Şi istoria ştie de glumă

După ce am călătorit de-a lungul şi de-a latul Franţei, mă gândem să vă iau de azi începând (după ziua de pauză dedicată istoriei, puţin mai altfel, de ieri) într-o excursie pe meleagurile Spaniei. M-am răzgândit, teritoriul Spaniei este cam la fel de întins ca şi cel francez, o zi în plus de odihnă fiind chiar indicată. Continuăm aşadar cu (ce altceva decât) istorie, dar nu orice fel de istorie,
se-nţelege una distractivă, căci nu-i aşa, până şi istoria ştie de glumă.

• Abatele Terraz (1715-1778), controlor de finanţe pe timpul regelui Ludovic al XV-lea, ţinea la intrarea casei sale un papagal care striga într-una: „Hoţii! Hoţii!”. Într-o zi un cetăţean mai glumeţ ar fi făcut următoarea remarcă: „ După cum se vede, papagalul acesta are obiceiul să anunţe sosirea stăpânului”.

• Jean Cocteau (1889-1963), supranumit "copilul teribil al literaturii franceze", făcea parte dintre "nemuritorii" Academiei. La un dineu, la care era îmbrăcat cu ţinuta tradiţională de academician, se afla lângă un general american. Acesta după ce i-a cercetat atent fracul verde cu broderii aurii, sabia şi bicornul, l-a întrebat: – Artilerie? – Nu, „geniu”... a răspuns Cocteau.

• Scriitorul francez Bernard le Bovier de Fontenelle (1657-1757), un ipohondru notoriu, s-a îmbolnăvit cu adevărat când era aproape de centenar, dar a refuzat să facă apel la vreun medic, spunând: „De ce să vină medicul, ar fi culmea să mor sănătos după ce am trăit toată viaţa bolnav”.

• Fiind decorat de către regele franţei Henric al IV-lea (1589-1610) un nobil se adresează acestuia conform obiceiului: – Domine, non sum dignus (Doamne nu sunt vrednic). Răspunsul deloc formal al regelui probabil că l-a uimit, dacă nu chiar întristat pe cavaler: – Ştiu, ştiu, dar m-a rugat nepotul meu.

• Istoricul francez Françoise de Mezeray (1610-1683) nutrea o ură înverşunată împotriva cămătarilor. La moartea sa, lângă testament, s-a găsit un ludovic de aur pus într-o cutiuţă, iar alături un bilet cu următoarea însemnare: „De peste 30 de ani păstrez acest ludovic, destinat închirierii unei ferestre în Place de Gréve, în ziua când va fi spânzurat un cămătar”.

• Talleyrand a fost o vreme şi ambasador al Franţei în Anglia. Într-o zi s-a întâlnit cu un veteran al bătăliei de la Waterloo, care purta cu mândrie o medalie comemorativă bătută în amintirea victoriei armatei engleze asupra armatei lui Napoleon. – Spune-mi, - îl întrebă Talleyrand -, de ce porţi acest obiect vechi, care abia valorează câţiva bănuţi? – Într-adevăr, - răspunse veteranul -, pe noi englezii această medalie ne-a costat doar câţiva bănuţi. Însă francezii au pierdut pentru ea un napoleon întreg.

• Cunoscutul scriitor american Mark Twain primea nenumărate scrisori de la admiratori care necunoscându-i adresa se mărgineau să scrie doar numele destinatarului. Un admirator mai original, i-a scris pe adresa: Mark Twain, naiba ştie unde. Scrisoarea fost primită de scriitor, care chiar a răspuns cu un text lapidar: Uite c-a ştiut!

• Scriitorul Anton Bacalbaşa, părintele literar al aprigului şi totodată ridicolului „Moş Teacă”, a fost invitat într-o seară la o petrecere. Printre invitaţi se afla şi un general, care tocmai citise volumul de schiţe satirice în care Bacalbaşa demască tarele vieţii cazone. Fără să-l recunoască, generalul indignat ameninţa că-l va chema pe autor în faţa justiţiei pentru injurii aduse corpului ofiţeresc. Bacalbaşa a intervenit, replicând spiritual: – Lăsaţi-l d-le general, cine ştie ce amărât o fi şi scriitorul acesta. Nu vedeţi? Până şi numele este vai de capul lui, ba cal, ba şa.

• Regele Cyrus al Persiei a fost informat că o precupeaţă l-a vorbit de rău. – Precupeaţa să mulţumească cerului – a răspuns regele – că nu are armată, altfel, ar fi trebuit să-i declar război.

Sursa: revista Magazin Istoric nr. 2(83), 3(84), 5(86), februarie, martie, mai 1974