duminică, 20 octombrie 2013

Ecce homo

Tradare
Iată omul, parcă aşa se traduce. Staţi calm, nu urmează o recenzie a scrierii omonime a lui Nietzsche şi nici nararea episodului în care, zice-se, (Evanghelia lui Ioan [19,5]; asta ca să se vadă că ştiu religie… habar n-am, am găsit dând search pe Google :D) Pilat din Pont ar fi exclamat admirativ vorbele amintite în titlu. Nici pe departe, doar o (pseudo)disertaţie având ca subiect central şi unic omul.


Spunea cineva, că omul este animal de pradă şi nu unul oarecare, ci prădătorul suprem. Tind să-i dau dreptate. Omul, de când a aflat că piatra, praştia, săgeata şi arcul pot avea şi o altă întrebuinţare decât vânătoarea, anume de a anihila semenul care-l calcă pe nervi, ori are oi mai multe, mândre şi cornute, a început să-şi arate făţiş răutatea. Asta deoarece, omul în genere este rău, dominat de dorinţa de sânge (la propriu sau la figurat), vrea să cucerească, să stăpânească, iar atunci când întâlneşte opoziţie foloseşte forţa fizică, a minţii sau a cuvântului. Dacă despre puterea brută nu sunt multe de spus, există sau nu, forţa minţii este la fel de puternică, mai ales atunci când este pusă în slujba răului. Ca să nu mai vorbim de puterea cuvântului, cât de malefice pot fi unele cuvinte, iscusit alese, special pentru a răni. Omul a dus toate aceste exprimări ale puterii sale la rang de artă, a devenit un specialist în a provoca durere, în a face rău. S-a transformat dintr-un fel de „ucenic vrăjitor” într-un maestru al distrugerii a tot ce îi este împotrivă, a tot ce nu-i asemenea lui, a tot cu ceea ce nu este de acord. Să ne amitim primele războaie, de geneza marilor imperii, de toate acele cuceriri teritoriale ale omului care nu s-a dat în lături chiar în a extermina civilizaţii doar pentru a-şi extinde posesiunile; cucerirea Lumii Noi este un bun exemplu în acest sens. Ororile războaielor moderne, revoluţiile, ideologiile de tristă amintire: fascistă, nazistă, de ce nu comunistă. Toate astea au apărut, cel puţin declarativ, pentru a face un bine omenirii, în schimb au adus multă durere.

Acum, când era imperiilor a apus demult, când nu mai există teritorii de cucerit cu forţa armelor, răutatea specifică omului se îndreaptă înspre alte direcţii. Nevinovata bârfă, micile sau mai marile şicane de la serviciu, invidia (de cele mai multe ori nedeclarată) pe o nutrim faţă de semenul care ni se pare nouă mai norocos, mai realizat ori pur şi simplu antipatic, etc., totul denotă răutatea mereu prezentă în fiara numită om, care e nevoit să-şi canalizeze astfel predilecţia nativă a prădătorului, de a ucide; iar dacă la propriu nu poate, normele sociale interzicându-i, o face la figurat. În definitiv, reprezintă un substitut acceptabil, dacă altfel nu se poate. Puţine sunt în prezent situaţiile în care îţi poţi afişa răutarea, caracterul încliat (genetic, aş zice) înspre violenţă. Noroc că există încă stadione, după modelul vechilor arene în care se înfruntau gladiatorii şi desigur, mitingurile, politice, sociale ori civice, nu contează, important este că reprezintă ultimul bastion unde omul încă poate da adevărata măsură a firii sale de animal prădător.

Sigur, nimeni nu-şi va recunoaşte răutatea, fie ea latentă, aşteptând doar momentul prielnic pentru a erupe, cu toţii sunt corecţi şi evident umani, mânaţi de nestăvilita dorinţă a firii de a face bine, de a sădi o floare, de a planta un copac, de a fi empatic la bucuria dar mai ales cu necazul ori suferinţa aproapelui. Asta e doar declarativ, pentru public, undeva în interior fiecare e conştient de propria-i răutate de fiara care abia aşteaptă să rupă lanţurile în care normele sociale (şi astea în bună parte doar de ochii lumii) îl încorsetează. Adevăruri bine ştiute, însă niciodată recunoscute public. În particular, toţi sunt conştienţi de adevărul pe care îl neagă public, drept pentru care caută iertarea... Şi iată una dintre numeroasele utilităţi ale credinţei (religiei). O rugăciune, un semn pios al crucii, alte câteva gesturi specifice interacţiunii cu entitatea superioară şi gata, păcatele îi sunt iertate.

Fiindcă tot discutăm despre adevăruri ştiute dar nerecunoscute, să aprofundăm o altă caracteristică tipic umană. Disimularea, firea cameleonică a omului. Nu vei şti niciodată cu siguranţă cine îţi este prieten sau duşman. Mimetismul de care este capabil omul nu are egal. Personal prefer să-mi cunosc inamicul, nu de alta, însă îi dau dreptate aceluia, Schiller pe numele său, care spunea: „Prietenul mi-arată ce pot face; duşmanul mă-nvaţă ce trebuie să fac”. Şi, din acelaşi motiv, aş alege chiar să-mi ţin mai aproape duşmanii decât prietenii. Niciodată nu vei şti dacă un cuvânt laudativ sau menit să sugereze o stare empatică ori un gest aparent dezintereresat nu ascund în spatele lor răutatea mai sus menţionată ori măcar un mic interes înspre folosul aceluia care ţi le oferă. În principiu, dată fiind firea sa, omul nu va face nimic dezinteresat. Iar acest interes nu este întotdeauna material, palpabil, poate să fie generat, de pildă, de egoism. Da, omul e egoist, unul fără pereche, întrucât având conştiinţa sinelui este firesc ca el să fie pe primul plan, drept pentru care va acţiona întotdeauna pe cale de consecinţă, adică egoist. Alt adevăr, niciodată recunoscut, dar ştiut de toată lumea. Să dezvoltăm. De ce oare, omul face eforturi pentru a se impune în anumite competiţii, de a obţine premii, laude, recunoaşterea colectivităţii, dacă nu din egoism, bine, se ascunde aici şi o doză de vanitate, dorinţa de a-i fi mângâiat orgoliul, stima de sine. Pe acelaşi principiu se bazează aşa-zisele fapte bune (niciodată complet dezinteresate), oare nu tot pentru a atrage laudele sau poate pentru a se simţi eliberat de vina propriei răutăţi face omul nostru, spre exemplu, acte caritabile. Cititorii bibliei au, desigur, un motiv în plus, însă la fel de egoist, speranţa că astfel îşi vor atrage favoruri suplimentare din partea divinităţii.

Nu în ultimul rând, omul va avea întotdeauna grijă să se plaseze de partea corectă a baricadei, urmând curentul majoritar. Evident, n-are nicio reţinere în a schimba tabăra, nu-şi face procese de conştiinţă pe acest criteriu, ştie că trădarea îi este utilă, loialitatea e pentru fraieri şi ignoră acele norme morale sau etice, norme a căror fervent susţinător este atât timp cât îi sunt folositoare, dar pe care le uită subit în momentul în care nu-i sunt utile, ba chiar simte că ar deveni o piedică. Azi eşti pentru ceva, militezi pentru acel ceva, care evident îţi aduce un folos, mâine poţi să fii împotrivă pentru că dispare interesul, pentru că majorităţii i s-a năzărit o altă cale, iar omul o va urma, căci e calea câştigătoare. De ce ar acţiona altfel, toţi fac la fel, nimeni nu se supără, toţi cunosc adevărul, deşi nimeni nu-l rosteşte, sunt alinţe, convingeri, idealuri de conjunctură care apar şi dispar după cum dicteză interesele, un joc în care toată lumea câştigă, nimeni (aparent) nu pierde.

Desigur, toate cele mai înainte scrise se aplică majorităţii, oamenilor perfect adaptaţi pentru supravieţuire într-o lume dominată de prădători. Pentru restul inadaptaţilor, aceia uitaţi de evoluţia speciei sau pentru care numita evoluţie s-a dovedit un regres, transformându-vă într-un fel de „aliens”, pentru că sunt şi dintr-ăştia, deşi într-o pondere aproape insignifiată, n-aveţi decât să vă împăcaţi cu ideea de a trăi printre, nefiind dintre.


Sursa FOTO

17 comentarii:

  1. Da, un articol scris prin prisma unui barbat. Ai enumerat bine atât trasături masculine, dominante, ca prădător suprem cu sete de mărire, de putere, de hrănire prin orice mijloc a orgoliului personal, a eu-lui plin de vanitate. Invidia, bârfa, răutatea, descătușare prin tigăi aruncate în capul bărbatului ce vine calm sau mai puțin calm de la fotbal, sunt deja caracteristici de femeie. Imi place Maslow și-l dau ca exemplu întodeauna când trebuie să argumentez o atitudine. Reacțiile individului sunt cele aferente treptei pe care este situat, pentru a putea spune...iată omul. Eu cred totuși în valori, implicit în oameni frumoși.
    Să ai parte numai de frumos în această săptămână, ba chiar mereu!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Este viziunea unui bărbat care încearcă să urce pe scara "răutăţii", care de ceva (destulă) vreme a incetat să idealizeze omul şi care cu toate acestea încă se simte doar "printre"...
      O săptămână minunată, Maria :)

      Ștergere
  2. Într-o carte dragă mie scrie că singura monedă de schimb pentru loialitate este loialitatea! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asta s-ar aplica în cazul ideal, dar cum tocmai îi spuneam Mariei, am încetat demult să idealizez... Dintr-o carte dragă mie am extras ideea că totul se vinde/cumpără... negociabil fiind doar preţul... ;)

      Ștergere
  3. Suntem fiinte competitive,concuram pentru tot de la hrana,pozitie sociala si pana la sex.Asa ne este firea,si culmea tocmai inclinatia spre competitie ne-a plasat in varful lantului trofic,pentru ca am fost obligati sa inovam mereu in tot pentru a castiga,de la noi tehnici de vanatoare si pana la strategii de razboi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Corect, cum spuneam... se aplică majorităţii. Eu, de pildă, n-am ce, de ce şi cui dovedi nimic, mie mi-am demonstrat ce era de demonstrat,deci, competiţia mă lasă cam indiferent... Mă mulţumesc să trăiesc printre, chiar dacă uneori mai "muşc" şi eu, deh, menirea (genele) prădătorului :))

      Ștergere
  4. Daca nu am fi ajuns "pradatorul suprem" nu mai scriam acum pe bloguri dizertatii despre OM.
    Sa nu fim ipocriti pentru ca o doza mica de rautate e necesara dar depinde de eul fiecaruia cum o canalizeaza.

    P.S.
    "Iarta-mi doamne pacatele ca sa am loc pentru altele" :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aş spune, mai degrabă, "o doză mică", da' dublă, să fim siguri... :) Iar orientarea, direcţia, nu poate fi alta decât aceea care duce spre împlinirea aşteptărilor fiecăruia.
      Despre iertare... ce să zic, n-am nevoie de o terţă parte, mă pot absovi de orice vină chiar şi singur, doar d-aia sunt, vorba Colecţionarului, în fruntea lanţului trofic ;)

      Ștergere
  5. Aş putea adăuga spuselor tale poezia lui Minulescu intitulată precum titlul articolului tău "Ecce homo":

    Eu sunt o-mperechere de straniu
    Şi comun,
    De aiurări de clopot
    Şi frământări de clape -
    În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
    Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...

    Eu sunt o cadenţare de bine
    Şi de rău,
    De glasuri răzvrătite
    Şi resemnări târzii -
    În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
    Şi-n visuri, majestatea solarei agonii...

    Eu sunt o-ncrucişare de harfe
    Şi trompete,
    De leneşe pavane
    Şi repezi farandole -
    În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
    Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.

    Eu sunt o armonie de proză
    Şi de vers,
    De crime
    Şi idile,
    De artă
    Şi eres -
    În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
    Şi-n vers, voinţa celui din urmă Ne'nţeles!...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nici că se putea o completare mai reuşită, merci, Antonela. De cele mai multe ori versurile exprimă în mult mai puţine cuvinte şi mult mai la obiect lucruri care altfel necesită o sumedenie de cuvinte (şi tot nu reuşesc pe de-a-ntregul)

      Ștergere
  6. Stii ce e interesant? Amandoi ne gandeam duminica cam la aceleasi lucruri(cuvintele care ranesc de pilda). Si eu am scris articolul ieri, dar nu am apucat sa-l pulblic, iar acum l-am citit pe al tau si am ramas placut impresionata. Profund, frumos si trist, asa am perceput eu articolul tau. Stii care e partea frumoasa? Ca multora le-ar fi dificil sa se incadreze undeva cu exactitate, fie la adaptati, fie la inadaptati. Dupa cum ai creionat personalitatea primilor, cine ar vrea sa fie identificat ca facand parte dintre acestia? Sunt multe de meditat pe marginea textului. Este cu adevarat remarcabil!

    O intrebare, daca prietenii sunt asa cum sunt, oare cui ar trebui sa ramanem loiali pe acest Pamant? Nu doar noua si principiilor noastre de viata?

    Noapte buna, Centurion! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Tu mi-ai dat ideea! Într-un comentariu îmi spuneai să scriu despre adevăruri cunoscute de toată lumea, dar niciodată sau f. rar spuse...
      Îţi spuneam atunci că am câteva ciorne, eh uite una dintre acestea ;)
      După mine, tocmai primii au fost, sunt şi o să fie mereu majoritari... Firea omului, deloc ideală... Evident că, pornind de la ideile principale se poate dezvolta o discuţie interminabilă pe această temă (eu de multe ori o dezvolt în gând şi niciodată n-am putut spune că am analizat toate aspectele).

      Întrebare de baraj... Prietenii... cine sunt, ce sunt, câţi avem... chiar avem sau e tot ceva legat de conjunctură... Cât despre loialitate, am uitat idealismul de acum vreo 10-15 ani, cum îi ziceam lui Radu, orice se cumpără sau se vinde, rămâne de stabilit doar preţul... Prin urmare, aş spune că e mai indicat să rămânem fideli propriilor noastre principii, idealiste sau mai puţin, poate chiar cinice, dar măcar avem certitudinea că ne aparţin, că rezonăm la ele.
      Noapte bună şi ţie, Nice :)

      Ștergere
  7. Cred că sunt puţin off topic, însă, îţi mărturisesc sincer, Centurion, că, din umila mea experienţă de viaţă, am învăţat să nu am aşteptări de la oameni, pentru a nu fi dezamăgită şi-a nu suferi. Am aplicat acest principiu şi-a dat roade.
    Cred că pentru binele nostru, este bine să ne amintim din când în când de catrenul plin de înţelepciune a lui, Omar Khayyam.

    "Să-ţi faci puţini prieteni, din tine nu ieşi;
    Căci prea des falsitatea, credinţa ne-o înfrânge.
    Când ţi se-ntinde o mână, mai înainte de-a o strânge,
    Gândeşte-te că, poate, te va lovi 'ntr-o zi. "

    O seară minunată îţi doresc, Centurion! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. erata** fii dezamăgită.
      Oboseala îşi spune cuvântul, scuză-mă te rog, Centurion! :)

      Ștergere
    2. Deloc offtopic, Ştefania :) Chiar o completare binevenită. Înţeleaptă cugetarea lui Omar Khayyam.
      Ca să completez cu două citate aparţinând unor gânditori antici:
      "Nu-ţi face repede prieteni, dar după ce ţi i-ai făcut, nu-i îndepărta repede de tine" - Solon
      "Nu este un prieten, prietenul tuturor" - Aristotel
      Mai aproape de noi (în timp), Lessing spunea pe aceeaşi temă: "Prietenul meu nu poate fi prietenul întregii lumi"

      Seară plăcută, Ştefania :)

      Ștergere
  8. Chiar dacă mă mai încearcă mici vanităţi, rătăcesc de mult "printre"...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Lasă, nu-i grav... mai sunt destui, evident o minoritate, totuşi rămâi "printre" nu te forţa să faci parte "dintre" ;)

      Ștergere