marți, 23 iulie 2013

Necunoscutul, fascinaţie sau teamă

Fascinatie teama necunoscut
Fiindcă este luni şi aveţi neuronii odihniţi după un weekend relaxant, haideţi să facem puţină înviorare (pseudo)intelectuală. Să vorbim aşadar, despre necunoscut, uneori ne temem de EL, alteori, dimpotrivă, ne fascinează. Totul depinde de contextul în care apare. Evident, dacă ne gândim la o călătorie de vacanţă, undeva într-o locaţie necunoscută
dar, al cărei pitoresc îl bănuim din cine ştie ce surse, imaginea necunoscutului devine extrem de tentantă. Mai mult, spiritele aventuriere vor fi de-a dreptul extaziate numai de perspectiva explorării unei locaţii total necunoscute, despre care n-au auzit nimic şi nici n-au văzut vreun documentar.

Totuşi, există situaţii în care necunoscutul ne sperie prin însăşi imprevizibilitatea sa. Să zicem că planează pe undeva, tot mai aproape de noi perspectiva schimbării locului de muncă, din varii motive, fie nu mai suntem mulţumiţi de ce ne oferă serviciul actual, fie se prevede declinul respectivei societăţi comerciale sau mai ştiu eu ce alte cauze, sunt o mulţime, alegeţi una la întâmplare. Eh, gata, acum cercetaţi-vă atent, care este sentimentul predominant, aceeaşi tentaţie ca pentru o insulă exotică a cărei prezentare aţi văzut-o în vitrina cine ştie cărei agenţii turistice, sau nu cumva teama de necunoscutul care se conturează înaintea voastră. Personal vă mărturisesc că de ceva vreme mă bate gândul unei schimbări, nu orice fel de schimbare, ci una radicală, adică să pornesc de la zero, într-un domeniu despre care nu ştiu nimic, mă rog aproape nimic, dar care oricum n-are vreo legătură cu pregătirea profesională. N-aş putea spune că mă fascinează prea tare, deşi există o doză de atractivitate sau mai degrabă de necesitate. Sunt luni de zile de când întorc problema pe toate feţele posibile, ba chiar în ultima vreme am mai inventat noi faţete, asta ca să nu las nimic la voia întâmplării sau poate pentru a mai trage de timp. Da, sunt un perfecţionist, un tipicar care nici să vrea nu se poate dezbăra de tendinţa de a despica firul în patru, de a analiza în amănunt chiar chestiuni mărunte, iar asta este orice numai insignifiantă nu. N-aş spune nici că-mi este teamă, că mă sperie trecerea bruscă de la un domeniu pe care îl îndrăgesc la ceva despre care nu ştiu mare lucru şi prin urmare nici nu se poate aduce vorba despre pasiune. Aşa cum spuneam, e vorba de conştientizarea unei necesităţi şi de ce nu a faptului că am ajuns la un capăt de drum. Nu există, nimic, absolut nimic care să semene măcar cu o portiţă prin care m-aş putea strecura înainte. Urăsc să stau pe loc, să nu înaintez şi totuşi îmi este oarecum peste mână să mă arunc cu capul înainte fără să verific adâncime apei. Ştiu, unii n-ar sta prea mult pe gânduri, ar face o analiză la rece a situaţiei şi ar acţiona în consecinţă. Posibil, undeva în interiorul lor să simtă aceeaşi reţinere, dar o ignoră pentru a nu pierde inutil vremea, ghidându-se poate după principiul că dacă alţii o pot face atunci de ce nu şi ei. Le dau dreptate, însă doza de necunoscut mă îndeamnă la precauţie, pierd vremea şi apar regrete, ilogice de altfel, sentimentul în sine fiind un non-sens atât timp cât nu s-a descoperit reversibilitatea timpului. Să ne-nţelegem, nu e vorba de nu-ş ce calificare NASA, nici de riscurile vreunui teatru de război, din contră, o muncă suficient de anostă încât să fie accesibilă aproape oricui. Presupune doar disponibilitatea de a schimba total mediul, altă ţară, limbă, obiceiuri, totul ascuns în pâcla groasă a necunoscutului. Avantajele sunt incontestabile, la prima vedere m-aş încadra perfect în această ecuaţie cu multe necunoscute, fie şi numai prin prisma faptului că nu prea sunt legat de vreun patriotism exacerbat de oraşul natal ori de ţară, la fel de persoane. Privind mai atent descopăr izvorul temerilor şi caut încă antidotul, s-ar putea să-l găsesc sau nu, ambele variante sunt posibile în egală măsură; căci nu-i aşa, atât victoria, cât şi înfrângerea sunt un sfârşit firesc al unei lupte, fie ea una interioară.

Ca să nu vă fac lunea şi mai insuportabilă decât este lăsată de la natură, închei pe un ton optimist spunându-vă că mă fascinează perspectiva necunoscutului, venit pe cale de consecinţă după depăşirea temerilor prezentate mai înainte. Bonus, pentru că azi mă simt mai mult decât generos, duc optimismul către apogeu deconspirându-vă că pregătesc nişte articole de vară, să vă trimit în vacanţă (virtuală), evident despre necunoscutul fascinant, de această dată, al unor ţări, regiuni, oraşe turistice. Aveţi vreo preferintă?


Sursa foto

16 comentarii:

  1. Trecerea la o alta cultura cu care nu ai mai venit in contact pana acum, poate fi uneori dificila. Depinde foarte mult de capacitatea ta de a te adapta intr-un mediu strain, unui ambient multicultural, de cat de mult inseamna mediul tau actual pentru tine: familie, prieteni, confort etc.
    Perspectivele suna bine, dupa cat inteleg eu, iar nevoia de schimbare arata ca nu esti leguma :). Oamenii cu creier vor sa evolueze, nu stagneaza. ...parerea mea :)
    In acelasi timp iti inteleg perfect retinerile pentru ca eu sunt patita. Oricate calcule ai face, nu poti prevedea tot. Te poate pocni o chestie la care nici in cele mai idioate vise nu credeai ca se poate intaampla. Riscul e cu doua taisuri, ori castigi, ori pierzi. Asta stiai, nu mai era nevoie sa iti spun eu :). Daca te hotarasti sa risti, un sfat de la una care a luat-o in freza :), nu risca tot. Lasa-ti acolo ... un "ceva" de care sa te agati in cadere :)).
    Orice ai decide, eu iti doresc mult succes. Studiaza bine problema si mai adauga o marja de eroare pentru neprevazut si va fi totul ok :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mersi, Tina, pentru că ţi-ai rupt din timp ca să citeşi elucubrațiile mele pe o temă aşa cum ziceam, pseudointelectuală. Cum mă gândisem să scriu şi altceva decât despre istorie, chestia asta, care mă cam frământă de ceva vreme (ba chiar mai îmi dă şi nopţi albe) mi se părea un subiect de luat în seamă mai ales pentru o zi de luni :D. Mersi mult şi pentru recomandări, mi se pare util să aflu părerile unor oameni şi nu neapărat numai acelora care s-au confruntat cu probleme similare, e bine să asculţi cât mau mult (d-aia ne-a lăsat natura două urechi şi numai o gură, să ascultăm dublu faţă de cât vorbim), desigur decizia o iei singur, după ce "cântăreşti" părţile benefice şi cele mai puţin, poate să fie vorba şi de un risc calculat, pt că ai dreptate, nu rişti nu câştigi. Sper să rezolv problema, nu de alta dar chiar nu-mi place să stau pe loc, să mă simt prins într-o mişcare circulară, învârtindu-mă fără sens. probabil trebuie să accept că am ajuns într-un fundătură, să întorc şi să aleg alt drum... Mersi mult! :)

      Ștergere
  2. Excelent scris, este genul meu de articol. :) Numai din astea as citi, cat e ziulica de lunga, in blogosfera. Frumos, interesant, personal. :) :) Si deloc incrancenat. ;)
    Ce sa spun acum, ca pe mine ma sperie necunoscutul atat de tare incat nu iau in calcul niciun fel de schimbare? Imi iubesc meseria, nu vreau sa ma dedic unui alt domeniu, chit ca e greu, din ce in ce mai greu. Imi iubesc tara, chit ca vreau sa calatoresc ca turist peste tot, nu mi-am pus niciodata problema sa ma stabilesc pe alte meleaguri.
    Mint, nu chiar peste tot(vreau sa calatoresc), doar in Europa si Nordul Africii(mai precis Tunisia). Asta ca sa-ti raspund la intrebarea finala. Desi, cred ca mi-ar placea sa aterizez in Japonia cu ocazia Festivalului Florii de Cires(Sakura).

    Deci dam istoria pe geografie? Yupii, deja mi-am gasit blogul preferat! :D :P

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mersi, Nice! :) Asadar, n-am dat-o in bara schimbând intempestiv tema obişnuită.
      Aveam de gând să scriu chiar azi despre geografie, dar după cum vezi, socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă... Abia acum după 11:30 PM am reuşit să intru şi eu pe net, măcar să răspund cititorilor.
      Despre Tunisa nu ştiu prea multe (cu excepţia unor episoade din WW2), dar pare interesant, fie şi numai gândindu-mă la locaţie. Japonia, în schimb, una dintre preferatele mele... desigur istoric :)) Cireşul este sacru la ei, din câte ştiu, conform religiei shintoiste, parcă ;)
      Bine, m-ai convins, mă replofilez, geografie, articole de vacanţă, mai precis... asta şi pentru plăcerea de a te avea comentator permanent şi evident FAN :P :D ;)

      Ștergere
    2. Neata, ar fi ideal, Centurion, insa eu stiu ca este blogul tau si locul unde pasiunea ta are prioritate, deci sunt sigura ca nu vei putea sta departe de istorie prea multa vreme. :D Cat despre calatorii eu sunt tentata exclusiv de Europa. Nu-i problema daca nu pomenesti nimic de Tunisia. :P

      Ștergere
    3. Ce-mi place cum sună NEAŢA la 18:15 ;) :)) Deci, Neaţa Nice!
      Eh, păi nu doar istoria se numără printre pasiunile mele. Călătoriile sunt şi ele pe un loc fruntaş, doar că n-am apucat să mă preumblu atât cât mi-aşi fi dorit. Despre istorie e mai uşor de scris, citeşti diverse surse, sau măcar îţi aminteşti ce ai citit cândva, faci un mic rezumat (ştiu mie îmi iese mai lung de obicei), şi gata postarea :) Desigu că o să mai scriu despre istorie, dar n-am să neglijez articole despre turism..., am observat că şi Robert este interesat de ţările arabe cu ieşire la Mediterana (bine el este si indrăgostit şi de istorie, mi-a spus-o într-un alt comentariu).
      O seară plăcută, dacă e posibil ceva mai răcoroasă decât îi Resita ;)

      Ștergere
  3. Cums a iti fie teama de necunoscut? Eu nu pot sa ma tem de ceva ce nu cunosc, mai degraba sunt curios :D
    As vrea sa ne porti prin ceva tara araba cu iesire la mare. Oricare dintre cele care se scalda cu apa Marii Mediteraniene.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Curios sunt şi eu, dar umblă o vorbă despre "curiozitatea care a omorât pisica" :))
      Eh, Mediterana, tări arabe... ai gusturi fine ;) Egiptul e bun?

      Ștergere
  4. Omul se complace, voit sau nu, în orizontul atât de strâmt al ignoranţei şi nu se mai recunoaşte pe sine. Combinaţia de angoase de tot felul, ezitări, aventuri finalizate prost sporeşte laşitatea, dar şi nebunia în faţa necunoscutului. Priveşte necunoscutul încercând să-l descrifeze. Dar e un demers donquijotesc, fascinat, dar nededicat chemării interioare. Dacă omul n-ar mai deplânge-o pe Rosinanta şi-ar urma îndemnul lui Tacit "Omne ignotum pro magnifico est", ar înţelege că necunoscutul are farmec. Omul ca animalul raţional, tânjeşte după concret, siguranţă proprie şi adevăruri personale sau ştiinţifice care, deşi par utile, nu sunt. Şi teama. Asta cred că afectează toate gândurile, alegerile, răspunsurile, reacţiile. Omului îi este frică de necunoscut.Alegerea depinde de fiecare, unii aleg să se confrunte cu frica, alţii vor să înţeleagă mecanismul din spatele ei, dar nimeni nu garantează rezolvarea problemei. Cred că trebuie găsit echilibrul, numai că şi aici e altă poveste. Nu există echilibru perfect (tu fiind un perfecţionist, tipicar, cum spui).Odată găsit centrul de greutate, el poate cădea oricând. Mai cred că trebuie să privit prezentul cu relaxare, nu trecutul, nu viitorul. Grea provocare ţi-ai ales. Bonus, India.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ai dreptate, analizăm poate prea mult, chiar şi chestiunile aproape evidente, "la mintea cocoşului", cum se spune. Posibil că, de cele mai multe ori raţiunea, excacerbarea acesteia să fie hiba atâtor frământări interioare, poate că uneori este indicat să ne lăsăm duşi de val... Zic poate pentru că că foarte probabil, chestia cu "valul", nu mi se aplică... sunt mult prea conservator şi cu sigurantă prea analitic.

      Ștergere
    2. Prea mult. Nevoia de stabilitate, de siguranţă, de încredere în ziua de mâine, deşi nici acum n-o avem şi nicăieri în lume nu o vom avea, ne închistează, ne plafonează, ne macină. Cum să mă arunc în apă fără să ştiu cât de adâncă este? Iată nevoia de concret şi de tot ce-am spus mai sus. Aşa e construit omul, să gândească în limitele lui, prea puţini sunt cei care vor cu adevărat să se depăşească şi au curajul s-o facă. Probabil, când sângele clocoteşte-noi parca am mai vorbit de asta-, când tinereţea îţi curge prin vene eşti mai neînfricat, odată cu trecerea timpului, sângele mocneşte, ideile par triviale, armura-i ruginită, unde să plec? Dacă sufletul nostru ar rămâne tânăr, altfel am privi lucrurile, numai că (nu pt. toţi e valabil) îmbătrâneşte odată cu trupul. Noi nu mai ştim cum e să ne lăsăm purtaţi de val. Poate că unii dintre noi nici nu ne-am lăsat vreodată. De asta, eu când aud persoane de 50 de ani, că au lăsat totul în urmă şi-au luat-o de la zero într-o altă lume, cu o mentalitate şi o civilizaţie total diferită de a lor, am toată admiraţia pt. ei. Curajul ne lipseşte. Poate că Tina, vorbind din experienţă, a găsit soluţia: să-ţi laşi ceva în urmă de care să te agheţi în cădere. Interesantă idee. Dar dacă nu am ce să las?

      Ștergere
    3. Eh, vezi! Tocmai acea "plasă de siguranţă" despre care vorbea Tina, îmi cam lipseşte... Din câte îmi aduc aminte, nici măcar l20 de ani nu mă avântam în necunoscut fără o minimă analiză... Cum ziceam probabil prea analitic şi conservator; am întotdeauna nevoie de "abrobarea" raţiunii, adică datele complete ale problemei (eventual, şi formula de calcul), altfel nu-s în stare să ajung rezolvare.
      Mersi pentru cuvintele încurajatoare :)

      Ștergere
  5. Am auzit ca NASA incepe recrutarea pentru viitorii colonisti pe Marte.Mai necunoscut de atata ce vrei? Eu m-as baga dar mi-e ca n-o sa pot socializa cu ceilalti si cum sa zic atunci ca-mi iau jucariile si plec? Plus ca nu stiu cum e semnalul la net si nu vreau sa raman in urma cu blogareala...:)Iti dai seama ce de sah am juca?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Drept să spun, Marte nu mă tentează, probabil din cauza geografiei şi climei ;) Dar dacă pe toată perioada colonizării nu trebuie decât să jucăm şah, dau şi şpagă ca să fiu primul pe listă :)))

      Ștergere
  6. Pentru mine necunoscutul nu reprezinta neaparat teama ... poate doar o usoara retinere.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Şi uneori tocmai uşoara asta reţinere ne ţine pe loc. Analizăm, reanalizăm, despicăm firu-n patru şi după o vreme realizam că am bătut pasul pe loc, dacă nu chiar mai rău.

      Ștergere