Veneţia

Veneţia este un oraş dincolo de descrieri şi comparaţii, aşa cum spunea poeta Elizabeth Barrett Browning, în 1851: „Nimic nu este ca ea, nimic nu o egalează, nu există o a doua Veneţie în lume”. „Prefer să fiu în Veneţia într-o zi ploioasă decât în orice alt oraş într-o zi frumoasă”, spunea Herman Melville în 1857, captând exact esenţa oraşului, a cărui magie te prinde în mrejele ei în orice anotimp,
fie dacă îl vizitezi în miezul iernii, când o burniţă îngheţată cuprinde toată laguna, sau în zilele strălucitoare, fierbinţi şi înăbuşitoare de vară.

Veneţia este un oraş relativ nou comparativ cu Roma, Londra sau Paris, cu toate acestea, puţine edificii au rămas neatinse de trecerea timpului. Oraşul este împărţit în şase sestieri, cartiere, câte trei de fiecare parte a Grand Canal. Decât să-ţi stabileşti baza de plecare spre diverse obiective, concentrează-te pe grupuri mici de obiective alăturate. Înainte de toate, fă o plimbare pe Grand Canal, de departe cea mai bună introducere în oraş. Nu te avânta drept în San Marco, unde, de atâta aglomeraţie, ţi s-ar putea face lehamite de oraş înainte de a începe călătoria. Începe cu una dintre pieţele mici; Campo Santo Stefano şi Campo Santa Margherita sunt cele mai potrivite, pentru că nu sunt total invadate de turişti. Abia după ce te-ai familiarizat cu zonele mai intime ale Veneţiei, vei putea să capitulezi în faţa priveliştilor care se cer admirate.

Cea mai mare atracţie a Veneţiei este Veneţia însăşi, de aceea trebuie să acorzi suficient timp doar pentru a cutreiera prin labirinturile ei magice. Nu uita zonele mărginaşe, mai ales liniştita zonă de vest, din jurul San Nicolò dei Mendicoli şi cartierul rezidenţial estic, din jurul grădinilor Biennale. Încearcă să vezi Giudecca, o insulă nu foarte vizitată din sudul oraşului şi neapărat insula Torcello, unul dintre cele mai încântătoare locuri din Veneţia.

Nu există o călătorie mai desăvârşită decât aceea pe Canal Grande, principala arteră acvatică, ce şerpuieşte prin centrul vechii Veneţii. De cum ajungi în oraş, primul gând ar trebui să fie să te îmbarci pe unul dintre vaporetti, un soi de autobuze care îşi fac cursele pe traseul mărginit de palate. Îmbarcă-te la Piazzale Roma sau din faţa gării şi porneşte spre San Marco. Prima biserică pe care o vezi pe partea stângă, după un pod, este Scalzi, proiectată în 1656 de Baldassare Longhena. Mai departe, pe stânga, este San Geremina, lăcaşul moaştelor Sf. Lucy, un martir din secolul al IV-lea. Urmează Palazzo Vendramin-Calergi, unul dintre cele mai frumoase palate de pe Canal, acum cazinou. Pescheria, piaţa de peşte, anunţă apropierea de Rialto, centrul vechi al oraşului, precum şi al altui obiectiv care nu trebuie ratat, podul din veacul al XVI-lea, Ponte di Rialto (Podul Rialto). Dincolo de Rialto, Palazzo Loredan, din veacul al XIII-lea, împreună cu Palazzo Farsetti, alcătuiesc acum primăria. Apoi, Palazzo Benzon, Palazzo Mocenigo, unde, vreme de doi ani, a locuit poetul George Byron, Ca’Rezzonico, acum sediul unui muzeu dedicat Veneţiei secolului al XVI-lea şi Palazzo Barbaro, din veacul al XV-lea, printre oaspeţii căruia s-au numărat Claude Monet, John Singer, Cole Porter şi Henry James (romanul său, „Aripile porumbelului”, 1902, a fost lansat aici). Mai jos, Palazzo Venier dei Leoni, unde este găzduită colecţia Peggy Guggenheim, iar imediat după acesta se află Palazzo Dario, unul dintre cele mai încântătoare palate, dar şi unul dintre cele mai puţin dezirabile, multă vreme veneţienii crezându-l blestemat. Urmează Palazzo Salviati, iar după Santa Maria del Giglio, scările duc spre Palazzo Pisani-Gritti, cel mai important hotel din Veneţia. În apropiere se găseşte biserica Santa Maria della Salute, după care se întrezăresc Palatul Dogilor şi Piazza San Marco.

Ca’ d’Oro (Casa de Aur), îşi ia numele de la aurul şi alte materiale preţioase care îi acopereau pe vremuri magnifica faţadă. Construit în 1490, palatul a îndurat seccesiunea multor proprietari nepăsători şi o restaurare grosolană înainte de a fi lăsat moştenire statului şi deschis publicului în 1927. După renovări îndelungate, faţada a revenit la splendoarea iniţială, iar interiorul găzduieşte acum Galleria Franchetti, un remarcabil potpuriu de pictură şi sculptură medievală; printre acestea, capodopera lui Mantegna „St. Sebastian”.

Ca’ Rezzonico, datează de prin anul 1676, operă a lui Baldassare Longena, cel mai cunoscut arhitect baroc al timpului, însă construcţia a fost finalizată, după multe întreruperi, o sută de ani mai târziu. Veneţia s-a bucurat de mai multe perioade colorate, dar puţine au fost atât de frapante precum decadenţii ani ai nebunaticului secol al XVIII-lea, o perioadă în care, conform zicalei populare, „Veneţienii nu gustă plăcerile, ci le înghit cu totul”. Ca’ Rezzonico, acum Museo del Settecento Veneziano, este un muzeu dedicat acelei perioade, exponatele şi interiorul somptuos reflectând gusturile artistice şi sociale ale oraşului în anii, adeseori frivoli, ai declinului său. Primul lucru care-ţi atrage atenţia este magnifica sală de bal, a cărei splendoare este stricată doar de mobila celebră, dar grosolană a lui Andrea Brustolon, care a încătuşat sclavi din lemn, creând o imagine descurajantă. Urmează Salla dell’Alegoria Nuziale cu tavanul decorat de frescele lui Giambatistta Tiepolo.

Piazza San Marco, „cel mai frumos salon din Europa”, a spus Napoleon despre celebra piaţă centrală a Veneţiei. Aici se află nu numai faimoasele clădiri Basilica San Marco şi Palatul Dogilor, dar şi cafenele istorice şi Muzeul Correr, care povesteşte fascinanta istorie a Veneţiei. Monumentele distinctive ale pieţei sunt cele două coloane de lângă mal, aduse din estul mediteranean în 1170. Una are în vârf leul Sfântului Marco, iar cealaltă, pe Sfântul Teodoro, unul dintre sfinţii protectori ai oraşului, flancat de o creatură necunoscută, a cărei semnificaţie nu se cunoaşte. Tot aici se află Torro dell’Orologio, un turn cu ceas construit în 1499, a cărui inscripţie în latină spune: „Eu număr doar orele fericite” şi Campanile, cea mai înaltă construcţie din Veneţia, cu cei 98,5 metri, oferă cea mai încântătoare privelişte asupra oraşului, dar când a fost construită, prin anul 912, avea trei scopuri complet diferite: să fie pe post de clopotniţă pentru basilică, punct de observaţie pentru portul situat mai jos şi să servească drept far pentru corăbii. Spălat de ploi şi corodat de apa sărată, turnul a cedat la 14 iulie 1902. În câteva ore, consiliul oraşului a promis reconstruirea turnului „dov’ era e com era” (unde a fost şi aşa cum a fost), promisiunea fiind realizată zece ani mai târziu. Flancând piaţa pe trei laturi stă Procuratie, o clădire cu arcade, care pe vremuri a servit ca birouri pentru Procuraţie, cel mai înalt nivel al administraţiei veneţiene.

Este greu să-ţi imaginezi o altă clădire din vestul Europei mai frumoasă sau mai bogat împodobită, cu o moştenirea arhitecturală şi artistică mai îndelungată decât Basilica di San Marco. O magnifică biserică-hibrid, care a adăpostit timp de aproape 1000 de ani mormântul Sfântului Marcu, fiind totodată capela particulară a dogilor (conducătorii Veneţiei) şi reazem spiritual şi simbol fundamental al puterii, autorităţii continuităţii statului veneţian – cea mai longevivă republică din lume.

Palazzo Ducale (Palatul Dogilor) a fost reşedinţa, timp de aproape o mie de ani, nu numai a dogilor care au condus Veneţia, a poliţiei secrete şi a Curţii de Justiţie, dar şi a închisorii municipale, a camerelor de tortură şi a multor instituţii administrative. Una dintre cele mai frumoase clădiri gotice din lume, exteriorul fiind un superb amestec de coloane, marmură complicat ornamentată şi motive decorative de trifoi cu patru foi. Interiorul constă într-un labirint de camere aurite şi pictate, dar şi într-o serie de turnuri întunecoase în care pe vremuri a fost închis, printre alţii, Casanova, aventurierul din veacul al XVIII-lea.

Scoate impozanta biserică în stil renascentist Santa Maria della Salute din itinerarul tău şi vei pierde un reper important al oraşului. Cocoţată la gura Canal Grande, edificiul ocupă un loc de frunte în peisajul oraşului de mai bine de 350 de ani. Biserica a fost construită în 1631 pentru a respecta o promisiune făcută cu un an înainte de senatorii Veneţiei, care promiteau construirea unei biserici în cinstea Fecioarei pentru ajutorul dat în timpul epidemiei de ciumă, când se spune că ar fi murit peste 45.000 de oameni, aproape o treime din populaţia oraşului. Interiorul bisericii găzduieşte lucrări de artă importante precum: „Pogorârea Sfântului Duh” a lui Tizian şi „Nunta din Cana” de Tintoretto.

Santa Maria Gloriosa dei Frari este cea mai importantă construcţie religioasă, după Basilica San Marco. Începută prin anul 1250, colosala biserică gotică a fost construită pentru franciscani, de la care îşi ia numele, Frari, fiind o alterare a cuvântului frati, care înseamnă călugăr. Biserica se mândreşte cu o abundenţă de sculpturi şi picturi (fapt total neobişnuit pentru credinţa franciscanilor în idealul de sărăcie şi umilinţă) şi deţine trei dintre picturile celebre ale Renaşterii: „Înălţarea Fecioarei”, în viziunea lui Tizian, sublimul triptic (înfăţişând-o pe Madona şi Pruncul între sfinţii Petru, Nicolae, Benedict şi Marcu) din sacristie al lui Giovanni Bellini şi o altă lucrare de Tizian, „Madona di Ca’ Pesaro.

Santi Giovanni e Paolo sau San Zanipolo (interior), este , ca importanţă, adoua biserică din Veneţia, după Santa Maria Gloriosa dei Frari. În vreme ce Frari este biserica franciscanilor, San Zanipolo a fost biserica-mamă a dominicanilor, care au început construcţia actualului lăcaş în anul 1333. Faima i se datorează abundenţei de monumente funerare de o frumuseţe deosebită, nu mai puţin de 25 de dogi sunt înmormântaţi aici. Capella del Rosario, construită în onoarea bătăliei cu turcii de la Lepato (1571), se mândreşte cu excepţionale picturi de pe boltă, realizate de Veronese.

Sursa FOTO