Declinul amiralului Canaris

Fostul comandant de U-boat (submarin), Wilhelm Canaris, ajuns mai apoi amiral şi în final şeful serviciului militar de informaţii geman, Abwehr, s-a bucurat de-a lungul carierei sale de o mare atenţie din partea jurnaliştilor, memorialiştilor şi istoricilor. Despre el s-a scris poate mai mult decât despre Göring, Himmler sau Goebbles, la fel despre serviciul de spionaj pe care l-a condus, fiind aproape ignorate numele altor servicii secrete, Intelligence Service (Marea Britanie), Deuxième Bureau (Franţa), O.S.S. (Statele Unite) sau S.I.M. (Italia).

Declinul lui Canaris a început la 18 februarie 1944, când
Hitler a emis decretul: „1. Ordon constituirea unui serviciu secret unic, 2. Conducerea serviciului secret unic o încredinţez Reichsführerului SS Heinrich Himmler. Acesta, împreună cu şeful OKW-ului, va stabili în ce mod va fi integrat serviciul de informaţii al armatei în serviciul secret unic”. Ca urmare, Secţia „Z” a lui Oster a fost dizolvată, Secţiile I şi II integrate RSHA, la fel şi noul serviciu „Amt Mil”. Wehrmachtului îi rămânea numai sectorul care se ocupa de contraspionajul militar. Astfel a dispărut, practic, Abwehrul, iar rolul lui Canaris în istoria Reichului s-a încheiat.

În afară de amiral, bucătarul polonez, Mohamed – servitorul algerian – un papagal şi doi baseţi, alte făpturi nu mai erau în vila din cartierul Schlachtensee, în iulie 1944. Canaris îşi trimisese soţia şi cele două fiice în Bavaria, unde nu erau ameninţate de pericolul bombardamentelor. Primea vizitele puţinilor si oaspeţi care se încumetau să-i calce pragul; pianistul Helmut Maurer, vecinul căruia îi spunea „unchiul Mau” şi baronul Kaulbars, pe care, cu un an înainte îl trimisese să întărească centrul de spionaj antisovietic „Wally I” şi care se înapoiase nu demult la Berlin. În cursul lunii iulie, amirarul află pe căi ocolite despre pregătirile pentru lovitura de stat, susţinută de tot mai mulţi ofiţeri superiori odată ce devenise clară soarta războiului şi decizia de nestrămutat a Führerului de a nu angaja sub nicio formă negocieri de pace cu aliaţii occidentali. Atitudinea sa faţă de acest plan, a fost oarecum neutră, nu susţinea ideea atentatului, în acel moment, deşi plănuise alături de conspiratori, însă nici nu avea de gând să-i deconspire pe complotişti. Tocmai de aceea numele său nu se regăsea pe niciuna din listele viitorilor factori de conducere, pregătite pentru momentul de după asasinarea lui Hitler.

De două ori plecase colonelul Stauffenberg cu bomba cu efect întârziat la cartierul lui Hitler şi tot de două ori se înapoiase fără să fi făcut o ispravă. Pentru a treia oară avea să încerce atentatul la 20 iulie 1944. Pe tot parcursule acelei zile, amiralul nu a ieşit din vila sa. După-amiază, l-a vizitat „unchiul Mau”. În jurul orei 15,30 a sunat telefonul. Era Stauffenberg. „Führerul e mort!” Pentru câteva secunde colonelul nu auzi nici un sunet. Apoi, răsună glasul obosit al amiralului: „Mort? Dumnezeule, cine a putut să facă aşa ceva... Ruşii?”; după care Canaris puse telefonul în furcă. Stauffenberg, care-i telefonase de la aeroport, imediat ce se înapoiase de la „Bârlogul lupului”, se aştepta la alt răspuns. Puse exprimarea sa evazivă pe seama temerilor amiralului că linia sa telefonică este supravegheată de Gestapo. Canaris, însă, nu se gândea în acel moment la nimic altceva decât la un alibi, în eventualitatea în care puciul n-ar fi reuşit. După ora 16, ofiţerul de serviciu de la biroul său din Potsdam-Fiche îl sună comunicându-i că tocmai primise ordinul "Walkiria" - parola de declanşare a acţiunii. Între 16,30 şi 17, telefonul sună din nou. Cineva, al cărui nume nu-l cunoştea, îl anunţă că deşi bomba din sala de conferinţe explodase, Hitler a rămas în viaţă, fiind doar uşor rănit. Abia atunci îşi chemă Canaris maşina, dar nu pentru a se duce să-şi sprijine prietenii în momentele acelea extrem de critice, ci pentru ca de la biroul său să-i trimită Führerului o telegramă de felicitare.

La ora unu fără câteva minute după miezul nopţii, în megafoane se auzi un glas gutural: „Conaţionali germani, vă vorbesc astăzi din două motive: în primul rând ca să-mi auziţi vocea şi să ştiţi că sunt sănătos, şi în al doilea rând, ca să aflaţi câteva amănunte în legătură cu această crimă fără seamăn în istoria Germaniei...” Amiralul nu percepea fiecare cuvânt în parte, îi era suficient să-l audă vorbind pe omul care trebuia să fie mort de 12 ore. Acesta avea să fie sfârşitul lui, nu mai avea nicio îndoială. Ultima frază a lui Hitler nu făcu decât să-i întărească convingerea: „De data asta socotelile vor fi încheiate aşa cum obişnuim noi, naţional-socialiştii”. În ce mod se încheiau astfel de socoteli, Canaris o ştia prea bine.

Stauffenberg, generalul Olbricht, colonelul Merz şi locotenent-major Haeften au fost executaţi prin împuşcare în aceeaşi noapte. Generalui Beck i s-a permis să se sinucidă, iar generalul von Tresckow a plecat pe frontul de Răsărit şi s-a aruncat în aer cu o grenadă. A doua zi au fost arestaţi zeci de oameni. Printre ei era şi Oster, moşierul Ewald Kleist-Schmenzin (asupra cărui Gestapoul a găsit o scrisoare cu semnătura lui Churchill, datând din toamna anului 1938), precum şi alţi colaboratori ai lui Canaris. Câte ore îi mai rămâneau amiralului? În orice moment puteau să se audă afară maşinile detaşamentului de şoc. În sertarul biroului se afla un pistol, dar Canaris nu-i ridică piedica deocamdată. Cartierul de vile era liniştit şi soneria de la poartă nu târâia încă. Timp de 48 de ore, pericolul care plana asupra complotiştilor ocoli casa tihnită de pe strada Betazeile.

La 22 iulie, Hansen, un fost subaltern al lui Canaris, îşi scria declaraţia la Gestapo, adăugând depoziţiei sale următoarele: „Vinovat de toate e Canaris. El mi-a făcut legătura cu Olbricht, căruia, după ce l-a eliberat din funcţie pe Oster, i-a spus: poţi să vorbeşti orice cu Hansen, el mă va informa”. Soneria de la intrarea vilei din Schlachtensee zbârnâi a trea zi după atentat. Era după-amiază şi amiralul avea oaspeţi pe Erwin Delbrück, o rudă îndepărtată, şi pe baronul Kaulbars. În încăpere intră brigadeführer SD (Sicherheitsdienst) Walter Schellenberg; partida se încheiase... În acel moment, Canaris mai putea face doar remiză, dar pistolul a rămas în sertar.

Maşina porni spre centrul Berlinului. În curtea şcolii poliţiei din Fürstenberg, transformată în grabă în închisoare preventivă, amiralul intră nu ca un înalt demnitar al celui de-al III-lea Reich, ci ca deţinutul Canaris. Deocamdată făcea parte din categoria celor a căror participare la complot nu fusese încă limpede dovedită. Mai târziu a fost transferat la sediul RSHA de pe Printz-Albrecht Strasse, unde l-a anchetat Gruppenführerul SS şi general locotenent de Poliţie, şeful Gestapo, Heinrich Müller personal, iar apoi Walter Huppenkothen, şeful RSHA. Amiralul nu recunoştea nimic, se eschiva, se scuza şi nega. Lipseau probe, iar fără ele nu-l puteau condamna pe omul care cunoştea cele mai ascunse secrete al Reichului şi printre ai cărui prieteni intimi se numărau oameni însemnaţi, precum spaniolul Franco.

Principalele documente compromiţătoare fuseseră ascunse la Zossen de către colonelul Schrader. La scurt timp după eşecul atentatului acesta s-a sinucis, stergând astfel urma principală. Totuşi, Huppenkothen se agăţa şi de cel mai subţire fir. Îl cheamă la interogatoriu pe şoferul lui Schraeder. Acesta îşi aminteşte că transportase într-o zi nişte documente importante la Zossen (unde se afla un complex militar subteran, Maybach I, aparţinând OKW şi Maybach II destinat OKH). Deşi nu era uşor să găseşti într-un sediu atât de vast ca Zossen respectivul fişet cu documente, nu era totuşi imposibil. Aşadar, pentru Canaris devenise o situaţie de mat. S-a descoperit corespondenţa cu Vaticanul, privind tratativele de pace. Când Hitler aruncă o privire peste documentele lui Canaris, inclusiv pagini din jurnalul său, se spune că ar fi avut o criză de nervi. Cu toate acestea, nu la amiral, ci la celelalte figuri marcante ale grupului complotist se refereau cuvintele rostite înainte de începerea anchetei: „Asemenea criminali să nu mai fie duşi în faţa tribunalului militar, îi vom deferi tribunalului popular. Acolo, nu mai au dreptul nici să ia cuvântul, iar sentinţa va fi executată la două ore de la pronunţare. Vor fi spânzuraţi imidiat, fără milă!”

Roland Freisler, fanaticul preşedinte al tribunalului popular, n-a avut însă ocazia să-l condamne pe Canaris. Mareşalul Keitel a făcut atunci unul dintre gesturile cavalereşti specifice ofiţerilor de carieră. Profitând de faptul că Gestapoul s-a orientat în special în direcţia complotiştilor care luaseră parte direct la puci, a reuşit deturnarea traseului prestabilit pentru Canaris. În februarie 1945, Canaris a fost încarcerat în lagărul concetrare de la Flossenbürg, în celula cu numărul 22 din clădirea roşie de cărămidă, izolată de lagărul propriu-zis. I se aducea mâncare de la bucătăria detaşamentului de pază, nimeni nu-l deranja cu interogatorii şi nu era supus traiului deţinuţilor de rând.

Procesul lui Canaris şi al altor câţiva membri ai Abwehrului a fost fixat pentru 8 aprilie 1945 şi s-a desfăşurat chiar în lagărul de concentrare, completul de judecată fiind prezidat de judecătorul SS, dr. Thorbeck, iar procuror, Huppenkothen. Amiralul a încercat pentru ultima oară să scape din lanţul învinuirilor. „Am fost şeful Abwehrului şi de aceea era de datoria mea să particip la comploturile împotriva Führerului, alfet nu le-aş fi putut demasca”. Huppenkothen şi ceilalţi nu puteau decât să surâdă, dar pentru că inculpatul nu mai avea de trăit decât o oră, două, completul de judecată se hotărî să aplice toate regulile de procedură. Au aranjat o confruntare între Canaris şi Oster. Când s-a dat citire declaraţiei amiralului, fostul subaltern n-a spus decât: „Ceea ce declară amiralul nu este adevărat”. Canaris şi-a încheiat pledoaria de apărare cu fraza: „Vă rog să-mi permiteţi să-mi răscumpăr greşeala luptând pe front”. Procesul s-a încheiat puţin înainte de miezul nopţii. Sentinţa nu putea fi alta decât condamnarea la moarte.

Noaptea, Canaris, îi ciocăni (în perete, în codul morse) colonelului Lunding (şeful serviciului de informaţii danez), vecinul din celula nr. 21, ultimul său mesaj: „Mor pentru patria mea, am conştiinţa curată. Dumneavoastră, ca ofiţer, veţi înţelege că mi-am făcut numai datoria patriotică atunci când am luat poziţie faţă de prostia nelegiuită cu care Hitler a dus Germania la pieire. A fost inutil, pentru că astăzi ştiu că Germania va dispare, am ştiu acest lucru încă din anul 1942”.

Sentinţa a fost executată în zorii zilei de 9 aprilie 1945. Cine ştie ce întorsătură ar fi luat soarta lui Canaris dacă n-ar fi fost executat cu o lună înainte de capitularea Germaniei? Ar fi luat loc printre principalii criminali de război pe banca acuzaţilor de la Nürnberg? Ar fi devenit apoi, precum Gehlen, şeful vreunui serviciu de informaţii din Germania Federală? Sau s-ar fi retras în vreun loc liniştit şi-ar fi trăit anii bătrâneţii în tihnă? Cel pe care unii îl consideră un om lipsit de scrupule, devotat totalmente lui Hitler, iar alţii drept un mare patriot german, a murit şi nu mai poate nici dezminţi, nici confirma numeroasele legende care circulă pe seama lui.

Sursa: „Amiralul Canaris” – Jaroslav Kokoška, editura militară 1970
Sursa FOTO