Ecce homo

Iată omul, parcă aşa se traduce. Staţi calm, nu urmează o recenzie a scrierii omonime a lui Nietzsche şi nici nararea episodului în care, zice-se, (Evanghelia lui Ioan [19,5]; asta ca să se vadă că ştiu religie… habar n-am, am găsit dând search pe Google :D) Pilat din Pont ar fi exclamat admirativ vorbele amintite în titlu. Nici pe departe, doar o (pseudo)disertaţie având ca subiect central şi unic omul.


Spunea cineva, că omul este animal de pradă şi nu unul oarecare, ci prădătorul suprem. Tind să-i dau dreptate. Omul, de când a aflat că piatra, praştia, săgeata şi arcul pot avea şi o altă întrebuinţare decât vânătoarea, anume de a anihila semenul care-l calcă pe nervi, ori are oi mai multe, mândre şi cornute, a început să-şi arate făţiş răutatea. Asta deoarece, omul în genere este rău, dominat de dorinţa de sânge (la propriu sau la figurat), vrea să cucerească, să stăpânească, iar atunci când întâlneşte opoziţie foloseşte forţa fizică, a minţii sau a cuvântului. Dacă despre puterea brută nu sunt multe de spus, există sau nu, forţa minţii este la fel de puternică, mai ales atunci când este pusă în slujba răului. Ca să nu mai vorbim de puterea cuvântului, cât de malefice pot fi unele cuvinte, iscusit alese, special pentru a răni. Omul a dus toate aceste exprimări ale puterii sale la rang de artă, a devenit un specialist în a provoca durere, în a face rău. S-a transformat dintr-un fel de „ucenic vrăjitor” într-un maestru al distrugerii a tot ce îi este împotrivă, a tot ce nu-i asemenea lui, a tot cu ceea ce nu este de acord. Să ne amitim primele războaie, de geneza marilor imperii, de toate acele cuceriri teritoriale ale omului care nu s-a dat în lături chiar în a extermina civilizaţii doar pentru a-şi extinde posesiunile; cucerirea Lumii Noi este un bun exemplu în acest sens. Ororile războaielor moderne, revoluţiile, ideologiile de tristă amintire: fascistă, nazistă, de ce nu comunistă. Toate astea au apărut, cel puţin declarativ, pentru a face un bine omenirii, în schimb au adus multă durere.

Acum, când era imperiilor a apus demult, când nu mai există teritorii de cucerit cu forţa armelor, răutatea specifică omului se îndreaptă înspre alte direcţii. Nevinovata bârfă, micile sau mai marile şicane de la serviciu, invidia (de cele mai multe ori nedeclarată) pe o nutrim faţă de semenul care ni se pare nouă mai norocos, mai realizat ori pur şi simplu antipatic, etc., totul denotă răutatea mereu prezentă în fiara numită om, care e nevoit să-şi canalizeze astfel predilecţia nativă a prădătorului, de a ucide; iar dacă la propriu nu poate, normele sociale interzicându-i, o face la figurat. În definitiv, reprezintă un substitut acceptabil, dacă altfel nu se poate. Puţine sunt în prezent situaţiile în care îţi poţi afişa răutarea, caracterul încliat (genetic, aş zice) înspre violenţă. Noroc că există încă stadione, după modelul vechilor arene în care se înfruntau gladiatorii şi desigur, mitingurile, politice, sociale ori civice, nu contează, important este că reprezintă ultimul bastion unde omul încă poate da adevărata măsură a firii sale de animal prădător.

Sigur, nimeni nu-şi va recunoaşte răutatea, fie ea latentă, aşteptând doar momentul prielnic pentru a erupe, cu toţii sunt corecţi şi evident umani, mânaţi de nestăvilita dorinţă a firii de a face bine, de a sădi o floare, de a planta un copac, de a fi empatic la bucuria dar mai ales cu necazul ori suferinţa aproapelui. Asta e doar declarativ, pentru public, undeva în interior fiecare e conştient de propria-i răutate de fiara care abia aşteaptă să rupă lanţurile în care normele sociale (şi astea în bună parte doar de ochii lumii) îl încorsetează. Adevăruri bine ştiute, însă niciodată recunoscute public. În particular, toţi sunt conştienţi de adevărul pe care îl neagă public, drept pentru care caută iertarea... Şi iată una dintre numeroasele utilităţi ale credinţei (religiei). O rugăciune, un semn pios al crucii, alte câteva gesturi specifice interacţiunii cu entitatea superioară şi gata, păcatele îi sunt iertate.

Fiindcă tot discutăm despre adevăruri ştiute dar nerecunoscute, să aprofundăm o altă caracteristică tipic umană. Disimularea, firea cameleonică a omului. Nu vei şti niciodată cu siguranţă cine îţi este prieten sau duşman. Mimetismul de care este capabil omul nu are egal. Personal prefer să-mi cunosc inamicul, nu de alta, însă îi dau dreptate aceluia, Schiller pe numele său, care spunea: „Prietenul mi-arată ce pot face; duşmanul mă-nvaţă ce trebuie să fac”. Şi, din acelaşi motiv, aş alege chiar să-mi ţin mai aproape duşmanii decât prietenii. Niciodată nu vei şti dacă un cuvânt laudativ sau menit să sugereze o stare empatică ori un gest aparent dezintereresat nu ascund în spatele lor răutatea mai sus menţionată ori măcar un mic interes înspre folosul aceluia care ţi le oferă. În principiu, dată fiind firea sa, omul nu va face nimic dezinteresat. Iar acest interes nu este întotdeauna material, palpabil, poate să fie generat, de pildă, de egoism. Da, omul e egoist, unul fără pereche, întrucât având conştiinţa sinelui este firesc ca el să fie pe primul plan, drept pentru care va acţiona întotdeauna pe cale de consecinţă, adică egoist. Alt adevăr, niciodată recunoscut, dar ştiut de toată lumea. Să dezvoltăm. De ce oare, omul face eforturi pentru a se impune în anumite competiţii, de a obţine premii, laude, recunoaşterea colectivităţii, dacă nu din egoism, bine, se ascunde aici şi o doză de vanitate, dorinţa de a-i fi mângâiat orgoliul, stima de sine. Pe acelaşi principiu se bazează aşa-zisele fapte bune (niciodată complet dezinteresate), oare nu tot pentru a atrage laudele sau poate pentru a se simţi eliberat de vina propriei răutăţi face omul nostru, spre exemplu, acte caritabile. Cititorii bibliei au, desigur, un motiv în plus, însă la fel de egoist, speranţa că astfel îşi vor atrage favoruri suplimentare din partea divinităţii.

Nu în ultimul rând, omul va avea întotdeauna grijă să se plaseze de partea corectă a baricadei, urmând curentul majoritar. Evident, n-are nicio reţinere în a schimba tabăra, nu-şi face procese de conştiinţă pe acest criteriu, ştie că trădarea îi este utilă, loialitatea e pentru fraieri şi ignoră acele norme morale sau etice, norme a căror fervent susţinător este atât timp cât îi sunt folositoare, dar pe care le uită subit în momentul în care nu-i sunt utile, ba chiar simte că ar deveni o piedică. Azi eşti pentru ceva, militezi pentru acel ceva, care evident îţi aduce un folos, mâine poţi să fii împotrivă pentru că dispare interesul, pentru că majorităţii i s-a năzărit o altă cale, iar omul o va urma, căci e calea câştigătoare. De ce ar acţiona altfel, toţi fac la fel, nimeni nu se supără, toţi cunosc adevărul, deşi nimeni nu-l rosteşte, sunt alinţe, convingeri, idealuri de conjunctură care apar şi dispar după cum dicteză interesele, un joc în care toată lumea câştigă, nimeni (aparent) nu pierde.

Desigur, toate cele mai înainte scrise se aplică majorităţii, oamenilor perfect adaptaţi pentru supravieţuire într-o lume dominată de prădători. Pentru restul inadaptaţilor, aceia uitaţi de evoluţia speciei sau pentru care numita evoluţie s-a dovedit un regres, transformându-vă într-un fel de „aliens”, pentru că sunt şi dintr-ăştia, deşi într-o pondere aproape insignifiată, n-aveţi decât să vă împăcaţi cu ideea de a trăi printre, nefiind dintre.


Sursa FOTO