Lunga noapte a oraşului Herculaneum

Era către amiaza zile de 24 august a anului 79 (e.n.). Vremea era frumoasă şi razele soarelui se reflectau în imensa oglindă lichidă a golfului, lângă ţărmul căruia se aflau, la o depărtare de vreo 12 km unul de altul, două mari oraşe: Pompei şi Herculaneum. Locuitorii îşi vedeau de treburi cu tipica nonşalanţă estivală a mediteraneenilor. Nu-i tulburaseră peste măsură nici cele câteva cutremure recente,
nici amintirea violentului seism din urmă cu 16 ani. Totuşi, de câteva zile, Vezuviul, care domina ambele oraşe, scotea prin craterul său în formă de con turtit o trâmbă deasă de fum. Dar nici măcar acest semn prevestitor a nimic bun nu dădea nimănui de gândit.

În forumul plin de lume din Herculaneum se desfăşura obişnuitul festival din luna august. La brutăria lui Sextus Patulus Felix, stăpânul şi ajutoarele sale se pregăteau să scoată din cuptoare formele de bronz în care se copseseră pâinile şi cozonacii. În imediata lor vecinătate, doi măgăruşi, cu ochii acoperiţi de nişte apărători de piele, se roteau la nesfârşit în cerc, învârtind o piatră de moară care măcina grâul. La un atelier din apropiere, meşterul se pregătea să repare o mică statuetă de bronz reprezentându-l pe zeul Bacchus. În locuinţa şlefuitorului de pietre preţioase, un băieţaş bolnav zăcea pe un pat elegant, din lemn lustruit. Alături de el, o femeie lucra la războiul de ţesut, aruncând din când în când o privire spre fiertura de pui cu care spera să stârnească pofta de mâncare a copilului. De altfel, în majoritatea luxoaselor clădiri înălţate pe coastă, se punea masa de prânz.

Pe neaşteptate, un zgomot înfiorător spintecă văzduhul. Pământul înălţă în zguduituri puternice, în timp ce, în agitatele sale adâncuri, răgeau parcă mii de tauri. Soarele se întunecă brusc, acoperit de fumul înecăcios, cu miros de pucioasă. Peste craterul Vezuviului un nor negru, asemenea unei ciuperci gigantice, se ridică spre cer. Ziua se afla în cel de-al şaptelea ceas al său – după sistemul roman de măsurare a timpului. Vulcanul intrase în erupţie.

Clădit din considerente estetice pe un promontoriu, între două râuri ce coborau pe povârnişurile Vezuviului, Herculaneum a fost înconjurat de lava clocotitoare, care se scursese de-a lungul ambelor albii. Într-un interval destul de scurt, masa de lavă a năvălit în oraş, atingând o înălţime de 1,20-1,80 metri. Presiunea lavei a năruit pe alocuri ziduri şi coloane, a cărat cu sine statui, a distrus mobile din interiorul clădirilor. În alte părţi, a acoperit ouă fără să le spargă şi a umplut încăperi întregi fără a deranja vasele de pe mese. Este interesant de notat că la Pompei înălţimea lavei nu a depăşit 60 cm, numărul mare de victime fiind cauzat acolo de cenuşa fierbinte. Din fericiere pentru locuitori, lava a ajuns la Herculaneum mai încet decât cenuşa la Pompei, astfel încât cei mai mulţi dintre oameni şi-au găsit salvarea prin fugă. Totuşi, unii au fost surprinşi de torentul vâscos şi încins, care le-a ars carnea, lăsându-le însă intact scheletul.

Singura mărturie scrisă despre acest cataclism este cea a lui Pliniu cel Tânăr. Iată cum descrie aceasta drumul spre Napoli, aglomerat de cei care fugeau cu disperare de erupţie: “Deşi înaintau pe un drum neted ca-n palmă, carele noastre erau zgâlţâite încoace şi încolo la fiecare pas. În spatele nostru se înălţa ameninţător un groaznic nor negru, sfâşiat de flăcări pâlpâitoare, încolăcindu-se asemenea unui şarpe şi lăsând să se străvadă fulgere mai puternice decât pe cele mai cumplite furtuni…”

Au trecut anii, deceniile, secolele, iar amintirea celor două oraşe moarte – Pompei şi Herculaneum – se ştergea treptat din memoria oamenilor. Povârnişurile Vezuviului au înverzit din nou şi poalele lui au început iarăşi să fie cultivate. În Evul Mediu, moştenirea civilizaţiei romane (la fel cea elenă) a fost neglijată, ignorată, ba chiar dispreţuită. Abia în epoca Renaşterii, vechile manuscrise au deşteptat curiozitatea oamenilor. S-a aflat astfel despre oraşele îngropate, însă nimeni nu ştia unde erau situate.

Noaptea a durat pentru Herculaneum nu mai puţin de 1630 de ani. Zorile s-au ivit abia în 1709, cu totul. Întâmplător. În aşezarea Resina, înălţată pe locul unde fusese odinioară oraşul roman, un muncitor care fora pământul pentru a construi o fântână a dat peste ultimul rând de scaune ale teatrului antic din Herculaneum. Săpături ulterioare, care au scos la iveală remarcabile fragmente de marmură, au trezit interesul unui aristocrat austriac, ofiţer în armata de ocupaţie a Italiei din acea perioadă. Acesta a ordonat executarea unui tunel, pentru a extrage marmura care-i era necesară construirii unei vile pe malul mării. Nobilul vienez nu bănuia că descoperise un tezaur unic în istoria omenirii: o localitate antică conservată în stare aproape intactă.

Săpăturile efectuate mai târziu au avut acelaşi caracter întâmplător şi neştiinţific. Abia în 1927 o echipă de arheologi, sub conducerea profesorului Amedeo Maiuri, a început o muncă cu adevărat organizată pentru scoaterea la lumină a vechiului oraş înghiţit de lavă. Sub conducerea profesorului, săpăturile au progresat rapid dar mai ales ştiinţific. Adept al şcolii care recomandă reconstituirea cu fidelitate a unei localităţi dezgropate şi lăsarea pe loc a tuturor obiectelor descoperite, Maiuri spunea că idealul lui este ca, dacă printr-un miracol un locuitor din Herculaneum ar reînvia, să-şi poată găsi fără greş casa cu toate lucrurile sale de acolo.

Aşa cum au dovedit săpăturile arheologice, lava a conservat excelent vestigiile anticului oraş. Aproape nicăieri lemnul nu a fost alterat şi uşile se mişcă încă şi astăzi pe balamalele lor originale. Grinzile, ramele ferestrelor şi obloanele lor sunt neatinse. Până şi nucile şi-au păstrat miezul proaspăt, de parcă ar fi fost culese cu câteva zile înainte. Pe mesele din sufragerii se poate vedea pâinea tăiată în felii. Statueta lui Bacchus aşteaptă, în atelier, ca şi în urmă cu aproape două mii de ani, să fie reparată. În brutăria lui Sextus Patulus Selix, formele de bronz sunt încă în cuptoare şi nu departe, scheletele celor doi măgăruşi sunt înhămate la piatra de moară. În locuinţa şlefuitorului de pietre preţioase, războiul de ţesut stă imobilizat, cu firele atârnând de ramele sale. Pe patul de lemn lustruit, scheletul fragil al băieţaşului bolnav constituie o zguduitoare mărturie a dramei petrecute acolo. Au supraviaţuit timpului şi inscripţiile de pe ziduri; una dintre ele prezintă o listă a vinurilor care puteau fi cumpărate într-o prăvălie, o alta face publicitate luptelor de gladiatori, iar o a treia înşiră subiectele de examen pentru elevii unei şcoli.

Despre Herculaneum s-a spus, pe bună dreptate, că este o capsulă a timpului, în care se află puse la păstrare importante vestigii ale culturii romane, ale vieţii de zi cu zi a vechilor locuitori ai Peninsulei. Oraşul s-a trezit din lungul său somn şi şi-a început a doua existenţă. Deşi a trăit în urmă cu două milenii, el ne vorbeşte în limbaj familiar; ca dovadă, mişcătoarea inscripţie de pe rampa unei scări: “Portumnus o iubeşte pe Amphianda”.

Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 10(19), octombrie 1968
Sursa FOTO