Fără titlu

N-am titlu sau am prea multe, mi-ar trebui un slider care să prezinte alternativ toate titlurile corespunzătoare dacă nu fiecărei fraze, cel puţin fiecărui paragraf. Dacă vreţi, ceva asemănător zilelor săptămânii, luni este altfel decât marţi, marţi, altfel de miercuri, şi tot aşa... Da’ ce ne facem, lunea asta nu-i la fel cu lunea viitoare, iarăşi un impas, cum să fac diferenţa, ce titlu să pun, mai bine fără. Ah, totuşi unele gânduri revin periodic, la fel precum zile săptămânii, urmează o oarecare ciclicitate; dar tot nu m-am lămurit ce titlu să pun,
să-i spun luni sau joi, poate sâmbătă, nu ştiu, gândurile sunt prea dezlânate, prea oscilează de la o stare la alta, imposibil să fie cuprinse într-un singur titlul sugestiv. Cum nu ştiu să pun un titlu care să se modifice după fiecare gând, va rămâne articolul fără titlu.

Mi-am aprins ţigara şi-i privesc fumul albăstrui urcând spre tavan şi desenând forme ciudate aflate într-o permanentă schimbare, străvezii, prin care parcă disting umbre ale trecutului. Vin de-a valma, amintiri frumoase, pe care aş vrea să le reţin, să nu le dau voie să dispară, să se risipească precum fumul ţigării. Zadarnică încercare, sunt alungate nemilos de alte aduceri aminte, mai puţin plăcute. Pe astea vreau să le alung, însă interesant, se încăpătânează sa-mi străruie în minte mai mult decât celelalte. Remarc valoarea de adevăr a cuvintelor lui Ibrăileanu: „Amintirile – o muzică ce ne vine de undeva de dincolo de orizont”. Adevărat, fiecare amintire aduce cu ea o melodie, de fiecare dată alta. De unele îmi aduc aminte, le pot lega de evenimente, fericite sau triste, însă „aud” şi acorduri necunoscute, fac eforturi să reuşesc să-mi amintesc ce este cu acea muzică... Nu am succes întotdeauna, în unele cazuri, asemeni unui film greşit developat, poza este voalată, astfel încât, mi-e imposibil să deşluşesc detaliile. Pesemne, timpul eternul inamic al amintirilor, şi-a spus cuvântul. Alteori, dimpotriva, „muzica” îmi sună cunoscut, aproape că aş putea să o fredonez, desigur dacă aş avea voce sau ureche muzicală, cum se mai zice.

Brusc mi-amintesc de ziua în care am cunoscut-o pe ea, parcă a fost ieri. Îmi sună în minte Chris DeBurgh  cu a lui „Lady in red”, însă parcă se amestecă cu „November rain”, poate fiindcă se întâmpla într-o zi de noiembrie, acum mulţi, foarte mulţi ani. Nu se sting bine acordurile melodiilor amintite şi „aud” altele, fiecare amintire având corespondentul muzical venit de undeva de dincolo de orizont. Cu ochii minţii văd, retrăiesc, momente pe care le credeam uitate: prima noapte de dragoste, ultima de război (asta ca să inversez ordinea stabilită de Camil Petrescu), prima ceartă, apoi împăcare, momente fericite, când ne bucuram împreună de concediu sau doar pentru că eram alături, clipele de deznădejde când din motive obiective, independente de voinţa noastră eram departe unul de celălalt, zile în care totul era de-a-ndoaselea sau dimpotrivă, viaţa semăna cu „La vie en rose”. Aş putea aminti şi evident crea legături între evenimente şi melodii precum „Green, green grass of home”, „Don’t cry”, „Blaze of glory”, „Joyride”, „Cât de departe”, „O fată ca ea” şi multe altele, da’ nu-i emisiune pentru dedicaţii muzicale. Vă las pe voi să deduceţi sau să ghiciţi analogiile, eu mă opresc aici, sper înainte să vă fac să credeţi că am luat-o razna pe arătură. Oricum, prezenta postare poate oricând candida cu succes (chiar dacă n-are titlu) pentru titlul de cel mai fără noimă articol scris vreodată de la înfiinţarea internetului încoace.

S-aveţi o săptămână faină.