Anecdote despre Churchill

Churchill făcând faimosul său
semn al victoriei
20 mai 1940

Sir Winston Leonard Spencer Churchill, o figură importantă în istoria Regatului Unit, deseori apreciat drept unul dintre cei mai mari lideri de război ai secolului trecut. Ofiţer în Armata Britanică, istoric, scriitor şi artist. Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1953), declarat Cetăţean de Onoare al Statelor Unite ale Americii, Churchill a fost vreme de cincizeci de ani în prim planul politicii britanice, deţinând mai multe funcţii politice şi ministeriale. Tot el, în anii ’30, a fost cel care avertiza asupra pericolului reprezentat de Germania Nazistă, care începuse o campanie de reînarmare fără precedent, însă prea puţin luată în serios de către mai marii zilei. Firea sa, refuzul de a accepta înfrângerea
ori compromisul i-au adus porecla de Buldogul englez, cu trimitere la una dintre cele mai iubite rase de câini din Anglia, la spiritul de luptă, curajul, tenacitatea, vigilenţa şi inteligenţa acesteia. Inegalabilul său simţ oratoric se recunoaşte în magistralele discursuri și emisiuni radiofonice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi mai ales în faimosul său discurs din Camera Comunelor (13 mai 1940), la trei zile de la invadarea Franţei de către trupele celui de-al Treilea Reich, când Churchill spulbera orice idee a unei eventuale păci negociate cu Hitler: “Nu am altceva să vă ofer decât sânge, sudoare, chin şi lacrimi… Care sunt ţelurile noastre? Mă veţi întreba voi. Vă pot răspunde cu un singur cuvânt: victoria, victoria, cu orice preţ, victoria în ciuda oricărei terori, oricât de lungă şi de grea ar fi calea de urmat”.

Referitor la marele om de stat britanic au rămas în istorie o sumedenie de anecdote, unele mai savuroase, altele vădit exagerate, însă toate evidenţiind caracterul tipic britanic al celui poreclit, fără urmă de ironie, “Buldogului englez”.

Churchill a rostit 8.000 de discursuri, absolut toate pregătite de la primul până la ultimul cuvânt, unele învăţate pe dinafară, repetate în faţa oglinzii, cu studierea anumitor efecte de retorică şi o adevărată tehnică teatrală. Magnetofonul a fost pentru el, o născocire fără egal. Cu ajutorul acestuia îşi pregătea minuţios cele mai… "spontane" improvizaţii. Însă, oricât de pregătit ar fi fost, în momentul în care se urca la tribună sau se ridica să vorbească, Churchill era cuprins de o emoţie teribilă. În timp ce rostea în Camera Comunelor discursuri politice în care introducea peroraţii istorice despre episoadele glorioase din trecutul Angliei sau despre mari personalităţi din antichitate, Churchill nu-şi putea stăpâni plânsul. Spre uimirea asistenţei el se întrerupea, îşi stergea lacrimile, apoi, după un evident efort, relua firul discursului.

Prietenii lui Churchill comentau, în diferite feluri, gustul său accentual pentru lux şi pasiunea lui pentru frumuseţe. Pentru a concluziona, unul dintrea aceştia spunea: “– Winston se mulţumeşte, la nevoie, şi cu tot ce-i mai bun”.

Două trăsături psihologice paradoxale – sau poate compensatorii – ale lui Churchill: frica de moarte şi dorinţa fermă de a învinge această frică. Nu admitea să i se vorbească de moarte. Unor intimi le-a mărturisit, totuşi, că cea mai puternică dorinţă a lui ar fi să ştie când va muri. În 1919, pe când era ministrul aviaţiei, a luat câteva lecţii de pilotaj, sub pretextul că un bun şef al acestui departament trebuie să fie şi un bun pilot. La primul zbor pe care l-a făcut cu mâinile pe manşă, a capotat avionul la aterizare. A scăpat nevătămat, dar a rămas cu o teamă instinctivă de zbor. Totuşi, dorind să-şi domine cu orice preţ frica, spunea de obicei înaintea unei călătorii: “– Detest avionul! Bine, voi călători cu avionul.” Între 1935-1945, Churchill a parcurs, în zbor, peste jumătate de milion de kilometri, fără cea mai mică plăcere, însă dominându-şi teama.

Churchill suferea de o relativă slăbire a auzului, infirmitate de care făcea caz uneori excesiv. Nu auzea ce-i spunea un adversar politic sau o bătrână lady vorbăreaţă aşezată lângă el, dar dacă la capătul celălalt al mesei cineva aducea vorba despre o carte de-a lui, mai cu seamă în termeni elogioşi, Churchill auzea perfect şi începea, imediat, o conversaţie spirituală, la distanţă.

Sursa: revista Magazin Istoric nr. 7-8(28-29) iulie-august 1969
Sursa FOTO