Documentele pierdute ale Abwehrului

În 1967, într-un colţ liniştit al Arhivelor Naţionale din Washington a fost deschis un mic seif sigilat, adus şi uitat acolo încă de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Seiful aparţinuse căpitanului L.S. Vickers, iar sigiliile erau intacte. Cei care deschiseseră respectivul seif erau istorici militari, iar în acel moment nu-şi închipuiau că înăuntru vor găsi altceva decât nişte materiale oarecare, nişte documente de mâna a doua, aparţinând unui oarecare căpitan din armata Statelor Unite.
Spre marea lor surprindere au descoperit câteva sute de cutii mici, galbene, conţinând role cu microfilme. Însă surprizele abia începuseră...

Cercetarea rolelor avea să producă una dintre acele surprize pe care un cercetător de arhivă o întâlneşte cel mult o singură dată în viaţă. Rolele cuprindeau mii de documente ultrasecrete microfilmate, aparţinând arhivelor Abwehrului, mai ales sediilor din Hamburg şi Bremen. Pentru prima dată ieşea la iveală cea mai mare parte a documentelor considerate definitiv pierdute ale serviciului militar de informaţii german. Brusc, operaţiuni „secrete” considereate elucidate, despre care chiar se scriseseră articole şi cărţi, apăreau acum într-o altă lumină.

Un incalculabil număr de tranzacţii secrete germane, ale căror documente originale fuseseră arse, se ofereau acum în copii microfilmate, implicând personalităţi americane şi britanice cunoscute. Alături de acestea, biografii detaliate şi fotografii ale unor agenţi de care nimeni nu auzise. Exista până şi un pachet voluminos de role în care se aflau microfilmele documentelor de plată făcute cu o meticulozitate tipic germană de celebrul „herr” Töpken, contabilul Abwehrului.

În total, 17.478 role de microfilm conţinând 18.000.000 de paginide documente secrete. Pentru comparaţie, să menţionăm că microfilmele făcute după documentele războiului civil din S.U.A., aflate în colecţia departamentului militar american, sunt conţinute în numai 2.185 role. Nicicând până la acea dată, documente aparţinând unui serviciu secret al unei mari puteri – aşa cum era Abwehrul german – nu mai fuseseră la dispoziţia cercetătorilor într-un asemenea volum, mai ales provenind de la sursa primară. Practic întreaga arhivă a unuia dintre cele mai mari servicii de spionaj era acum disponibilă, facilitând elucidarea unor probleme neclare şi oferind în plus o mulţime de surprize.

Rămâne un mister cum acest seif, conţinând documente de o valoare inestimabilă, scăpase atenţiei cercetătorilor americani care se ocupaseră de documentele naziste capturate, chiar şi remarcabilei echipe de la „Asociaţia Americană de Istorie”, care catalogase până atunci milioane de asemenea documente. Se prea poate ca numele anostului ofiţer Vickers nu prezenta un mare interes.

Se ştia că ordinul de distrugere a arhivelor secrete germane fusese dat la 10 aprilie 1945 şi printre acestea se găseau arhivele Gestapoului din Prinz Albrecht Strasse, la fel şi documentele Abwehrului din complexul subteran de la Zossen. Practic însă, ordinul de distrugere fusese dat prea târziu. Înaintarea rapidă a Aliaţilor a împiedicat în bună măsură aplicarea acestui plan. La 19 aprilie 1945, spre exemplu, unităţi aparţinând Armatei 1 americane au capturat 300 de tone de documente aparţinând Ministerului de Externe german, care includeau şi numeroase copii după documentele Abwehrului. Foarte curând, cantităţi mari de documente secrete germane au fost capturate în Bavaria, iar la sfârşitul lui aprilie, la Tammbach, unităţi din avangarda Armatei 3, de sub comanda generalului Patton, capturaseră întreaga arhivă a Amiralităţii germane, inclusiv jurnalele de bord şi hărţile cuprinzând aplasamentele submarinelor de tip U.

Niciuna dintre aceste capturi nu avea însă valoarea informativă a microfilmelor descoperite în seiful prăfuit şi uitat al căpitanului L.S. Vickers. Devenea astfel posibilă reconstituirea detaliată a activităţilor de spionaj desfăşurate de Abwehr, operaţiune care în 1967 părea imposibilă pentru mulţi istorici. S-au aflat lucruri nebănuite măcar de serviciile de informaţii americane, precum existenţa unor grupuri de agenţi, cetăţeni americani, care lucrau pentru Abwehr încă dinaintea izbucnirii conflagraţiei mondiale. Astfel s-au descoperit existenţa reţelei Gribl, a filierei Porsche şi implicarea Abwehrului în obţinerea încă din 1937 a sistemului de ochire pentru bombardiere, dezvoltat de americanii Carl Norden în asociere cu Theodore H. Barth şi separat de Elmer Sperry. La fel, au apărut date surprinzătoare despre „Proiectul 14”, desfăşurat de Abwehr în scopul de a afla punctele vulnerabile ale Canalului Panama, punct strategic important pentru flota Statelor Unite, poarta care lega Atlanticul de Pacific.

Urmare a studierii amănunţite a tuturor documentelor, via căpitan Vickers, istoricii militari sunt unanimi în aprecierea că, datorită spionajului german în S.U.A., Luftwaffe şi armata hitleristă au fost gata de luptă încă înainte de 1939, iar fără ajutorul involuntar al Statelor Unite, Germaniei i-ar fi luat un timp considerabil mai lung pentru a se pune la punct pe plan militar, iar războiul, deşi iminent, n-ar fi putut izbucni atât de curând.

Sursa: „Abwehr contra FBI” – Vladimir Alexe, 1992