joi, 25 iulie 2013

Satisfacţia muncii vs. Mirajul câştigului facil

Oare mai există aşa ceva, nu noţiunea (e vehiculată mai peste tot), ci senzaţia, percepţia. Mai poate cineva spune că are sentimentul de satisfacţie dăruit de munca depusă. Nu mă refer aici la munca văzută prin prisma actului creaţiei artistice, a unui act „pro bono” sau a voluntariatului, aici intervin alţi factori de evaluare, alt etalon după care se măsoară. Este vorba de jobul omului obişnuit.

Mă gândesc că, nici nu se pune problema vreunei satisfacţii atunci când
munca îţi este remunerată cu salariul minim sau mediu. Acum însă, intervine noţiunea de salariu, multă lume zice că cifra aia minimă este bătaie de joc. Subscriu, da’ vin şi zic că nici n-ar trebui să existe aşa ceva, în mod normal, spun asta d.p.d.v. al tehnicianului, nu economistului, nivelul minim, mediu sau maxim s-ar regla de la sine, dacă şi restul celorlalte „chestii” implicate ar funcţiona după regula normalului.

Numai că nu-i chiar aşa. La noi, deh, moştenirea, mai mereu invocată pentru a justifica toate metehnele societăţii este de astă dată vinovată „pe bune”. În mentalitatea colectivă este deja „bătută-n cuie” ideea după care mergem la lucru la muncă ori la serviciu, ca să avem unde şi de unde pleca. Nimănui nu-i trece prin cap că în cele opt ore se presupune că ar trebui să aducă angajatorului (firmei) un beneficiu. Nu, ar fi prea complicat, anevoios şi evident obositor, mult mai comod de aplicat este principiul de a mima munca, numai că dacă doar te faci că munceşti aşteaptă-te la consecinţa logică, anume că şi acela care te plăteşte va mima asta, se va face doar că te plăteşte. Asta este prima explicaţie a fenomenului. A doua explicaţie ar fi legată de imposibilitatea unui angajator de a remunera la justa valoare munca, atunci când aceasta nu este mimată. Hiba nu mai este aici dezinteresul angajatului, ci taxele pe care angajatorul de bună credinţă le scoate din buzunar pentru a plăti un salariu decent.

Şi, uite aşa apare mirajul câstigului facil. Tot omu’ face coadă la agenţiile loto ori de pariuri sportive cu speranţa că odată şi-odată va da norocul peste el. Peste unii chiar dă, dar procentul este de zero virgulă, mulţi de zero, unu la sută. Dar omul tot speră, pentru că nu-i aşa, speranţa moare ultima...(dacă nu se sinucide între timp, tot aşteptând norocul omului). Multă lume, tot mai multă, îşi canalizează toată energia imaginându-şi locul ideal de muncă: bani mulţi şi muncă ioc. Poate şi din această cauză, peroraţiile politicienilor sunt luate atât de în serios, parcă prea s-a învăţat omul să aştepte ca altcineva, niciodată el însuşi să-i aducă binele. El doar speră că va fi bine, îşi imaginează cum va fi atunci când va fi bine, ajunge uneori să se bucure doar gândindu-se la momentul acela când va fi bine, numai că uită esenţialul, acel bine nu va veni niciodată (oricât l-am striga), acel bine trebuie creat. Da, aveţi dreptate dacă vă gândiţi că singura modalitate de a crea binele este de a face în aşa fel încât să existe satisfacţia muncii.

4 comentarii:

  1. Din păcate, satisfacția muncii vine doar dacă ai reușit să câștigi bine din pasiunea ta pentru ceva, dar ca să poți obține resursele pentru a investi în pasiunea ta, accepți locul de muncă cel mai bine plătit din lista ta de opțiuni (scurtă, ce-i drept, în perioada asta). Locul de muncă te consumă fizic, psihic, apoi mai sunt și membrii familiei pentru care ești și tu responsabil, mai ai nevoie și de odihnă... și încet, dar sigur, ajungi în situația în care nu mai ai energie să progresezi și ești frustrat și apare tentația câștigurilor facile... Puțini sunt cei care reușesc să aloce timp pasiunii lor în condițiile de mai sus :(

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bine spus, Roxana. Personal, privind în jur şi implicit acceptând realitatea, m-aş mulţumi fie şi numai cu satisfacţia muncii derivată din "plata" justă a ceea ce fac, chiar dacă jobul respectiv n-ar avea legătură cu pasiunea mea. În definitiv, serviciul, oricare ar fi acesta presupune să faci, uneori, chiar ceva ce nu-ţi prea place, dar e vorba de muncă nu de vacanţa. Poate sunt eu prea pretenţios, poate şi un pic cam idealist, pentru că încă cred şi voi susţine până în pânzele albe, ba chiar 1 metru mai încolo, că la noi mentalitatea este marea hibă, reminiscenţa aceea de dinainte de 89, când toată lumea avea servici dar salariile nu aveau legătură cu performanţa, randamentul muncii. Iar ideea căutării aproape cu înversunare a facilului e la fel de nocivă. Eh, probabil tarele trecutului cumulate cu cele ale prezentului ne trag în jos, altfel nu-mi explic cum de prin alte părţi se poate, că doar n-or fi nemţii, francezii ori cine mai vrei tu, din alt aluat, tot oameni sunt, tot două mâini au, poate alt "soft"....
      Seară faină, Roxana.

      Ștergere
  2. Ba pardon! Eu nu ma inghesui la agentie sa iau un castig facil ci sa-mi aduc contributia la castigul facil al altcuiva!:)Si de muncit muncesc din pura placere, nu pentru salariu, care si asa e mai mult simbolic. Doar pensia o astept din interes si cu mult interes, sa vad cum e sa vina banul fara sa fac nimic, nici macar sa ma dau jos din pat.;))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu de plăcere mă duc în vacanţă, la muncă nu simt nevoia să merg de plăcere da' ţin neapărat ca respectiva activitate să producă o satisfacţie de aşa natură încât să-mi priască concediul ;)
      La LOTO nu joc, nu-s aşa de altruist încât să contribui la norocul altuia.
      Ohhh... da' tu te gândeşti deja la pensie!? Nu-s atât de viteaz :D Şi tot trebuie să de dai jos din pat, fie să butonezi bancomatul, fie să deschizi uşa poştaşului care îţi va aduce "averea" de pensie :)))

      Ștergere