Ghinioanele cuirasatului Deutschland

„– Supremaţia pe mare a încetat să mai aparţină englezilor! Declinul lor a început, putem spune, în urmă cu zece ani, în clipa când în trupul crucişătorului-cuirasat DEUTSCHLAND s-au înfipt primele nituri. Astăzi, DEUTSCHLAND este invincibilul simbol al forţei maritime a celui de-al III-lea Reich,
o forţă care-l va mătura pe inamic de pe toate mările şi oceanele lumii.”

Aşa vorbea Hitler, la 3 iulie 1939, adresându-se noii promoţii de ofiţeri din Kriegsflotte. Peste mai puţin de şase luni, la 21 decembrie, Führerul se răstea la amiralul Raeder, pe atunci comandantul marinei militare: „– Cine-i dobitocul căruia i s-a năzărit să boteze o navă cu numele de Deutschland? Îţi dai seama ce efect psihologic ar avea torpilarea ei? Toată lumea ar spune că Germania s-a dat la fund!”

Faptele se petreceau la câteva zile după ce fratele geamăn al lui DEUTSCHLAND, cuirasatul de „buzunar”, ADMIRAL GRAF VON SPEE, se sabordase în estuarul fluviului La Plata, după o ciocnire cu forţele navale britanice din Atlanticul de Sud. Temerile lui Hitler erau aşadar justificate. În consecinţă, lui Deutschland i se schimbă peste noapte identitatea, devenind LÜTZOW. Dar cariera militară a invincibilului simbol nu a avut nimic de câştigat de pe urma modificării de nume. S-ar zice că un fel de piază rea s-a încăpăţânat să se ţină scai de acest cuirasat, de-a lungul întregii sale existenţe.

Construcţia lui Deutschland a început la 5 februarie 1929, în vastele hale ale şantierelor navale Deutsche Werke, din Kiel. În aparenţă proiectul respecta limitele stabilite prin Tratatul de la Versailles, întrucât deplasamentul navei nu trecea de 10.000 tone. Aşadar, ca „statură”, vasul nu ajungea decât până la jumătatea sau chiar la o treime din parametrii crucişătoarelor grele şi cuirasatelor aliate. Acestui fapt i se datorează ironicul epitet „de buzunar”, pe care i l-au aplicat mai întâi ziarele, fiind adoptat mai apoi pretutindeni, inclusiv în terminologia militară. Însă, „buzunarul” din care ieşise această navă era plin de surprize. Astfel, în ziua de 19 mai 1931, când a avut loc lansarea la apă, s-a constatat că se strecurase o mică eroare, tonajul lui Deutschland fiind de 11.700 tone. La 1 aprilie 1933, dată la care cuirasatul a intrat efectiv în serviciul marinei militare germane, deplasamentul său, în condiţii de încărcătură maximă, atingea 15.900 tone.

Profitând de faptul că aliaţii victorioşi uitaseră să specifice calibrul maxim îngăduit pentru tunurile navelor germane şi graţie unor manevre abile, Berlinul a obţinut ulterior de la foştii inamici dreptul de a instala pe Deutschland guri de foc cu un calibru de 280 mm, sensibil superior celui de 203 mm al noilor crucişătoare franceze, engleze şi americane. În ansamblu, armamentul lui Deutschland era format din: 6 tunuri de 280 mm, 8 de 150 mm, 3 tunuri antiaeriene de 88 mm (numărul acestora crescând la 6 în 1936, iar în 1940, calibrul lor a sporit la 105 mm), 8 mitraliere antiaeriene de 37,10 mm, 26 mitraliere de 20 mm şi 8 tuburi lanstorpile de 533 mm. După cum se vede, constructorii făcuseră din Deutschland o adevărată fortăreaţă plutitoare, capabilă nu numai să înfrunte cu succes oricare dintre bastimentele contemporane ei, ci să execute şi alte misiuni, precum abordarea şi capturarea vaselor inamice, bombardarea bateriilor de coastă, sprijinirea infanteriei printr-un tir susţinut, în cazul unor lupte din apropierea litoralului. Unghiul de tragere al mitralierelor era astfel calculat încât să formeze o „umbrelă de foc” impenetrabilă pentru avioanele inamice. Profilul special şi gabaritul (186 m lungime), aveau menirea de a-i permite să se mişte rapid, chiar pe o mare răscolită de furtună, dar şi pentru a-i oferi o rază mare de acţiune. Cele 8 motoare Diesel, cu un total de 48.390 CP, propulsau nava cu o viteză de 28 noduri, autonomia vasului fiind imensă, 10.000 mile marine, ceva peste 18.000 km. Deutschland era dotat cu un aeroplan catapultabil şi două hidroavioane, pentru misiuni de recunoştere, dincolo de orizont. La intrarea în serviciu, nava avea un echipaj alcătuit din 33 ofiţeri şi 586 matrozi, dar în 1935, numărul ofiţerilor a fost redus la 30, în timp ce numărul matrozilor a crescut la 921.

Cuirasatul care, între anii 1933 şi 1936, s-a bucurat de onoarea de a fi vasul amiral al Kriegsflotte, a primit botezul focului încă înaintea izbucnirii celui de-al II-lea Război Mondial. Împreună cu alte bastimente ale Germaniei naziste şi Italiei fasciste, a patrulat în apele teritoriale ale Spaniei în primul an al războiului civil, având misiunea de a distruge cât mai multe nave aparţinând guvernului republican şi de a proteja traficul maritim al intervenţioniştilor germani şi italieni, care furnizau rebelilor uriaşe cantităţi de arme şi muniţii. Dar DEUTSCHLAND a trebuit să-şi curme brusc activitatea, după ce două avioane republicane l-au atacat, lovindu-l în plin de trei ori. Despre acest episod am putea spune că a fost prima misiune şi primul eşec înregistrat de ghinionistul cuirasat. „Umbrela de foc” a tunurilor şi mitralierelor antiaeriene nu şi-a dovedit eficacitatea pe care i-o atribuiseră proiectanţii, căci după ce şi-au epuizat stocul de bombe, cele două avioane s-au îndepărtat fără să fie atinse de vreun proiectil german. Deutschland, în schimb, deşi blindajul său a amortizat întrucâtva şocul exploziilor, salvândul de la scufundare, a fost avariat atât de grav încât a trebuit să se înapoieze la bază.

Cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului, în ultima săptămână a lunii august 1939, Deutschland şi Admiral Graf von Spee au primit ordin de ieşire în Oceanul Atlantic, evitând astfel blocada pe care flota britanică avea s-o instituie odată cu declanşarea ostilităţilor. Celor două nave le revenea rolul de a scufunda cât mai multe cargoboturi engleze şi franceze, evitând însă orice angajament cu navele militare inamice. Conştient de zdrobitoarea superioritate a flotei britanice, amiralul Raeder a decis utilizarea celor două cuirasate ca „vase-corsar”. Până la sabordarea sa, Admiral Graf von Spee s-a achitat cu brio de misiunea încredinţată, scufundând 31 de vase comerciale, fapt care se datorează flerului căpitanului său, Langsdorff, un adevărat „lup de mare”. Nu acelaşi lucru se poate spune despre căpitanul Wenneker, comandantul lui Deutschland, acuzat chiar de superiorul său, Raeder, într-un raport adresat Führerului, în care acesta îşi exprima dezamăgirea în legătură cu simţul de orientare deficitar şi incapacitatea lui Wenneker de a „învăţa” rutele comerciale inamice. Raidul lui Deutschland în Atlanticul de Nord a avut o viaţă scurtă. După ce a scufundat două vase mici franceze (cu un total de doar 6.280 tone), cuirasatul s-a înapoiat la bază în ziua de 15 noiembrie 1939, la mai puţin de trei luni de la plecare sa într-o misiune care ar fi trebuit să dureze cel puţin un an. Goebbls, şeful propagandei, s-a străduit să prezinte întoarcerea lui Deutschland prin Canalul Mânecii drept o străpungere a blocadei, însă în realitate „succesul” se datora nu meritelor căpitanului Wenneker, ci neglijenţei Home Fleet. De această dată „ghinionul” cuirasatului Deutschland purta un nume, Wenneker.

Abia pe 8 aprilie 1940, Deutschland, devenit LÜTZOV, acum sub comanda căpitanului Sommerfeld, un veteran din primul război mondial, părăseşte baza, urmând să participe la operaţia purtând numele de cod Weserübung, adică invadarea Norvegiei. În acest context Lützov a avut de înfruntat tirul bateriilor de coastă. Puternicele sale tunuri de 280 şi 150 milimetri au deschis focul asupra capitalei norvegiene, însă la a patra salvă, sistemul de comandă electrică s-a defectat, iar toare eforturile de a-l repara s-au dovedit zadarnice. Pentru a nu sta degeaba, comandantul Summerfeld, a deschis focul cu tunurile şi mitralierele antiaeriene, deşi cerul era dominat de avioanele de vânătoare şi bombardament ale Luftwaffe. După un sfert de oră, servanţii de pa Lützov au dobândit primul rezultat (de care însă, s-ar fi lipsit bucuroşi), un bombardier Stuka cu rezervorul în flăcări era înghiţit de apele fiordului. La nici un minut, comandantul suprem al operaţiei Weserübung, generalul Falkenhorst, trimitea un mesaj radio către cuirasat, cerându-i lui Sommerfeld stoparea tirului antiaerian şi neuitând să-l acuze fie de pierderea minţilor, fie de trădare, ameninţând chiar că va ordona aviaţiei germane să scufunde Lützov-ul. Căpitanul Sommerfeld nu a avut răgazul de a-şi face prea multe griji, o torpilă lansată de submarinul britanic Spearfish a explodat sub linia de plutire a pupei lui Lützov. Cu mare greutate, uzând de pompe şi apelnâd la ajutorul a două distrugătoare (care l-au remorcat), „cuirasatul de buzunar” ajunge la bază. O altă misiune a sa lua sfârşit înainte de termen, cu rezultate lamentabile. Destituit, Sommerfeld a compărut în faţa unui tribunal special, procesul a durat mai puţin de o oră, iar în urma verdictului toţi inculpaţii au fost degradaţi şi trimişi ca simpli soldaţi de infanterie într-un „batalion disciplinar de reabilitare”, în fapt o unitate de sacrificiu, trimisă în cele mai expuse sectoare ale frontului.

La 9 iulie 1940, în timp ce se mai găsea încă în docul de reparaţii din Kiel, Lützov a căzut victimă unuia dintre primele raiduri britanice asupra obiectivelor militare şi industriale din Germania. Bomba care l-a nimerit i-a provocat avarii atât de grave, încât remedierea lor a durat mai bine de zece luni.

La începutul lunii iunie 1941, Lützov a ieşit în sfârşit în Atlantic, reluându-şi rolul de navă-corsar. Noul comandant, căpitanul Boetheim, nu s-a dovedit mai norocos decât predecesorii săi. La 13 iunie, după numai câteva zile de patrulare, înainte de a apucă să atace un vas comercial britanic, Lützov a fost detectat de un avion torpilor al R.A.F. Lovit la babord, cuirasatul s-a târât literalmente până la Kiel unde devenise deja un „pacient cronic”. Reparaţiile au durat până în ianuarie 1942, apoi Lützov s-a îndreptat spre Narvik, în nordul Norvegiei, de unde urma ca din vară să intre în acţiune pe înfrigurata „Rută a Nordului”. În iulie, a fost interceptat convoiul P.Q.17, dar cuirasatul n-a participat la această acţiune, ghinionul care-l persecuta nu-l scăpase nici acum din gheare. În urma unei manevre greşite, Lützov a eşuat la 3 iulie, pe o limbă de pământ în apropiere de rada portului Narvik. A urmat o nouă internare în „spitalul” de la Kiel şi evident o nouă schimbare a comandantului, locul lui Boetheim fiind luat de căpitanul Stange.

La sfârşitul toamnei Lützov s-a întors la Narvik, de unde la 30 decembrie 1942, alături de crucişătorul Hipper şi şase distrugătoare al Kriegsmarine, s-a năpustit asupra convoiului P.Q.51 B. De această dată, Lützov a ieşit nevătămat din ciocnire, în schimb obiectivul a fost ratat cu desăvârşire, toate vasele comerciale asupra cărora trebuia să-şi concentreze focul au trecut neatinse. În această confruntare, Aliaţii au pierdut un distrugător şi un curăţitor de mine (fapte la care Lützov nu şi-a adus însă contribuţia), escadra germană înregistrând pierderea unui distrugător şi avarierea crucişătorului Hipper.

În lunile care au urmat, cuirasatul „de buzunar” a stat cuminte în adăpostul său de la Narvik, în conformitate cu ordinele exprese ale lui Hitler. Acesta îi spusese iritat amiralui Doenitz, succesorul lui Raeder la comanda Kriegsmarine: „– Jucăria asta, cu care ne-am fălit ca nişte copii înapoiaţi, ne-a costat mult mai scump decât face. Nu cumva să o mai scoateţi în larg! Atât ar mai lipsi acum, să-i dau lui Churchill satisfacţia de a o scufunda”.

Însă, peste scurtă vreme Führerul nu şi-a mai putut îngădui luxul de a pune la păstrare niciunul dintre mijloacele de luptă. În octombrie 1943, căpitanul Stange a primit dispoziţia de a duce cuirasatul în Marea Baltică, unde s-a aliniat alături de alte nave de luptă, în apropierea ţărmului pentru a substitui bateriile de artilerie terestră, părăsite de trupele Wehrmachtului în precipitata lor retragere. Era un rol de mâna a treia, pe care fosta navă amiral l-a jucat fără strălucire. Salvele uriaşelor sale tunuri nu au izbutit să stăvilească marşul Armatei Roşii spre Apus.

La 16 aprilie 1945, în apropiere de Svinemünde, un nimicitor atac aerian s-a abătut asupra lui LÜTZOV, care a încasat cinci lovituri în plin. Constatând că, în urma avariilor suferite, vasul nu mai putea naviga, Stange l-a făcut să eşueze pe ţărm. Din mobilă şi acvatică, nava a devenit fixă şi terestră. Acest ultim şi degradant stadiu nu a durat mult. La 4 mai 1945, geniştii sovietici s-au apropiat nevăzuţi de carena blindată a lui Lützov aruncându-l în aer împreună cu toţi cei aflaţi la bord.

La cinci zile după obscurul sfârşit al cuirasatului, care purtase cu aroganţă numele Germaniei, Reichul lui Hitler avea să se prăbuşească la rându-i, sub un gigantic morman de ruine şi cadavre.


Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 7(64) iulie 1972
Sursa FOTO