Femeile şi spionajul – Mata Hari

Mata Hari
Amsterdam, 1915

Spionajul, implicit spionii au inspirat, de-a lungul anilor, o vastă literatură, însă în goana după senzaţional au fost aruncate multe informaţii puţin ori deloc probabile. Aşadar, multe cărţi, puţine însă care să merite a fi reţinute. Printre aceste rarităţi se remarcă volumul intitulat „Biroul 2 împotriva Abwehrului” („2-me Bureau contre Abwehr”). Autorii, Jacques Abtey şi dr. Fritz Unterberg Gibhardt, au ocupat în anii 1937-1945 posturi importante în serviciile de contrainformaţii francez, respectiv, german. Faptele relatate se întemeiază pe arhivele Biroului 2 şi ale Abwehrului, pe amintirile personale ale autorilor şi pe relatările unor oameni care au cunoscut îndeaproape activitatea de spionaj.
Sunt înfăţişate multe episoade incomplet cunoscute sau chiar ignorate, privind înfruntarea dintre serviciile de spionaj francez şi german. Un capitol este dedicat unor figuri feminine celebre ale spionajului mondial. O poziţie centrală este ocupată de faimoasa Mata Hari, autorii încercând dacă nu demitizarea personajului, cel puţin prezentarea cât mai corectă a faptelor, separând faptele reale (pentru care există dovezi certe) de zgura ficţiunilor abundent puse în circulaţie timp de cinci decenii.

Evocând numele unor spioane „mari” am fi ispitiţi să spunem despre ele că au fost în stare atât de faptele cele mai bune, cât şi de faptele cele mai rele. Totuşi, ar fi o eroare să pornim de la o asemenea premisă. E uşor să devii celebru, să rămâi în amintirea posterităţii, când sfârşeşti în faţa plutonului de execuţie după o viaţă „condimentată” de tot felul de aventuri aşa cum este cazul Mata Hari. Cine ştie câte alte femei s-au consacrat, pe tăcute şi fără a căuta să atragă ulterior atenţia asupra lor, unei activităţi de spionaj pe cât de eficace, pe atât de eroice. Odată cu încheierea ostilităţilor, aceste femei şi-au păstrat anonimatul, afară doar de acelea cărora li s-a gravat numele pe un monument comemorativ. Tuturor acestora nu li se poate atribui calitatea de spion, în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă de agent de informaţii benevol.

În general, şefii serviciilor de informaţii evitau să încredinţeze misiuni importante femeilor. În timp de pace, afară de cazul când un motiv major determina o femeie să-şi ofere serviciile – de pildă lupta împotriva discriminării rasiale practicată de regimul nazist – nu erau foarte multe candidate pentru această meserie delicată şi periculoasă. Nu te puteai încrede în cele care-şi ofereau serviciile numai din spirit de aventură; probabil acestea ar fi fost capabile de faptele cele mai lăudabile, dar în egală măsură şi de cele mai blamabile.

Wilhelm Canaris (şeful serviciului de spionaj militar german - Abwehr), era împotriva folosirii agenţilor femei. În 1934, contraspionajul german reuşise să pună capăt activităţii unui spion foarte dibaci, căpitanul Sosnovski, de la serviciul de informaţii polonez, care izbutise să recruteze mai mulţi informatori din rândurile personalului feminin din Ministerul de Război  german, preintre care două tinere din familii aristocaratice, Fräulein (domnişoara) von Natzmer şi Fräulein von Falkenhayn, ambele provenind din vechi familii de militari. Fapt este că aceste tinere femei, amândouă îndrăgostite de frumosul Iuri Sosnovski, i-au predat acestuia toate documentele secrete aflate la îndemână. „Afacerea” s-a încheiat tragic, cele două femei fiind condamnate la moarte prin decapitare, în timp ce Sosnovski, arestat şi el, a fost schimbat cu nişte agenţi germani capturaţi de polonezi.

Se poate presupune că această trădare senzaţională l-a determinat pe Canaris să renunţe, în afara unor anumite excepţii, la serviciile agenţilor-femei, cert este că abia în timpul războiului a reapărut elementul feminin în rândurile Abwehrului. Riscurile de trădare fiind atunci minime (cetăţenii naţiunilor aflate în stare de război cu Germania dispăruseră practic de pe teritoriul german) Canaris a angajat numeroase femei, cărora li s-au dat posturi sedentare, în majoritate secretare în birourile Abwehrului. Rareori, numai în cazuri excepţionale, unei femei i se dădea o misiune „activă” de spionaj sau contraspionaj, dar şi în acest caz funcţia era aceea de agent de legătură. Totuşi, uneori, s-a recurs la femei pentru misiuni de supraveghere sau urmărire.

Autorii tratează capitolul referitor la Mata Hari prin prisma „Memoriilor” maiorului Ladoux, şeful serviciului de contraspionaj francez, document desecretizat de Biroul 2 în anul 1937, la 20 de ani de la petrecerea faptelor.

Mata Hari al cărei nume real era Margaretha Zelle, căsătorită cu MacLeod, de care a divorţat apoi, era olandeză atât după tată, cât şi după mamă. Soţul ei, căpitanul MacLeod, din armata olandeză, adus-o în India, unde a fost impresionată de arta dansatoarelor. Întrucât căsătoria ei cu ofiţerul olandez (căruia i-a dăruit doi copii) s-a încheiat cu un divorţ, ea a hotărât să facă coregrafie, s-a dat drept orientală şi a câştigat, în scurtă vreme, o anumită notorietate în Europa, la Paris în special, ca dansatoare indiană. Din dosarul ei nu reiese că ar fi fost încă de pe atunci spioană. Locuind în numeroase capitale europene, unde era foarte solicitată, ea îşi face anumite relaţii, care nu sunt întotdeauna platonice. Trăind pe picior mare, se confrunta mai mereu cu lipsa banilor, iar tocmai această lipsă de bani se va afla la originea carierei sale de spioană – dacă putem numi carieră cele câteva deplasări pe care le-a efectuat pentru serviciile speciale – şi a tragicului ei sfârşit.

Biroul 2 din perioada primei conflagraţii mondiale căuta persoane capabile să călătorească în străinătate fără a stârni suspiciuni, mai ales în ţările neutre, care încă pe vremea aceea reprezentau platforme pentru serviciile secrete. Astfel, colonelul Goubet, şeful Serviciului de Informaţii francez, se gândeşte să facă din Mata Hari un agent. Îi împărtăşeste ideea lui Ladoux, comandantul serviciului său de contraspionaj. Acesta ştie că înainte de război, pe vremea când locuia la Berlin, dansatoarea a fost prietena unui ofiţer superior german, care devenise între timp conducătorul Nachtrichtendienst-ului la Madrid. Ar fi fost, fără îndoială, un lucru foarte bun dacă Mata Hari ar intra din nou în legătură cu acest ofiţer superior, desigur, în interesul Biroului 2.

Ladoux ştie prin cine poate intra în legătură cu „faimoasa dansatoare”, unul din oamenii din subordinea sa, un anume P. o cunoaşte bine pe Mata Hari. Convocat, P. îşi spune părerea: inteligentă, şireată, ar putea să corespundă. Presupune că dacă i s-ar face o propunere interesantă, care i-ar permite să-şi plătească datoriile, ar accepta dă devină agent al Serviciului. P. are planul lui: va proceda în aşa fel încât Mata Hari să vină singură să-şi ofere serviciile şefului Biroului 2. Ştie că e plină de datorii, dar că speră să obţină bani de pe urma unui angajament la Cazinoul din Paris. Sub pretextul că îi face un serviciu, el se oferă să-i servească drept pianist pentru pregătirea scheciului de care depindea încheierea contractului; de fapt, îi face un deserviciu, manevrând în aşa fel, încât să fie tărăgănate discuţiile. Astfel ajunge Mata Hari în serviciul condus de Goubet, unde obţine un salariu fix la care se adaugă cheltuielile de reprezentare şi deplasare. Dosarul şi memoriile lui Ladoux nu specifică clar misiunea, dar este evident, date fiind posibilităţile ei, că prima misiune încredinţată este de agent dublu la Madrid, unde urma să ia legătura cu ofiţerul german pe care l-a cunoscut odinioară şi care se află în fruntea Nachtrichtendienst-ului din Spania.

Toată lumea ştie că misiunea unui agent dublu este cea mai delicată misiune care poate fi încredinţată unui spion. În principiu, cel însărcinat cu o asemenea misiune, trebuie să fie un agent confirmat, care să inspire încredere totală. Mata Hari merita oare o asemenea încredere? O femeie tânără, care nici măcar nu era de naţionalitate franceză, care a locuit multă vreme în Germania, care are numeroşi prieteni germani, care a fost amanta unui ofiţer german, plină de datorii, acţionând din interes, căci războiul nu însemna nimic pentru ea. În schimbul unei anumite sume de bani, i se cere acestei femei să-şi trădeze prietenul în folosul Franţei... Asta înseamnă să ispiteşti diavolul... Şi asta în timp ce serviciul francez avea faima de a nu fi prea generos cu fondurile alocate agenţilor, pe când serviciul german ştia să fie darnic atunci când era cazul.

Pe de altă parte, o regulă aplicată cu stricteţe de Biroul 2, cerea agenţilor dubli să predea banii pe care eventual i-ar fi primit din partea serviciului advers. Această regulă probabil nu deranja prea tare un agent obişnuit, însă putea pune la grea încercare un om care lucra doar pentru a-şi spori veniturile. E oare de mirare că Mata Hari s-a poticnit tocmai pe acest drum? Într-adevăr, drama ei, aşa cum reise atât din dosar cât şi din memoriile lui Ladoux, provine de aici. Din ziua în care Biroul 2 şi-a dat seama că Mata Hari nu declară toate sumele primite din partea serviciului german, ea devine suspectă. Supusă unei supravegheri pe cât de eficace, pe atât de stângace uneori, de vreme ce până şi ea şi-a dat seama, Mata Hari a comis imprudenţa să încaseze într-o bancă valoarea unui cec care nu putea proveni decât de la Nachtrichtendienst; bineînţeles „uitând” să comunice şi să predea banii. Ladoux, care-şi pierduse încrederea, hotărî, după o serie de şovăieli, s-o aresteze. Procesul lui Mata Hari a avut loc în iulie 1917; ea fusese arestată la începutul anului, avea 41 de ani.

Întrucât procesul a avut loc cu uşile închise, în absenţa ziariştilor, ar trebui să putem consulta minutele grefierului pentru a cunoaşte motivele pe care s-a întemeiat acuzaţia prezentată de procurorul Mornet. După spusele unor ziarişti, Mornet ar fi comunicat presei diferite fapte care l-au determinat să ceară pedeapsa capitală. Mata Hari ar fi fost acuzată, printre altele, de faptul că ar fi transmis inamicului planurile ofensivei din anul 1915, contribuind astfel la eşecul ofensivei şi pricinuind moartea unui număr de 100.000 de francezi. Pe de altă parte a fost acuzată că ar fi organizat reţele de subagenţi, lucrând în Franţa pentru Nachtrichtendienst şi că ar fi transmis germanilor informaţii privind tancurile britanice, precum şi mişcările armatei şi marinei. Totuşi, nici o piesă din dosarul lui Mata Hari aflat în arhivele Biroului 2 nu pomeşte nimic despre asemenea fapte. Singura referire menţionată priveşte tăinuirea sumei pe care a încasat-o la bancă şi care provenea de la serviciul de informaţii german.

Câţiva ani după procesul mareşalului Pétain, procurorul general Mornet a luat parte la emisiunea radiofonică „Tribune de Paris”, în care era vorba de Mata Hari. Organizatorul emisiunii, Paul Guimard, a povestit că după emisiune, s-a întreţinut amical cu magistratul.

„– Totuşi, domnule procuror, a fost probabil extrem de pasionant acest proces. Să cântăreşti răspunderile...”
„– Oh, ştii dragul meu, toată această poveste despre Mata Hari a fost un fleac, nu făcea nici cât o ceapă degerată!”

Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 9, decembrie 1967
Sursa FOTO