joi, 12 septembrie 2013

Lunga şi aventuroasa cale a aurului

Calea aurului
Odiseea aurului american nu se încheie odată cu descoperirea şi cucerirea Lumii Noi de către conchistadori. Cea mai mare parte a metalului preţios – mai întâi jefuit, iar mai târziu extras din râurile şi minele continentului american – ia drumul Spaniei. De aici, se revarsă asupra Europei, contribuind
la dezvoltarea meşteşugurilor, comerţului, culturii şi artei.

Dacă extragerea aurului era dificilă, transportul acestuia în Spania se arăta ca fiind o sarcină la fel de grea. Oceanul, abia cucerit, rămânea o cale de temut pentru corăbiile care riscau să-l înfrunte. Caracele (nave de tip portughez, voluminoase, având catargul principal foarte înalt) se manevreau greu, caravelele (nave rapide de mic tonaj), potrivite pentru expediţii, erau prea fragile pentru traficul de mărfuri. Galioanele (cea mai răspândită navă maritimă cu vele, de la sfârşitul Evului Mediu), păreau a se adapta cel mai bine transporturilor de mărfuri peste Atlantic, deşi erau şi acestea la discreţia vânturilor şi valurilor.

S-a ajuns la concluzia că, marinarii înfruntă mai uşor pericolele dacă vasele circulă în convoi. De aceea, pentru transportul aurului american, galioanele navighează în grup, alcătuind Flota Aurului, flotă care, de două ori pe an, lega America de Sevilla. Organizatorii au avut drept model Flotele Lânii, care la dorinţa crescătorilor de oi, transportau lâna iberică de pe coastele de nord ale Spaniei în porturile franceze, flamande şi engleze. Diferenţa este, însă, esenţială: în loc de a naviga de-a lungul Biscayei şi Canalului Mânecii, trebuia străbătut Oceanul, deloc o sarcină uşoară.

Flotele aurului sunt pregătite cu mare grijă. În primul rând trebuia organizată finanţarea lor. De cele mai multe ori, notează Pierre Vilar, dacă patronul era andaluz iar mandatarul, adică neguţătorul care îşi asuma riscul de a pleca în America era castilian, furnizorul de capital era genovez.

Transportul aurului se făcea în felul următor: o primă flotă pleaca de la Veracruz, purtând aurul mexican. O a doua porneşte din portul Panama, încărcată cu aur peruvian. Alte nave încarcă la Cartagena aurul Columbiei şi Venezuelei. Corăbiile navighează spre Cuba unde se întâlnesc şi împreună pornesc către Insulele Canare, de unde iau drumul Europei. Punctul terminus este Sevilla, pe cheiurile Guadalquivirului, unde îşi vor descărca preţioasă încărcătură.

Flotele nu pleacă înapoi fără încărcătură. Au misiunea să aprovizioneze America, ceea ce nu este o treabă uşoară. Acolo, coloniştilor le lipseşte totul, alimente, îmbrăcăminte, produse manufacturate. Galioanele sunt încărcate cu: făină, miere, pesmeţi, vin, mătăsuri şi catifele, cămăşi şi pălării pentru colonişti, precum şi cu mici obiecte de sticlărie şi alte fleacuri pentru indigeni. De asemenea, în vederea exploatării zăcămintelor aurifere se transportă şi mercur. Flota astfel pregătită pleacă spre Cartagena şi Veracruz (tur-retur), iar dacă totul decurge normal, călătoria durează opt luni.

Asupra întregului trafic cu aur veghează proaspăt înfiinţata Casă de Comerţ, după modelul următor: mandatarul ei, organizează aprovizionarea Indiilor Occidentale; trezorierul primeşte metalul preţios, îl cântăreşte, după care îl depozitează, nu înainte însă de a scădea cincimea cuvenită regelui şi taxele de transport; in fine, socotitorul înregistrează mişcarea oamenilor şi a mărfurilor. Creată pentru a îngrădi fraudele, Casa de comerţ nu va reuşi însă să le împiedice. În ciuda registrelor şi statisticilor temeinic întocmite, sustragerile sunt numeroase, începând de la locul de producţie şi până la sosirea la Sevilla. Spania măreşte numărul supraveghetorilor, pretinde depunerea de jurăminte, ordonă inventarierea încărcăturilor, însă cei care comit sustragerile sunt abili şi întotdeauna cu un pas înaintea controlorilor. Aceştia profită de pe urma unei întâlniri cu pescarii, a unei escale pentru aprovizionare, simulează calamităţi în cursul traversării vastului spaţiu oceanic şi nu în ultimul rând, corup ofiţerii însărcinaţi să-i controleze. Din această cauză s-a estimat că Spania a pierdut un sfert sau chiar o treime din aurul care trebuia să-i parvină.

Prejudicii importante produc şi piraţii. Ce tentaţie poate fi mai mare pentru aceştia decât navele burduşite cu aur? Statele din nordul Africii, precum şi cele europene, invidioase pe opulenţa spaniolă, armau nave pentru expediţii piratereşti, cu misiunea de a captura metalul galben. Erau aşa numitele corăbii corsar, piraţi cu licenţă, aflaţi sub protecţia, nedeclarată oficial, a statelor care de fapt le susţineau activitatea, care altfel, era aspru condamnată. Astfel, pentru Franţa şi Anglia, minele de aur pluteau pe ocean. Piraţii independenţi, care acţionau pe cont propriu, pândeau alături de cei „oficiali” galioanele spaniole, având stabilit cartierul general pe insula Tortuga (situată în Marea Carabilor, la nord-vest de Hispanola, Haiti de astăzi).

Istoria a reţinut multe dintre isprăvile corsarilor. Astfel, la înapoierea din cea de-a treia călătorie, Cristofor Columb a fost oprit şi „inspectat” în largul Capului Sf. Vicenţiu (pe coasta atlantică a Portugaliei). Comoara lui Montezuma, pe care Hernando Cortez a expediat-o pe trei caravele, a fost interceptată de florentinul Giovanni Verrazano, care „lucra” pentru regele Franţei, Francisc I. Corabia „San Felipe”, aflată proprietatea personală a regelui Spaniei, încărcată cu 400.000 ducaţi de aur destinaţi Coroanei, a fost capturată de sir Francis Drake, fiind condusă la Plymouth, spre marea satisfacţie a reginei Elisabeta I a Angliei. Acelaşi Drake, la bordul lui „Golden Hird”, a izbutit chiar câteva operaţii de „comando”, debarcând pe rând la Havana, Veracruz şi Lima, de unde a capturat tot aurul găsit. Altă dată, a efectuat o operaţiune identică la Vigo, Santo Domingo şi Cartagena. Sir Walter Raleigh, un alt cavaler al „pirateriei oficiale”, a operat în acelaşi fel în Venezuela, apoi în rada portului Cadix (Cádiz).

Pentru conchistadori aurul găsit n-a fost îndestulător, au visat munţi de aur şi aproape că i-au găsit, dar nu există oare şi acel regat legendar în care casele au acoperişuri de aur, iar regele însuşi, fiul Soarelui, are corpul poleit cu pulbere de aur, ipoteticul Eldorado. Cuceritorii scrutează legendele, considerându-le drept informaţii plauzibile. Dar, unde este Eldorado, aventurierii nu se mulţumesc să viseze, ei pleacă în căutarea lui. Pizarro îşi trimite locotenentul, pe Orelleana, peste Anzi, însă acesta nu descoperă decât un trib de femei cu plete care trag cu arcul. Se întreabă dacă nu cumva sunt „amazoanele” descrise de greci, drept pentru care numeşte fluviul pe al cărui curs coboară, Amazon. Ţinutul căutat, însă, nu l-a descoperit.

Odată cu intrarea în scenă a bancherilor din Augsburg, finanţele şi himerele realizează un cuplu inedit, astfel, în descoperirea ţinutului legendar, se intersectează nu numai aventurieri ci şi comanditari. Pentru bancheri, Eldorado este o afacere. Acestia au o agenţie comercială la Sevilla, alta la Santo Domingo, sunt creditorii lui Carol Quintul şi ai regelui Franţei. Vor să înscrie şi Eldorado în activul bilanţului lor. Quesada, dejoacă acest proiect, plătindu-i lui Federmann câte 10.000 pessos de aur pe an, determinându-l pe german să renunţe la exploatarea teritoriului respectiv. Ţara de basm e căutată în Columbia, apoi în Guyana, însă bineînţeles nimeni nu are „norocul” să o găsească.

În acest timp, metalul preţios circulă în convoaie lungi, alcătuite din căruţe sau catâri care pleacă din Sevilla spre porturile cantabrice (nordul Spaniei, de-a lungul Golfului Biscaya) şi mediteraneene (Barcelona, Valencia). Se îndreaptă către La Rochelle, Anvers, Genova şi Livorno. După ce a inundat Spania, aurul se răspândeşte acum pe întregul continent.


Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 6 (99), iunie 1975
Sursa FOTO

8 comentarii:

  1. Noi. europenii, civilizatii lumii, am mers si am distrus tot. In numele lui Dzeu, in numele stiintei. Am exterminat civilizatii. Uneori mi-e rusine de ceea ce am facut in trecut. Si nici macar scuze nu ne-am cerut.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cortez i-a extermitat pe azteci, Pizarro pe incaşi, ghinionul lor că nu mai văzuseră cai şi-i considerau pe spanioli fiinţe supranaturale (văzând calul şi călăreţul ca pe o singură fiinţă). Acu', în paranteză, de ce nu s-a găsit vreun conchistador care să facă un pustiu de bine eliminând o altă "civilizaţie", termenul "rasă" parcă sună mai bine în acest caz, dar nu vreau să par rasist... ştii tu la ce mă refer, recent ai scris un articol despre aceştia.. :))
      De ce scuze? Eu întotdeauna am susţinut ideea după care omul este animal de pradă, cel mai periculos dintre toate (fiind dotat cu raţiune), şi uite, istoria îmi oferă nenumărate argumente.

      Ștergere
  2. Pai atunci de ce canadienii aia nu-si vad de El Dorado de pe continentul lor si vin sa-l caute pe la noi?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. ...pai, este evident ca inca nu l-au gasit pe al lor asa ca, pentru moment, il vor inlocui cu acel al Romaniei... :( sper sa nu reuseasca pana la urma.

      Ștergere
    2. @Radu - păi, acum s-a întors roata, pe vremuri căutau europenii în Lumea Nouă, acum vin ei să sape la noi :))

      @Rodica - n-ar fi de mirare, dacă noi nu suntem în stare să profităm de mult prea lăudatele bogăţii ale patriei bimilenare, o vor face alţii... din păcate.

      Ștergere
    3. Mai, eu cred ca subsolul de la B.N.R. este prea ingust pentru cat aur e la Rosia si de aia vrea Ponta sa-l concesioneze pentru 6%. :)

      Ștergere
  3. Uite că se mai găsesc comori şi acum. Cu vreo 2 săptămâni în urmă un român de-al nostru a găsit în Vâlcea un tezaur de argint de vreo 55kg, monede turceşti din sec al XV-lea. :) Eldorado e un "nume" românesc! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nah, că le-ai dat locaţia noilor conchistadori, acu' să vezi cum creşte turismul în zonă :)))

      Ștergere