Capitulare

Gata... White flag! Mă predau! Renunţ! Renunţ în încercarea de a idealiza viitorul, refuz să-mi mai consum neuronii gândindu-mă la cum să fac să fie bine, pentru ca nimeni să nu-mi poată reproşa că n-am făcut totul, nici măcar eu însumi. Am obosit să lupt într-un război pe care nu-l pot câstiga, pe care poate că l-am pierdut deja, cu mult timp în urmă, dar din orgoliu ori prea multă vanitate, nu vreau să recunosc, nu vreau să accept nici măcar în interiorul meu că,
de fapt, sunt penultimul dintre rataţi, asta ca să nu descurajez pe nimeni. Poate că este cazul să procedez la fel ca în partidele de şah, când dacă observ că în trei sau cinci mutări urmează matul, cedez partida; până la urmă, e de bun simţ să-ţi recunoşti neputinţa, să predai armele atunci când nu mai ai muniţie.

Schimbare de strategie, de azi nu-mi mai pasă, n-are sens să mă gândesc la viitor, cu atât mai puţin să încerc a-l desluşi sau mai utopic, a-l controla. O să iau viaţa pas cu pas, zi după zi, azi, mâine, poimâine, răspoimâine şi aşa mai departe, fără să aştept nimic, fără să-mi fac iluzii. N-o să-mi mai fac griji din pricina viitorului, fiindcă, vorba unui împărat roman, îi voi înfrunta problemele cu aceeaşi raţiune cu care le înfrunt pe ale prezentului. N-am să-mi bat capul inutil, căutând soluţii atunci când poate nici nu există şi chiar de ar fi, se pare că mintea mea nu le percepe corect. N-am să persist în încăpâţânarea de a susţine că va fi bine, chiar şi atunci când în jur nu pot contempla decât ruinele propriilor idealuri. M-am plictisit să caut drumuri care să ducă undeva, când de fapt ştiu prea bine încă înainte de a apuca-o pe o cale că poteca se înfundă undeva. Mi se pare lipsit de sens să caut o ipotetică fisură în zidul care se ridică în faţa, prin care să-mi închipui că mă voi strecura cumva pentru a-mi continua drumul. Este absurd să te bazezi pe iluzii, mai devreme sau mai târziu, adevărul te va învinge. E bine să-ţi cunoşti şi recunoşti limitele, să accepţi că unele aspiraţii îţi vor rămâne intangibile, să nu te încăpăţânezi să lupţi când nici măcar tu nu mai crezi în victorie.

Cineva spunea că, „pregătindu-te pentru viitor, trebuie să mergi înapoi, cu gândul către trecut; dar numai atât cât face un om, care, pregătindu-se să sară un şanţ, se dă înapoi pentru a-şi lua elan”. Nu ştiu, de prea multe ori am încercat, şi m-am oprit la margine, considerând în ultima clipă că distanţa e prea mare. Acum, se pare că mă voi aşeza pe marginea „şanţului” şi voi aştepta, nu ştiu ce, poate să-mi vină curajul să mai încerc odată sau poate că am înţeles, într-un final, că nu mai are rost să tot încerc. Să te autoiluzionezi nu-i deloc o idee bună, în cele din urmă ajungi să crezi, chiar să te vezi acolo în viitorul preconizat, însă curând realitatea va da cu tine de pământ... şi cam doare (direct proporţional cu grandoarea visului).

Încet, încet, cu răbdare, probabil mă voi obişnui şi chiar voi accepta ideea, oarecum defetistă, după care înfrângerea, aidoma victoriei, este un final firesc al oricărei lupte. Atunci când nu vezi nicio ieşire, când le-ai încercat pe toate şi n-ai obţinut nimic, poate că e normal să renunţi să visezi la cai verzi pe pereţi şi să te împaci, făcând abstracţie de gustul amar, cu ideea că mai sunt şi eşecuri, că uneori indiferent ce ai face tot pierzi şi e inutil să te agăţi de un fir de pai... nu te va ţine la suprafaţă. Când te-ai obişnuit cu ideea, dispare probabil şi dorinţa şi treci mai uşor peste momente de genul acesta, însă până atunci... te consumi fără rost, fiindcă recunoşti ori nu, ai pierdut, eşti un învins, iar singura salvare a învinşilor este să nu mai spere nimic.