miercuri, 21 august 2013

Sudul Italiei

Italia partea de sud
Sudul Italiei este tărâmul vulcanilor activi, al excepţionalelor peisaje din Capri şi Amalfi, al munţilor populaţi şi astăzi de urşi şi lupi, al celui mai faimos oraş roman – Pompei – precum şi al oraşelor istorice Napoli şi Lecce. Sudul Italiei este cu totul altă ţară, un tărâm separat de restul peninsulei prin istorie, geografie şi economie, o lume cu totul aparte, o lume mai săracă, mai arhaică şi mai
ataşată de tradiţii decât partea nordică a Italiei. Odată ajuns aici, turistul s-ar putea să fie surprins, nu chiar în bine; oraşele şi orăşelele sunt mai puţin interesante, cu câteva excepţii, iar calitatea şi numărul hotelurilor şi restaurantelor lasă de dorit. Drumurile sunt anevoioase, trenurile au întârzieri şi distanţele dintre principalele puncte de interes sunt considerabile. Totuşi, sudul Italiei aduce şi satisfacţii turiştilor, mai ales acelora care se afundă fără teamă în necunoscut.

Napoli nu prea cere cuvinte de laudă. Situat pe malul golfului cu acelaşi nume şi susţinut de profilul vulcanic aparte al Vezuviului, oraşul a fost celebrat de poeţi şi pictori, din cele mai vechi timpuri, drept unul dintre cele mai frumoase şi binecuvântate locuri de pe Pământ. Asta se întâmpla înainte ca sărăcia, crimele, poluarea şi traficul haotic să pună stăpânire pe oraş, factori care, până la sfârşitul anilor ’90, i-au adus o faimă negativă care tindea să intimideze turismul. În prezent se înregistrează progrese majore, pe mai multe fronturi, astfel încât cel mai vibrant şi italienesc dintre toate oraşele Italiei a devenit mai atrăgător. Începe vizita la Museo Archeologico Nazionale, unde vei fi uimit de colecţia impresionantă de vestigii antice greceşti şi romane, multe dintre acestea recuperate din Pompei şi Herculaneum. De aici porneşte spre est pentru a ajunge la Dom, renumit pentru moaştele Sfântului Gennaro, patronul şi ocrotitorul oraşului. La vest de catedrală se înalţă bazilica gotică San Lorenzo Maggiore, renumită pentru “Mormântul Caterinei de Austria” (Tino da Camino, 1323), iar pe aceeaşi stradă se află bazilica Monte della Misericordia, unde poţi admira capodopera lui Caravaggio “Cele şapte acţiuni filantropice” (1607). În partea sudică se ridică San Gregorio Armeno, una dintre cele mai opulente dintre nenumăratele biserici baroce din Napoli. Vizitează aglomeratul Quartiere Spagnoli, un labirint de străzi specifice sudului Italiei, apoi porneşte spre promontoriu şi Piazza del Plebiscito, dominată de San Francesco di Paola, o biserică neoclasică realizată după modelul Panteonului de la Roma, şi de Palazzo Reale, un palat spaniol din secolul al XVII-lea. În partea de nord se găseşte Teatro San Carlo (1737). Una dintre cele mai bizare, dar, în acelaşi timp, memorabile excursii din sudul Italiei include explorarea anticelor tuneluri, beciuri şi canale care brăzdează măruntaiele oraşului Napoli, numite Napoli Sotteranea; unele tuneluri datează de pe vremea grecilor, fiind ulterior lărgite.

Italia are mulţi vulcani înalţi şi încă activi – cel mai interesant fiind vulcanul Etna din Sicilia – dar niciunul dintre ei nu este la fel de cunoscut precum Vezuviul (Vesuvio), a cărui erupţie catastrofală din anul 79 î.e.n. a îngropat în cenuşă, prezervându-le forma originală, două oraşe romane de renume, Pompei şi Herculaneum. Astăzi, vulcanul este în stare latentă şi poate fi admirat fie din largul golfului Napoli, fie mai de aproape, de la marginea craterului său.

Herculaneum (Ercolano) a fost îngropat odată cu Pompeiul în cenuşa aruncată de erupţia vulcanului Vezuviu în 79 î.e.n. Dacă Pompeiul era un înfloritor centru economic, Heculaneum era destinaţia preferată de vacanţă a romanilor bogaţi, care veneau aici pentru a se bucura de briza răcoroasă şi de priveliştile fermecătoare. Asemenea Pompeiului, a fost redescoperit abia în secolul al XVIII-lea şi, la fel ca vecinul său, a rămas până în zilele nostre, excavat doar pe jumătate. Fiind un oraş mult mai modest decât Pompeiul, îţi vor ajunge două ore pentru a vizita situl arheologic. Explorează ruinele anticului oraş pornind pe aleea care de duce mai întâi la Palestrei (gimnaziul), Casa dell’Atrio, cu podeaua mozaicată, iar la stânga sa, Casa a Grattico (Casa cu zăbrele din lemn). Vizavi se găsesc termele sau băile publice, superba Casa del Mosaico di Nettuno e Anfitrite, renumită pentru mozaicurile albastru-verzui. Printre impresionantele vestigii descoperite aici se numără Casa del Bel Cortile, cu frumoasa sa curte interioară, Pistrinum, o brutărie dotată cu mori de făină şi Casa dei Cervi (Casa Cerbilor), cea mai somptuoasă dintre toate casele din vechiul Herculaneum.

Dacă nu s-ar fi produs cel mai devastator cataclism din istorie, Pompeiul ar fi fost o altă colonie romană minoră distrusă de trecerea timpului. În schimb, a fost conservat pentru posteritate de erupţia din anul 79 î.e.n. a Vezuviului, când clădirile şi o parte din locuitorii săi au fost îngropaţi sub un munte de cenuşă vulcanică. Au rămas aşa, până în secolul al XVIII-lea, când o serie de texte vechi au scos la iveală existenţa şi locaţia aproximativă a acestui oraş. Vizitatorii intră prin vechea Porta Marina, de pe flancul vestic (înspre mare), imediat fiind întâmpinaţi de forumul oraşului, înconjurat de unele dintre cele mai impozante structuri civice: Templele dedicate lui Jupiter şi Apollo şi bazilica, cea mai mare clădire din Pompei. În partea nordică se află cele mai cunoscute case ale sitului: Casa del Fauno şi extrem de interesanta Casa del Vettii. O altă casă extrem de bine prezervată, Casa degli Amorini Dorati, se află în partea de est, iar în partea de vest trebuie neapărat văzută Casa del Poeta Tragica, renumită pentru faimoasele sale mozaicuri şi inscripţii – “Cave canem” – adică, “Atenţie la câine”. Merită văzute Teatro Grande, un teatru în aer liber cu 5.000 de locuri şi Teatro Piccolo sau Odeon, acoperit, cu doar 800 de locuri. Termele Stabiane, principale băi publice ale oraşului se află două străzi la nord de teatru. Admiră Casa del Meleando, o fascinantă vilă de lux decorată cu mozaicuri şi picturi murale, iar în extremitatea estică nu uita de Anfiteatro, unul dintre cele mai vechi (80 î.e.n.) şi mai bine conservate amfiteatre romane din zilele noastre.

Costiera Amalfitana sau Costa Amalfi este cea mai frumoasă zonă de coastă a Italiei, având climă temperată şi o combinaţie de stânci abrupte, sate idilice, grădini luxuriante, ape de peruzea şi pante muntoase împădurite. Se întinde de-a lungul Peninsulei Sorrento, un promontoriu mărginit de stânci, până în extremitatea sudică a Golfului Napoli. Cel mai convenabil punct de acces este Salerno, un port aglomerat, cunoscut drept principalul cap de pod al Aliaţilor în timpul invaziei Italiei din 1943. Vietri sul Mare, un sat renumit pentru obiectele de ceramică, dar şi pentru priveliştile superbe pe care le oferă asupra zonei de coastă. Urmează Ravello, unul dintre cele mai romantice şi frumoase orăşele posibile; cocoţat pe nişte pante terasate abrupte, “mai aproape de cer decât de mare”, aşa cum îl descria romancierul francez André Gide, este un loc binecuvântat cu grădini luxuriante, drumeaguri liniştite, cotloane retrase, oferind o privelişte de neuitat. De la Ravello, drumul te poartă la Amalfi, cândva una dintre cele mai puternice patru republici maritime ale Italiei, alături de Veneţia, Pisa şi Genova. Astăzi, impresionantul peisaj şi clima temperată au transformat oraşul într-o staţiune extrem de populară, aşa că pregăteşte-te să faci faţă preţurilor exorbitante şi aglomeraţiei din vârf de sezon. Sorrento este o ştaţiune la fel de populară, oferind privelişti de vis asupra Munţilor Lattari.

Frumuseţile insulei Capri au atras elita socială încă din timpuri străvechi, Capri fiind dintotdeauna preferata împăraţilor, artiştilor şi scriitorilor. Împăratul Augustus o denumise Capri Apragopolis, adică Oraşul Dulcii Leneveli, un epitet cum nu se poate mai potrivit pentru această staţiune care a devenit întruchiparea lâncezelii, a expresiei dolce far niente. Astăzi insula de aproximativ 18 km² este invadată de cohorte de turişti pentru a se bucura de clima moderată şi de minunatele privelişti oferite de interioriul acesteia, inclusiv a satelor pitoreşti cu case văruite în alb.

Parco Nazionale d’Abruzzo este principalul parc naţional al Italiei, un sanctuar montan protejat, habitatul unora dintre ultimii urşi bruni şi lupi şi a peste 150 de specii de plante rare ale Europei. Aici se pot face excursii montane sau plimbări cu maşina, turiştii având la dispoziţie nenumărate rute marcate, hărţi detaliate şi o gamă largă de peisaje pitoreşti. La poale se întinde oraşul Sulmona, o bază excelentă pentru cei csare doresc să exploreze această rezervaţie şi formaţiunile muntoase din apropiere.

Lecce este cunoscut aproape peste tot drept “Florenţa barocului”, supranume ce stă mărturie pentru inegalabila înflorire arhitecturală din sudul Italiei. Grecii, romanii, normanzii, saracenii şi suabii, cu toţii şi-au lăsat amprenta aici. Cea mai mare influenţă însă au avut-o conducătorii habsburgi din Spania care, însufleţiţi de fervoarea contrareformei catolice şi susţinuţi financiar de către înstăriţii negustori locali, au efectuat o exhaustivă transformare a oraşului în secolul al XVII-lea. Minunea barocă a oraşului este Piazza del Duomo, dominată de catedrală, reconstruită de arhitectul şef care s-a ocupat de transformarea oraşului, Giuseppe Zimbalo, între anii 1659 şi 1670. În imediata apropiere se înalţă Palazzo Vescovile (Palatul Episcopului, 1632) şi impozantul Seminario, construit între 1694 şi 1709 de către elevul preferat al lui Zimbalo, Giuseppe Cino. În partea de vest, pe Via Giuseppe se află Chiesa del Rosario, cunoscută şi ca San Giovanni Batistta (1691-1728). Piazza Sant’Oronzo este cea mai aglomerată piaţă din Lecce, numele venind de la primul episcop al oraşului, Sf. Orontius, un prelat ucis de romani în secolul I. Santa Maria della Grazie, o biserică ce domină flancul sudic al pieţei, iar lângă ea, se ridică inconfundabila şi impozanta structură a fortăreţei din Lecce – Castello – datând din veacul al XVI-lea, o construcţie executată la ordinul împăratului Carol Quintul. Biserica Santa Croce (începută în 1549) este mândria trainicului stil baroc din Lecce, iar alături Palazzo del Governo (1659-1695), fosta reşedintă a guvernatorului oraşului. La cinci minute de mers spre nord, pe Via Manfredi se află biserica Sant’Angelo (1633), o altă capodoperă barocă. Nu uita să vizitezi biserica Santa Chiara şi Teatro Romano (imediat lângă, din sec. I), rămăşiţă a anticului teatru roman. Deloc de ignorat, Museo Provinciale Sigismundo Castromediano şi biserica Santi Nicola e Cataldo (1180), unul dintre cele mai frumoase monumente normande, elementele bizantine, arabe şi gotice (de început) ale bisericii romaneşti originale sunt completate de o faţadă barocă adăugată mai târziu de către Giuseppe Cino.


Sursa FOTO

10 comentarii:

  1. Ete ca ai ajuns si la coltul meu de lume favorit: Capri. Ador locul ala, Vila San Michele si povestea ei. Pare din carti, dar nu e.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E o ţară mare, mai este un capitol şi am încheiat capitolul de călătorii virtuale... :)))
      Da' nu te bucura... că încep cu istoria, şi din când în când câte o elucubrație personală ;)

      Eh, Capri! Dolce far niente.., nici nu eşti pretenţioasă ;)

      Ștergere
    2. :))Stiu ca nu sunt! Dar eu ma refer la Vila San Michele (muzeul), nu la hotelurile de nshpe stele :))... da' daca-s puse toate la un loc, eu ce sa fac? :))

      Ștergere
    3. Tu poate te-ai gândit la muzeu, (în alte locuri m-aş fi gândit şi eu) dar fiind vorba de Capri nu mă puteam gândi decât la leneveală şi multă limonadă (rece) :)))))

      Ștergere
  2. Considerata cea mai saraca regiune din Italia si chiar si din Europa. Insa, peisajele si oamenii de acolo merita o vizita.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Se mai spune că este zona care reprezintă cel mai bine spiritul italian, tocmai pentru modul tradiţional (arhaic) de viaţă care încă se păstrează mai ales în satele regiunii. Totuşi nu e lipsită de atracţii turistice, e drept mult mai puţine

      Ștergere
  3. Costiera Amalfitana a fost mult timp visul meu turistic absolut. Bine, alaturi de Andaluzia, evident. :P Acum, de cand am vizitat Coasta Dalmata, m-am mai termperat. :P :D Dar oricum imi doresc sa ajung in Ravello si Sorrento, intr-o buna zi. :) Mi se pare totusi o zona pe cat de spectaculoasa, pe atat de periculoasa. Nu stiu, poate exagerez. Sper sa exagerez. :)) Totul se trage de la niste articole si de la niste stiri cu accidente de masina.
    Napoli e un oras controversat. Parintii mei au fost in Italia si am intrebat-o pe mama ce parere are despre Napoli. Ea este sincera de obicei. :D Mi-a raspuns ca i-a placut mult, ca e deosebit de frumos. :)

    Ce deceptie aseara...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da văd că nu eşti deloc pretenţioasă ;) Din ce am citit, Ravello mi s-a părut şi mie o locaţie pentru o vacanţa de vis. Desigur, mă atrage şi Parcul Naţional d’Abruzzo, nici nu se putea altfel. Presupun că Napoli este puţin mai "neospitalier" fiind un oraş port, mirosul specific este recunoscut şi omniprezent cam în toate oraşele de genul, de pildă Marsilia, aşa citisem. Plus poluarea, la Napoli mă refer, se pare că n-au rezolvat încă problema. Oricum partea veche este fascinantă.

      Ohhh, nu-mi aminti..., asta se parea fi un efect al commentului meu (cam sarcastic) cu referire la Dinamo, de pe blogul, de acum câteva zile... Lasă se rezolvă... Nu pricep ce-a avut Latovlevici, a prins o zi nefastă rău de tot. Totuşi, am avut două ocazii monumentale, dacă era bara puţin mai încolo...

      Seară minunată, Nice :)

      Ștergere
  4. Uau! Cât de frumos este Ravello! Fiecare bucăţică din Italia este un adevărat manual de istorie!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Şi tu!? Tot Ravello!
      Da' despre Parcul Naţional d’Abruzzo ce spui? Ca un iubitor de munte, cum te ştiu, cred că te-ar entuziasma vreo două săptămâni în zonă :)

      Seară faină, Adrian :) Şi încă odată transmite-i "La mulţi ani" Kărluţei :)

      Ștergere