza Tacit: „Abia s-a atins de pocal şi s-a prăbuşit imediat în neşimţire, perzăndu-şi glasul şi cunoştinţa”. Pentru a afla răspunsul a consultat chimişti şi toxicologi, iar concluzia era una singură: otrăvurile susceptibile să provoace o moarte instantanee, nu erau cunoscute romanilor. Aşa declară doctorul Raymond Martin, după ce la fel se pronunţase şi profesorul Kohn Abrest. De altfel, pentru doctorul Martin, moartea fulgerătoare a lui Britannicus seamănă cu rupturile de anevrism frecvent constatate în cursul crizelor de epilepsie.

Gilbert Charles Picard, ni-l înfăţişează pe Nero drept un om fără voinţă, fără îndoială drama existenţială a acestuia; un om fără voinţă care exercită o putere fără margini. Şi, pe cât de lipsit de voinţă, tot pe atât lipsit de curaj. Nero a tremurat de când se ştie: mai întâi în faţa mamei sale, apoi în faţa preceptorilor şi, în sfârşit, în faţa Senatului, a armatei, a poporului, a spectatorilor de teatru, a juriilor concursurilor, a sclavilor şi a femeilor. Îşi ura laşitatea, iar pentru a-şi dovedi că nu este întotdeauna laş, are răpufniri neaşteptate de mânie. Şi atunci ucide. Legenda vrea să-l prezinte pe Nero ca pe un ucigaş din plăcere, nimic mai fals, A ucis pentru că i-a fost frică. Deşi dorea desfiinţarea pedepsei cu moartea, atunci când era cuprins de teamă se comporta precum o fiară hăituită.

Astfel va pune la cale uciderea Agrippinei, de care începuse să-i fie din nou frică. La început, se mulţumeşte prin a-i limita puterea pe care ea însăşi şi-o rezervase. Agrippina însă n-are de gând să renunţe, iar pentru a-şi recăpăta autoritatea maternă şi imperială, se oferă fiului ei. Curând Roma află despre incestuoasa legătură şi cu toate că oamenii „Cetăţii Eterne” erau obişnuiţi să nu se mai mire de nimic, de data aceasta, uimirea ia forma mâniei. Luminat de poveţele favoritei sale – Acteia, o sclavă eliberată – Nero realizează monstruozitatea actului său, iar la sfârşitul anului 55 îi ordonă Agrippinei să părăsească palatul, rezervându-i drept reşedinţă vila Antonia, o locuinţă spendidă, însă îi retrage detaşamentul de gardă. De acum înainte, nu va mai fi apărată decât de câţiva pretorieni, cu alte cuvinte este dizgraţiată. Agrippina nu este însă femeia care să se lase înfrântă, se apropie de duşmanii lui Nero, complotează, ţese intrigi... Până când Nero înţelege că, oriunde s-ar afla, ea reprezintă un pericol pentru el; prin urmare hotărăşte moartea Agrippinei. La puţin timp după un prim atentat eşuat, corabia pe care se afla Agrippina se scufundă, dar ea, bună înotătoare, reuşeşte să ajungă la mal, asasinii tocmiţi de Nero se achită de sarcina ce le-a fost încredinţată. Niciun istoric n-a încercat să-l dezvinovăţească pe Nero de această crimă. Cel mult, unii au încercat s-o explice, invocând moravurile vremii ori crimele Agrippinei. Poporul Romei, care dezaprobase vehement incestul, nu şi-a manifestat nicio nemulţumire aflând de moartea Agrippinei, mai mult, Nero primeşte felicitări din partea Senatului.

Unde era blândul şi paşnicul Nero, cel de la începuturile domniei sale. Acum ia parte la cele mai oribile destrăbălări, trăieşte înconjurat de cabotini care-i încurajează înclinaţiile păcătoase. Dă impresia că, înainte de orice, îl interesează jocurile de circ, firea sa îl va face să caute în fiecare zi noi rafinamente. Într-o zi, unul dintre prietenii lui rosteşte în treacăt o frază proverbială la Roma: „– N-are decât să ardă lumea, când eu nu voi mai fi!” Nero răspunde pe dată: „– Eu unul spun: să ardă şi s-o văd şi eu!” Urmărind relatările biografilor latini, după un praznic copios el ar fi dat ordin să se pună foc în cele patru colţuri ale Romei, ca să se bucure de un spectacol care ar fi amintit de „groaza sublimă a arderii Troiei”. Nero nu va ezita apoi să acuze de această „crimă” mica colonie de creştini din Roma. În consecinţă aceştia sunt capturaţi şi condamnaţi pe loc, fiind răstigniţi în grădinile imperiale, unde odată cu lăsarea serii li s-a dat foc, „luminând întunericul ca nişte lampadare”, după cum povesteşte Tacit. Istoricii moderni, Leon Homo, Gérard Walter şi Georges Roux, intervin şi de această dată, afirmând că vinovăţia lui Nero nu este pe deplin dovedită. Fapt cert este că, în momentul catastrofei, Nero nu se găsea la Roma, fiind plecat de opt zile la Antium, pe malul mării, la vreo 50 de kilomeri de locul faptei. Dăduse oare ordinele cu o săptămână înainte? Şi, în acest caz, cum ar fi putut să-şi satisfacă „plăcerea estetică” de a vedea Roma arzând. Mai mult, noaptea în care a izbucnit incendiul era o noapte cu lună plină, deci deloc propice punerii în aplicare a planului atribuit lui Nero. Şi tocmai Nero, pasionatul colecţionar al unor comori fără de preţ, să fi ordonat incendiarea Romei chiar la poalele palatului său, riscând ca acesta să ardă cu tot ce era înăuntru, aşa cum s-a şi întâmplat de altfel? S-a mai spus că Nero voise să ardă cociobele, însă au ars tocmai cartierele cele mai frumoase, cartierul Trastevere şi împrejurimile rămânând intacte. Nu mai puţin discutabilă este şi învinovăţirea creştinilor şi mai ales persecuţia lor, aşa cum a fost relatată de Tacitus şi de lucrarea unor călugări din secolul al XI-lea. Oamenii de ştiinţă au criticat de pe o poziţie pur ştiinţifică descrierea acestor fapte. Trupurile răstignite cărora li s-ar fi dat foc nu puteau arde ca nişte torţe, ci s-ar fi calcinat lent; aşadar un detaliu care nu corespunde realităţii. Şi mai ciudată este atitudinea populaţiei romane, care după incendiu, îl aclama pe Nero cu entuziasm; dacă populaţia ar fi fost convinsă de culpabilitatea împăratului, l-ar fi întâmpinat astfel la întoacerea de la Antium... Roma a fost reconstruită, un adevărat exemplu de urbanism. Un oraş mai frumos s-a născut din cenuşa incendiului. Noul palat – „Casa de Aur” – construit pentru Nero este o adevărată capodoperă.

Cu toate acestea, opoziţia crâcneşte, mai mult aristocraţia decât păturile de jos. Exhibiţiile lui Nero, la circ şi în amfiteatre, provoacă dispreţul claselor superioare. Când termină de declamat, Nero obişnuieşte să îngenuncheze în faţa mulţimii, luând o atitudine sfielnică, de parcă s-ar teme de verdictul spectatorilor şi nu se linişteşte decât sub ploaia aclamaţiilor, aclamaţii provocate de o brigadă special angajată. Vai de cei care manifestă indiferenţă; într-o zi, un spectator adoarme, în timp ce Nero declama, scapă de moarte doar demonstrând cu acte că este un înalt funcţionar; se numea Vespasian, iar într-o zi va fi împărat.

O primă conspiraţie împotriva lui Nero este pusă la cale de unul dintre favoriţii săi, Pison. Pentru a-i pedepsi pe conspiratori, împăratul varsă râuri de sânge. Duşmanii lui Nero nu se dau însă bătuţi. Vindex, guvernatorul Galiei celtice şi Galba, guvernatorul Hispaniei, denunţă domnia lui Nero şi-i neagă acestuia puterea asupra provinciilor lor. Deodată, totul se precipită. O parte din imperiu îl recunoaşte drept împărat pe Galba, la fel, Senatul şi pretorienii se alătură acestuia. Decretat „hostis publicus”, condamnat la moarte de către Senat, abandonat de toţi, Nero fuge din Roma, refugiindu-se la vila sclavului său eliberat, Faon. Ştie că va fi ajuns din urmă, cunoaşte pedeapsa la care va fi supus, astfel ia hotărârea de a scăpa de acest destin dezonorant. Pune să i se sape groapa sub ochii lui, repetând într-una: „Qualis artifex pereo” (ce mare artist piere).

Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 3(36) martie 1970
Sursa FOTO