Cu capsa pusă

Azi aveam de gând să ne continuăm călătoria vituală prin Spania, însă discuţia purtată cu un coleg pe o temă numai bună de încâlcit minţile, anume, de ce merg toate de-a-ndoaselea (pretutindeni, presupun, dar la noi mai abitir), mi-a deturnat planul. Acum aveţi explicaţia titlului şi imaginii.

Aşadar, conversam, la modul general, referitor la percepţia noastră asupra normalului, privit din toate unghiurile. Chiar, s-a întors cumva
lumea cu susul în jos, anormalul a devenit normal şi reciproc, iar unii dintre noi n-au aflat încă? Probabil… Explicaţia, fără a avea pretenţia că acoperă toate aspectele, este una singură, suntem tot mai tentaţi în a ne ralia tendinţelor predominante. Fie că le înţelegem ori nu, fie că se potrivesc sau ba mentalului propriu fiecăruia, ţinem cu încăpăţânare să fim “în rând cu lumea”. Care lume? Păi, majoritatea, nu contează că n-aveam nicio afinitate cu opinia acestei majorităţi, dar dacă “toată lumea” face/zice, aşa-i corect, de ce să ne batem cuie în talpă, de ce să faci “partid separat” de ce să rişti ostracizarea, exilul din “lumea normală”.

De aici n-a fost decât un pas până a ajunge la marotele societăţii, la acele idei puţine multe dar şi fixe la care dacă nu anclanşezi n-ai decât să fii unul printre dar nu dintre. Să exemplificăm, să nu se spună că vorbesc fără argumente.

V-aduceţi aminte de mult uzitatul dicton, "sărac, dar cinstit", era la modă prin anii '90. De aici ar trebui să extragem ideea că sărăcia este o virtute, pe când bogăţia un păcat, cu alte cuvinte, sărac fiind probezi implicit cinstea, exemplul de urmat, pe când altfel esţi dator în a-ţi dovedi nevinovăţia. Da’ oare chiar aşa este? Mie îmi pare mai degrabă o afirmaţie fără nicio acoperire, iar dacă adaug concluzia derivată, anume că “bogatul” este implicit necinstit, avem un silogism în toată regula. Ceva de genul, “omul mănâncă carne, câinele, de asemenea, deci omul e câine”. Sigur nu se poate generaliza, însă nu toate averile sunt obţinute pe căi oneroase, nu toţi cei care nu sunt asimilabili unei mase sărăcite sunt blamabili. Cum de altfel, fără a generaliza, nici “săracul” nu poate şi nu trebuie învinuit, fiindcă nu toată lumea are şansa să se nască într-o familie ceva mai înstărită, la fel cum nu toţi reuşesc (din varii motive, nu totdeauna imputabile lor) în încercarea de a-şi croi un drum luminos în viaţă. Mă gândesc că afirmaţia laudativă cu privire la sărăcie îşi are rădăcina într-o altă zicătoare populară, prea des şi prea de mulţi îmbrăţişată cu fervoare, "banii, ochiul dracului". Atunci, vin şi întreb de ce oare sunt atât de mulţi aceia care umblă după câstiguri facile (la noroc), vezi recenta îmbulzeală de la agenţiile LOTO, cică era un report record. Ba până şi popii aleagă după acest organ anatomic al diavolului… ceva nu se “pupă” aici, da’ mulţi pun botu’.

Credeaţi c-am terminat? Nici vorbă, abia am început. Mai sunt duzini de marote dintr-astea vânturate drept adevăruri absolute sau pilde de urmat pentru o viaţă etică şi plină de virtute. Acum însă mă opresc la unele “ziceri” de-a dreptul detestabile. Prima care-mi trece prin minte este păguboasa zicală conform căreia, "te faci frate cu dracu’ până treci puntea". Nici că se putea ceva mai dezgustător, proverbul acesta aflat pe buzele multora, (iar ce este şi mai odios chiar în cugetul lor), denotă nimic altceva afară de mentalitatea compromisului, a vicleniei, de ce nu a trădării, între noi fie vorba, cu asta suntem amici din vremuri imemorabile (unul dintre cele mai recente fiind 23 august 1944). Mai este undeva loc pentru maxima lui Publilius Syrius care spunea că, “cine pierde onoarea, nu mai are ce să piardă”; desigur, nu… Probabil o influenţă majoră o are predilecţia omului de a alerga după doi iepuri deodată, dar îi va rata pe ambii, conform unui înţelept proberb, de astă dată.

La fel de păguboasă se dovedeşte şi ideea devenită ghid comportamental, după care "dintre două rele îl alegem pe cel mai mic". Pentru destui este o conduită cotidiană, însă pentru extrem de mulţi se aplică periodic odată la 4 ani (uneori 5). Rezultatul îl vedem, orice adăugire pentru fiind superfluă.

Adăugăm la toate cele anterioare, pentru a avea meniul complet, neoşul obicei de a "bate apa-n piuă", căci nu-i aşa, nu se poate fără "vorba multă, sărăcia omului", ar lipsi taman tuşa finală a tabloului degringoladei din ultimii 20 de ani. Sigur, tot aici pentru şi mai multă culoare să amintim deprinderea obsesivă a omului, (în general, a românului în special), de a privi peste gardul vecinului, fiindcă unde ar mai fi sensul vieţii în lipsa unor informaţii care evident nu-ţi sunt câtuşi de puţin utile, dar îţi oferă aproape orgasmica plăcere de a "vedea paiul din ochiul altuia, dar nu şi bârna din ochiul tău".

Finalmente m-am lămurit de ce merg toate de-a-ndoaselea, prea suntem sclavii unor aşa-zise pilde de conduită "corectă" sau dacă nu cădem în păcatul ăsta, dăm peste celălalt, anume de a imita tot ceea ce este în asentimentul majorităţii. Nu mai e loc pentru nimicuri de genul propriei personalităţi, a propriilor convingeri, totul rezumându-se la mimetismul cameleonic care îţi dă impresia că te vei descurca cumva, într-un fel sau altul, pentru că nu-i aşa, "dacă nu curge, pică". Idealismul de înota contra curentului este  în atari condiţii perimat, dacă nu chiar deşănţat, cam acelaşi lucru cu a scuipa contra vântului… Da’ e al naibii de bine.

Evident, mâine va fi la fel, nu se va schimba nimic, rândurile acestea n-au nici cea mai mică influenţă, n-au alt rost decât acela de supapă de defulare acum când sunt cu capsa pusă şi am şi tarlaua unde mă pot descărca în voie, chiar dacă urlu la lună… Şi-i al dracu’ de bine!

Sursa foto