sâmbătă, 17 august 2013

Monte Cassino – Calea cea mai scurtă spre Roma

Monte Cassino WW2
La 3 septembrie 1943, ziua în care a fost semnat armistiţiul cu Italia, trupele aliate au început debarcarea pe coasta de sud-vest a peninsulei. Două divizii britanice, sprijinite de flotă şi aviaţie, au cucerit localitatea Reggio şi au început înaintarea spre nord de-a lungul coastei Calabriei. La 9 septembrie o a treia divizie aeropurtată britanică a ocupat baza navală de la Taranto, pornind spre Bari. În aceeaşi zi trupele
Armatei a 5-a americane încep debarcarea în Golful Salerno, la sud de Neapole.

Aşa a început acţiunea de cucerire a Italiei continentale, unde Germania dispunea de forţe importante. În nordul ţării se afla Grupul de Armate “B”, comandat de generalul Erwin Rommel şi care însuma 7 divizii de infanterie, 2 divizii blindate şi o brigadă de vânători de munte. Grupul de Armate “Süd” sub comanda feldmaresalului Alfred (Albert) Kesselring, dispunând de 2 divizii blindate (Panzer), 3 divizii grenadieri blindate (Panzergrenadier) şi 2 divizii de paraşutisti, controla restul Italiei.

Aliaţii au întâmpinat o rezistenţă înverşunată la Salerno. Intervenţia decisă a flotei din Mediterana, condusă de amiralul Sir Andrew Cunningham, precum şi succesele repurtate de trupele de uscat britanice, au dus însă la slăbirea contraatacurilor germane din zona Salerno. La 27 septembrie, trupele Armatei a 8-a britanice au cucerit baza aeriană de la Foggia, iar la începutul lui octombrie Armata a 5-a americană a intrat în Neapole. La 12 octombrie, armatele aliate au început să forteze râul Volturno.

Ritmul înaintării spre Roma începe însă să încetineascã din cauza terenului accidentat, condiţiilor meteo nefavorabile, dar mai ales frânat de rezistenta trupelor germane, care încă constituiau o forţă redutabilă. La sfârsitul anului 1943 forţele aliate sunt obligate să se oprească în faţa liniei fortificate germane “Gustav”, constituită de-a lungul râurilor Sangro şi Garigliano. În acest timp, în Italia actiona Grupul de Armate “Sud-Vest” condus de Kesselring, care fusese investit de Hitler cu puteri supreme pentru apărarea teritoriului italian rămas sub dominaţie germană. Trupele germane erau împărţite astfel: 9 divizii, constituind Armata a 10-a, apărau “Linia Gustav”, iar alte 7 divizii, formând Armata a 14-a, staţionau în nordul ţării.

Forţele aliate, constituite în Grupul 15 de Armate, sub comanda generalului englez Sir Harold Alexander, cuprindea Armata a 5-a americană sub comanda generalului Mark Wayne Clark, Armata a 8-a britanică (care încorpora şi unităţii indiene, neozeelandeze, etc.), comandată iniţial de Sir Bernard Law Montgomery, ulterior de generalul Sir Oliver Luse, Corpul Expediţionar Francez, condus de generalul Alphonse Juin şi Corpul 2 armată polonez, sub comanda generalului Wladyslaw Anders. Aceste trupe urmau sã fie sprijinite de puternice forte aeriene si navale, precum şi de unităţi de desant.

Pentru a continua înaintarea spre Roma, aliaţii aveau 2 alternative: prima, să urmeze linia de comunicaţii Liri-Roma; caz în care trebuiau să străpungă zona fortificată Monte Cassino; a doua variantă era să treacă M-ţii Apenini, pe un drum greu accesibil. Comandamentul aliat a optat pentru prima variantă mai ales pentru că era calea cea mai scurtă spre Roma. În vederea atingerii acestui scop, trupele britanice trebuiau să forteze râul Garigliano şi să manevreze pe la sud fortificaţiile de la Cassino. Simultan, forţele americane urmau să debarce în zona porturilor Anzio şi Nettunio, pentru a cădea în spatele trupelor germane.

Atacul a început la 17 ianuarie 1944, dar după cucerirea unui cap de pod dincolo de râul Garigliano, trupele britanice au fost oprite în faţa localităţii Liri. La 22 ianuarie, Corpul 10 armată, compus din trupe britanice şi americane, a reusit să debarce în zonele programate şi să ameninţe drumul Liri-Roma. La 3 februarie contraatacul germanilor opreşte înaintarea aliaţilor. Din Sud aliaţii au atacat din nou zona Monte Cassino ajungând la 12 februarie la periferiile nordice ale oraşului. Au urmat o serie de lupte sângeroase în care “nebelwerfer-urile” germane (o armă simplă dar extrem de ucigătoare, un fel de tunuri mici cuibărite pe stâncile şi coastele abrupte ale muntelui, care aruncau câte 6 proiectile deodată) şi minele antipersonal (unele din lemn, imposibil de detectat electromagnetic) au făcut numeroase victime, oprind încă odată înaintarea aliaţilor.

În sfârşit, la 15 februarie, după bombardarea Monte Cassino-ului, asaltul a fost reluat însă fără succes. Luptele au continuat, aliaţii măcinând (lipsiţi de alternativă) încet, încet fortificaţiile germane. La 11 mai 1944 a început asaltul decisiv, exact la ora 23, tunurile aliate (2.000 piese de artilerie) s-au dezlănţuit, iar apoi infanteria a trecut la atac. După 7 zile de lupte crâncene, la ora 10:20, polonezii comandaţi de generalul Wladyslaw Anders ridicau steagul alb şi roşu deasupra dărâmăturilor vechii mănăstiri. Trupele aliate au străpuns “Linia Gustav”, cucerind zona Monte Cassino şi au continuat înaintarea către Roma, unde au intrat la 4 iunie 1944.

În luptele pentru cucerirea oraşului Cassino a fost distrusă de bombardamente seculara mănăstire benedictină a lui San Benito, călugărul din Nursia, construită pe Monte Cassino; o pierdere pentru cultura umanităţii, care se adăuga “preţului” extrem de piperat exprimat în vieţile soldaţilor, plătit pentru cucerirea Romei.


Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 3(96), martie 1975
Sursa FOTO

10 comentarii:

  1. Din cate stiu la Monte Casino americanii si-au bombardat aliatii (trupe engleze mai exact).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nici n-ar fi de mirare, zona era practic o fortăreaţă, (fermele, casele, totul fusese transformat de germani într-un imens labirint defensiv, inclusiv mănăstirea) erau porţiuni unde forţele combatante erau despărţite de nici 100 de metri.

      Eu n-am găsit referiri directe decât despre imprecizia bombardamentelor aeriene americane din dimineaţa zilei de 15 feb.1944 când se estimează că doar 10% din bombele lansate de la mare altitudine au atins mănăstirea, iar 16 au căzut în perimetrul Armatei 5 americane aflate la 27 km de Monte Cassino (una chiar foarte aproape de locul în care se afla gen. Mark W.Clark).

      Ștergere
  2. Nu stiu foarte multe despre subiect. Stiam doar ca au fost uneele dintre cele mai crancene lupte la Monte Cassino. Acum, din postarea ta imi dau seama si cat a durat cucerirea. Enorm.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, a cam durat ceva până să deschidă drumul spre Roma... Şi s-au cam grăbit cu bombardarea mănăstirii, printre ruine şi mormane de moloz este mai uşor să păstrezi o poziţie defensivă decât să ataci.

      Ștergere
  3. Cunosc batalia de la Monte-Cassino doar prin viziunea lui Sven Hassel, scriitorul soldat care a scos toata seria aceea de carti despre razboi. Si cred ca prezentat-o suficient de complex.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, cărţile lui Sven Hassel, zic eu, n-ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui pasionat de istorie. Evident, naraţiunile sale sunt ale unui martor la evenimente, deci complete şi argumentate.

      Seară plăcută, SpunSiEu :)

      Ștergere
  4. cati stiu oare ca Monte Cassino nu ar fi fost cucerita fara eroismul voluntarilor polonezi din armata engleza?si cum a facut Churchill cu bolta peste polonezi vanzandu-i lui Stalin ca pe sosete

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Detaşamentul polonez merită toate laudele posibile, să nu uităm că ruinele mănăstirii erau apărate de Divizia 1 paraşutişti (una dintre unităţile de elită ale Luftwaffeului german). Dar, nu-i de mirare, aminteşte-ţi că tot polonezii în '39 angajau cavaleria în faţa panzerelor (e drept Pz.Kpw I şi II, dar totuşi din oţel).
      N-ar trebui uitaţi nici celebrii "Gurkha" care cam mereu (armată colonială fiind) erau în prima linie.
      Ah, cartea lui Sven Hassel, recomandată de "SpunSiEu" merită citită.
      Seară, plăcută şi o duminică minunată, Silviu :)

      Ștergere
  5. Polonezii au fost o forţă în Europa, chiar de dinainte de Grunwald până la împărţirile de la sf sec XVIII. Nu ştiu cum au reuşit să cadă aşa rău. Probabil un sistem de alianţe nefericit, şi "trădaţi" de fraţii slavi de la răsărit. Oricum, am toată stima pentru ei!
    M-ai prins în mreje, Centurion. Sunt un neobosit consumator de istorie.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. DA, ultima oară cam pe vremea asta (în august) '44 când deşi Armata Roşie era la "porţile" Varşoviei, a aşteptat ca armata germană să elimine eventualii adversari ai orânduirii ce avea să vină un an mai târziu...

      Stai să termin lecturile de vacanţă şi mă întorc la răsfoit "Magazinul Istoric", evident pun rezumatul celor citite aici pe blog; mai cu seamă că pe lângă tine mai sunt câţiva pasionaţi de istorie. ;) Ah, din când în când mai trebuie să-mi suportaţi elucubrațiile miroborante despre una-alta...

      Apropo, de mreje... E reciproc, articolele tale despre munte, (dar nu numai, incluziv versurile sensibile) m-au "dat gata", mai mult, citindu-le (chiar dacă eu comentez rar, spre aproape deloc la tine, dar poate îmi fac curaj de-acum încolo), mi-au deşteptat dorul şi pofta de luat potecile la pas. Până când timpul îmi va permite, mă mulţumesc cu lectura reconfortantă oferită de blogului tău.

      Duminică plăcută, Adrian :)

      Ștergere