Cunoaştere şi autocunoaştere

Mă gândeam zile trecute la cât de bine mă cunosc, la cum mă percep persoanele din jur, la părerea lor despre mine, la părerea mea referitoare la ei. Oare, ceea ce cred eu despre mine, despre ei sau invers, ei despre ei şi ei despre mine, reprezintă realitatea sau doar percepţia iluzorie a ceea ce

se vede, a ceea ce lăsăm să se vadă, a ceea ce, în cele din urmă, vrem să vedem.

Aşadar, mă cunosc, te cunosc, dar tu, mă cunoşti? Asta-i întrebarea, aş spune aproape shakespeariană. Să dezvolt puţin ideea. Închipuiţi-vă că, sunteţi un castel medieval, cu multe încăperi, precum acelea recent vizitate virtual pe Valea Loarei, Spania sau Italia. Gata? Eh, bine… Acum, putem spune că, fiecare avem câte o cameră sau un salon preferat, ba chiar mai multe, doar avem de unde alege, a căror uşi le deschidem mereu fie doar ca să privim înăuntru, pentru că ne place ce vedem, fie pentru a intra şi a contempla un timp mai îndelungat încăperea aceea care ne dă o senzaţie de bine; pur şi simplu ne place să fim acolo. Există însă, acolo în interiorul ipoteticului castel, încăperi cărora nu le prea deschidem uşile, am prefera să le ţinem ferecate pentru totdeauna. Dacă uneori, din imprudenţă sau poate doar din curiozitatea de a vedea dacă nu cumva lucrurile s-au schimbat, se întâmplă să ne îndreptăm spre acele uşi şi doar le întredeschidem, cu oarece teamă, aproape instantaneu le trântim înapoi speriaţi sau dezamăgiţi, promiţându-ne că nu le vom mai deschide vreodată. Prin urmare, ne cunoaştem pe noi înşine; se pare că nu în totalitate. Desigur, ne cunoaştem temerile, ştim bine uşile pe care nu trebuie, din varii motive, să le deschidem, pe care este mai bine să le ocolim şi de care am dori să uităm. Nu putem însă nega existenţa lor, de fiecare dată când ne preumblăm pe culoarele castelului interior le vedem, dar am învăţat să le ocolim şi să ne îndepărtăm cât mai repede de acestea, pentru a nu fi tentaţi încă odată să le întredeschidem, să ne privim pe furiş temerile. Mă mai întreb odată, mă cunosc. Evident, nu. Atât timp cât nu îndrăznesc să intru, să petrec ceva vreme în acele camere de care mă tem sau care îmi dau un sentiment de disconfort, de neîmplinire, atât timp cât nu înfrunt toate acestea nu pot vorbi despre autocunoaştere. Cunoaşterea de sine va rămâne doar un deziderat, intangibil atât timp cât nu voi reuşi să mă plimb dezinvolt prin toate încăperile castelului meu. Apropo, voi câte camere pe care le ocoliţi cu obstinaţie aveţi?

Să privim cunoaşterea din cealaltă perspectivă. Avem uneori impresia că am ajuns să cunoaştem pe cineva. Oare? Să presupunem că respectiva persoană, (soţ(ie), prieten(ă), amic(ă), coleg(ă) de serviciu ori simplă cunoştinţă), asemeni nouă, are în propriul castel încăperile pe care le ocoleşte, de care nu este mândră, de care se teme şi a căror uşi sunt mereu încuiate. În acest context, am putea oare afirma că într-adevăr cunoaştem acea persoană; dacă ea însăşi evită anumite încăperi, credeţi că vreodată va invita sau va lăsa pe cineva să le trecă pragul ori măcar să arunce o privire din tocul uşii înspre interiorul lor tenebros. Mă îndoiesc, nici eu n-aş face asta, presupun că nici voi nu m-aţi invita tocmai în încăperile castelului vostru pe care le-aţi dori uitate, inexistente.

Citeam undeva că, oamenii transmit involuntar, celor din jur, date despre ei, tocmai în dorinţa de a se lăsa cunoscuţi. Îmi permit să am îndoieli. Fiecare dintre noi va lăsa să se vadă doar ceea ce doreşte, ceva de care e mândru sau ceva care să lase impresia dorită. Aici nu este vorba de falsitate, poate de instinctul de a-ţi masca slăbiciunile, defectele, nereuşitele, tocmai pentru a nu părea vulnerabil. De pildă, eu… Deşi nu am o existenţă "roză", (mă întreb cine, evident, dintre noi, civilii obişnuiţi, trăieşte "pe roze" în condiţiile actuale), colegii mă văd ca pe o persoană lipsită de orice griji, jovială şi veselă. Nu contest caracterul jovial, glumeţ cu amicii, aparent vesel şi optimist, dar cu tot respectul pe care-l port prietenilor, niciodată nu vor păşi în acele încăperi pe care personal le evit, le detest şi care uneori mă sperie. În atari condiţii, pot ei, amicii mei să afirme că mă cunosc, n-aş prea crede, mă cunosc doar atât cât le-am dat eu voie. Reciproca este valabilă, eu la rându-mi nu-i voi cunoaşte mai mult decât îmi vor permite ei să o fac.

Pe final ar trebui (poate) să emit o concluzie… N-am, nu mă cunosc întru totul, în castelul meu mai sunt camere încă neexplorate îndeajuns, unele mai deloc, pentru că nu-mi plac, pentru că-mi transmit o senzaţie de nesiguranţă, pentru că pur şi simplu refuz să le deschid uşa; cel mult le arunc o privire fugară, să văd dacă s-a schimbat ceva, apoi trântesc înfiorat uşa. Mai mult, nu voi avea pretenţia că pot cunoaşte lumea mai mult decât aceasta mă lasă s-o cunosc. Drept urmare, n-am nicio concluzie pertinentă, poate o fi ascunsă pe undeva printre rândurile (şi gândurile) anterioare, dar eu n-o percep… Vă las pe voi.

Bonus pentru răbdarea dovedită de a-mi citi magnifica elucubrație de luni dimineaţă: deschideţi fotografia postării, apoi acoperiţi mijlocul (cu degetele sau un pachet de ţigări), viteza mişcarii va creşte, încercaţi apoi să acoperiţi părţile lateralele, mişcarea va fi mai lentă.

Sursa FOTO