luni, 26 august 2013

Cunoaştere şi autocunoaştere

Cunoastere interioara
Mă gândeam zile trecute la cât de bine mă cunosc, la cum mă percep persoanele din jur, la părerea lor despre mine, la părerea mea referitoare la ei. Oare, ceea ce cred eu despre mine, despre ei sau invers, ei despre ei şi ei despre mine, reprezintă realitatea sau doar percepţia iluzorie a ceea ce
se vede, a ceea ce lăsăm să se vadă, a ceea ce, în cele din urmă, vrem să vedem.

Aşadar, mă cunosc, te cunosc, dar tu, mă cunoşti? Asta-i întrebarea, aş spune aproape shakespeariană. Să dezvolt puţin ideea. Închipuiţi-vă că, sunteţi un castel medieval, cu multe încăperi, precum acelea recent vizitate virtual pe Valea Loarei, Spania sau Italia. Gata? Eh, bine… Acum, putem spune că, fiecare avem câte o cameră sau un salon preferat, ba chiar mai multe, doar avem de unde alege, a căror uşi le deschidem mereu fie doar ca să privim înăuntru, pentru că ne place ce vedem, fie pentru a intra şi a contempla un timp mai îndelungat încăperea aceea care ne dă o senzaţie de bine; pur şi simplu ne place să fim acolo. Există însă, acolo în interiorul ipoteticului castel, încăperi cărora nu le prea deschidem uşile, am prefera să le ţinem ferecate pentru totdeauna. Dacă uneori, din imprudenţă sau poate doar din curiozitatea de a vedea dacă nu cumva lucrurile s-au schimbat, se întâmplă să ne îndreptăm spre acele uşi şi doar le întredeschidem, cu oarece teamă, aproape instantaneu le trântim înapoi speriaţi sau dezamăgiţi, promiţându-ne că nu le vom mai deschide vreodată. Prin urmare, ne cunoaştem pe noi înşine; se pare că nu în totalitate. Desigur, ne cunoaştem temerile, ştim bine uşile pe care nu trebuie, din varii motive, să le deschidem, pe care este mai bine să le ocolim şi de care am dori să uităm. Nu putem însă nega existenţa lor, de fiecare dată când ne preumblăm pe culoarele castelului interior le vedem, dar am învăţat să le ocolim şi să ne îndepărtăm cât mai repede de acestea, pentru a nu fi tentaţi încă odată să le întredeschidem, să ne privim pe furiş temerile. Mă mai întreb odată, mă cunosc. Evident, nu. Atât timp cât nu îndrăznesc să intru, să petrec ceva vreme în acele camere de care mă tem sau care îmi dau un sentiment de disconfort, de neîmplinire, atât timp cât nu înfrunt toate acestea nu pot vorbi despre autocunoaştere. Cunoaşterea de sine va rămâne doar un deziderat, intangibil atât timp cât nu voi reuşi să mă plimb dezinvolt prin toate încăperile castelului meu. Apropo, voi câte camere pe care le ocoliţi cu obstinaţie aveţi?

Să privim cunoaşterea din cealaltă perspectivă. Avem uneori impresia că am ajuns să cunoaştem pe cineva. Oare? Să presupunem că respectiva persoană, (soţ(ie), prieten(ă), amic(ă), coleg(ă) de serviciu ori simplă cunoştinţă), asemeni nouă, are în propriul castel încăperile pe care le ocoleşte, de care nu este mândră, de care se teme şi a căror uşi sunt mereu încuiate. În acest context, am putea oare afirma că într-adevăr cunoaştem acea persoană; dacă ea însăşi evită anumite încăperi, credeţi că vreodată va invita sau va lăsa pe cineva să le trecă pragul ori măcar să arunce o privire din tocul uşii înspre interiorul lor tenebros. Mă îndoiesc, nici eu n-aş face asta, presupun că nici voi nu m-aţi invita tocmai în încăperile castelului vostru pe care le-aţi dori uitate, inexistente.

Citeam undeva că, oamenii transmit involuntar, celor din jur, date despre ei, tocmai în dorinţa de a se lăsa cunoscuţi. Îmi permit să am îndoieli. Fiecare dintre noi va lăsa să se vadă doar ceea ce doreşte, ceva de care e mândru sau ceva care să lase impresia dorită. Aici nu este vorba de falsitate, poate de instinctul de a-ţi masca slăbiciunile, defectele, nereuşitele, tocmai pentru a nu părea vulnerabil. De pildă, eu… Deşi nu am o existenţă "roză", (mă întreb cine, evident, dintre noi, civilii obişnuiţi, trăieşte "pe roze" în condiţiile actuale), colegii mă văd ca pe o persoană lipsită de orice griji, jovială şi veselă. Nu contest caracterul jovial, glumeţ cu amicii, aparent vesel şi optimist, dar cu tot respectul pe care-l port prietenilor, niciodată nu vor păşi în acele încăperi pe care personal le evit, le detest şi care uneori mă sperie. În atari condiţii, pot ei, amicii mei să afirme că mă cunosc, n-aş prea crede, mă cunosc doar atât cât le-am dat eu voie. Reciproca este valabilă, eu la rându-mi nu-i voi cunoaşte mai mult decât îmi vor permite ei să o fac.

Pe final ar trebui (poate) să emit o concluzie… N-am, nu mă cunosc întru totul, în castelul meu mai sunt camere încă neexplorate îndeajuns, unele mai deloc, pentru că nu-mi plac, pentru că-mi transmit o senzaţie de nesiguranţă, pentru că pur şi simplu refuz să le deschid uşa; cel mult le arunc o privire fugară, să văd dacă s-a schimbat ceva, apoi trântesc înfiorat uşa. Mai mult, nu voi avea pretenţia că pot cunoaşte lumea mai mult decât aceasta mă lasă s-o cunosc. Drept urmare, n-am nicio concluzie pertinentă, poate o fi ascunsă pe undeva printre rândurile (şi gândurile) anterioare, dar eu n-o percep… Vă las pe voi.

Bonus pentru răbdarea dovedită de a-mi citi magnifica elucubrație de luni dimineaţă: deschideţi fotografia postării, apoi acoperiţi mijlocul (cu degetele sau un pachet de ţigări), viteza mişcarii va creşte, încercaţi apoi să acoperiţi părţile lateralele, mişcarea va fi mai lentă.


Sursa FOTO

12 comentarii:

  1. Neata, Centurion, nu crezi ca e mai bine ca unele camere sa ramana inchise? Mai ales daca ele sunt pline de amintiri triste, de povesti de groaza din trecut pe care incercam din rasputeri sa le uitam?
    In castelul meu, doar astfel de usi sunt ferecate. Usile care ma intorc in timp la intamplari nefericite, care din cand in cand ma mai bantuie si care ma fac sa am cosmaruri noaptea.

    In celelalte camere voi intra atunci cand voi gasi cheile potrivite. Pentru ca unul din scopurile omului in viata este autocunoasterea. Dar asta se obtine treptat, pe masura ce ne schimbam, ne maturizam si evoluam. Pe masura ce intelegem, descoperim, invatam.

    Cat despre ceilalti, nu degeaba se spune ca nu ne ajunge o viata pentru a cunoaste cu adevarat pe cineva. Unii oameni sunt mai usor de citit, altii mai greu. Cert e ca toti suntem imprevizibili si la un moment dat ii dezamagim pe cei din jur. Poate exact atunci cand se asteapta mai putin.

    Inceput excelent de saptamana iti doresc, mai ales acum ca ne-a invadat aerul racoros al toamnei. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Seara bună. Nice :)
      BA DA! Unele ar fi bine să rămână închise, da' vezi, curiozitatea sau imprudenţa de moment ne mai face să tragem cu ochiul sperând că respectiva încăpere a devenit între timp mai primitoare. Pentru mine, nu acelea care găzduiesc trecutul sunt cele ma ocolite, mai degrabă mă tem de cele care oglindesc viitorul...

      Referitor la autocunoaştere presupun că va fi dezideratul spre care tindem, dar căreia i se aplică maxima conform căreia, abia când începem să învăţăm ne dăm seama cât de puţin cunoaştem. În privinţa cunonoaşterii celorlalţi, cum ziceam vom cunoaşte atât cât ne dau ei voie să ştim.

      La fel şi ţie, Nice :)

      P.S.: Aici tocmai a plouat pe cinste, da' ce zic eu ploaie, rupere de nori... şi evident căderea reţelei ;)

      Ștergere
  2. Uneori mai transpira si ce nu vrei sa arati. Sunt oameni cu capacitate de patrundere mai mare care nu au nevoie mereu sa le spui sau sa le arati. Oameni care vor intui uneori chiar si urmatorul tau pas, desi tu habar nu ai care va fi acela. Sunt extrem de rare cazurile astea, dar exista, iar eu cunosc unul. Uneori e inspaimantator sa iti spuna altul care va fi alegerea ta :)).
    Toti avem inchisorile noastre. Eu urasc cand se deschide usa fara sa vreau.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Posibil să mai şi transpire, dar oare nu cumva subconştientul ne mână înspre această "deschidere" a uşilor către ceilalţi, tocmai uşile de care noi înşine, conştient de data asta, ne ferim cu obstinaţie... Motivul pentru care subconştientul "trădează" nu-l ştiu, de fapt, cred că pot să fie diverse motive, unul poate să fie acela că omul este totuşi un "animal" social, cum zicea cineva, nu e făcut să fie singur, aşa că va căuta persoane compatibile, iar pentru asta mai întâi trebuie să te laşi descoperit de ceilalţi.
      Referitor la celălalt aspect, poate tocmai faptul că cineva îţi "spune" care-ţi va fi următorul pas, "sugerează" cumva subconştientului să acţioneze în acea direcţie. Habar n-am, încurcate-s căile psihologiei (mai ales pt. unul ca mine, de formaţie tehnică).

      Seară faină, Tina :)

      Ștergere
  3. Cine sunt eu? Răspunsul la acestă întrebare pare destul de simplu pt. că ne gândim la nume, vârsta, poziție socială, statut familial, identitate corporală ş.a. Numai că la o analiză mai profundă acestea nu sunt decât aparenţe. Eul rămâne ceva care nu poate fi cuprins în cuvinte, imagini, trăiri. Realitatea fundamentală a existenţei noastre nu ne poate defini, deşi simţim o nevoie stringentă de identitate. Iar autocunoaşterea devine din acest motiv un element important şi benefic. Dacă refuzăm să deschidem anumite uşi ale naturii noastre umane, înseamnă că fugim de recunoaşterea propriei identităţi. Ne sperie faptul că dincolo de acele uşi ne regăsim limitele. Şi nu ştim să ne educăm aceste limite (pe care nu vrem să le mai vadă nimeni). Tocmai acele uşi nedeschise sau acele încăperi neexplorate (limitele) ne fac nefericiţi, din ignoranţa sau din necunoaştere suntem dezamăgiţi, neîmpliniţi. Observi că vorbesc la modul general şi nu-i bine, sunt şi oameni fericiţi, împliniţi, care (probabil) se cunosc pe deplin, sunt împăcaţi cu sine şi cu universul ăsta. Mă rog, nu fac obiectul comentariului meu, eu vorbesc despre cei pt. care autocunoaşterea este un proces lung şi dureros, despre cei cărora societatea le-a impus să joace roluri şi să poarte măşti. Uneori e reconfortantă ideea de necunoaştere "a mea". Mai ales în acest spaţiu virtual unde poţi jongla cu măştile cum ţi-e voia şi unde interlocutorii ghicesc doar cine se ascunde în spatele cuvintelor. La ce ne-ar folosi (aşa gândim, şi nu numai aici) să mă identific într-o lumea plină de prejudecăţi şi cutume, plină de reguli, convenţii sociale şi culturale sterile?! Judecând aşa, eu am mulţi prieteni pe care nu-i cunosc. Ce mă poate schimba? Ah! Cunoaşterea mea. Circulă vorba, pe care şi Nice a spus-o, că îţi trebuie o viaţă să cunoşti cu adevărat pe cineva. Ne trebuie vieţi, şi tot nu vom ajunge să-l cunoaştem cu adevărat, pt. că tot atâtea vieţi ne trebuie să ne autocunoaştem.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Crezi că sunt oameni cu adevărat fericiţi... ştiu... cei săraci cu duhul... da' dacă nu eşti dintre ei. Pe mine, nu limitele mă sperie, sunt conştient de ele, de faptul că omul are limite, altfel ar fi un fel de zeu (iar ăia au murit demult, acum cerul e plin doar de stele). Mă "tem", poate de percepţia celorlaţi, cum şi ei (presupun) se tem de "decădere" în ochii mei dacă m-ar lăsă să intru în anumite camere pe care chiar ei le ocolesc.

      Ah, cu sau fără mască, zic că, de cele mai multe ori, omul este mai puţin precaut, mai "sincer", mai "deschis" în a dechide unele uşi pentru ceilalţi, tocmai pentru că-i sunt necunoscuţi (deşi unora le spune prieteni).

      O seară plăcută, Antonela :)

      Ștergere
  4. Dacă suntem conştienţi de acele camere "interzise" înseamnă că totuşi ne cunoaştem, şi aici intervine autocontrolul, capacitatea fiecăruia de a se "educa". Până la urma, asta reprezintă duelul mental dintre instincte şi autocontrol. Cred că tot ce ascundem sunt opere ale instinctelor. Cum spune Freud, navigăm între Thanatos şi Eros!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi normal că ne cunoaştem, numai că nu ne prea place să deschidem acele uşi, să privim înăuntru, ce să mai spune de a petrece un timp acolo, în atmosfera care ne înfioară din varii motive, specifice fiecăruia.
      Da, asemeni oricărei fiinţe omul are instinte, hiba este că, spre deosebire de alte "animale" noi avem prostul obicei de a le analiza, de a diseca propria conştiinţa iar concluziile se lasă aşteptate, ne pierdem în hăţişul propriei cunoaşteri (sau necunoaşteri); ceva în genul de a te ridica de pe scaun trăgându-te de guler, nu se prea poate... (doar calculatoarele au funcţia de boot :D)

      Seară faină, Adrian :)

      Ștergere
  5. Foarte interesantă tema ta, Centurion. M-am jucat şi cu imaginea şi m-am relaxat foarte bine şi-ţi mulţumesc pentru acesta.

    E uimitor cum noi oamenii, începem să ne cunoaştem pe noi înşine mai mult când suntem în anumite situaţii de cumpănă sau de bucurie şi tot atunci ne descoperim abilităţi despre care nici noi nu ştiam că le avem şi încet, încet începem să ne autocunoaştem. Sau cel puţin asta se întâmplă la mine.
    Fiecare din noi, avem în noi înşine, o cameră secretă în care ne păstrăm trăirile, întâmplările mai mult sau mai puţin plăcute, visurile şi temerile noastre, bine ferecate şi nu permitem accesul decât acelor în care avem încredere, tocmai pentru că temerile noastre ne fac vulnerabili.
    Ne este teamă într-adevăr să vorbim despre noi, despre visurile noastre, nu pentru că cineva şi-ar face o anumită părere despre noi, asta este problema lui, pe placul tuturor nu putem fi, altfel ne-am pierde personalitatea n-am mai şti cine suntem cu adevărat, ci pentru faptul că dacă noi nu ne-atingem scopul propus, aceştia, în cele din urma, ne vor lua în derâdere pentru eşecul nostru şi asta este deranjant pentru noi.
    Aşa cum nici unuia dintre noi, nu ne place când oamenii dau buzna fără invitaţie în camera noastră secretă, prin urmare, avem nevoie să ne amintim mereu că nici noi să nu pătrundem în spaţiul altora. Ne este permis să batem la uşa camerei lor secrete, dar nu intrăm în ea, decât cu excepţia cazului în care, proprietarul, acceptă, prezenta noastră în ea, impunându-ne nişte limite, iar respectarea lor este vitală în relaţia noastră. De aceea niciodată n-o să reuşim să-i cunoaştem în totalitate pe cei de lângă noi, decât atât cât ne permit sau le permitem noi să ne cunoască. Fiecare din noi putem doar să intuim despre ei sau reacţia lor, iar viceversa este valabilă.
    Eu zic că ne este vitală această, cameră secretă şi trebuie chiar să ne bucuram de ea, pentru că este locul în care ne putem întoarce, pentru a găsi soluţiile necesare ideilor sau problemelor noastre, să contemplăm la viaţa noastră şi la alegerile pe care vrem sa le facem şi pentru că este a noastră, indiferent dacă o împărtăşim cu cineva sau nu. Însa, nu putem să ne retragem pentru totdeauna în ea, ghemuindu-ne şi adormindu-ne visurile noastre, gustându-ne sarea lacrimilor noastre, încercând, să-i dăm sens vieţii.
    O seară minunată îţi doresc, Centurion! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că ai găsit interesante rândurile mele, e drept cam haotice, de asemenea că te-ai distrat jucându-te cu iluzia optică din fotografie.

      Comentariul tău vine ca o completare optimistă (aşa cum m-ai lăsat să te cunosc pe blogul tău), pentru care îţi mulţumesc. Ai adus vorba faptul că ne temem de eşec mai exact de părerea pe care şi-o vor face ceilalţi în raport cu presupusul nostru eşec. Personal, nu dau doi bani pe părerea altora, dar asta nu înseamnă că eşecul nu mă afectează. Cum îi spuneam lui Nice, nu evit totdeauna camerele care păstreză umbrele trecutului, fie ele mai puţin faste, ci mai abitir pe acelea care oglindesc viitorul, percepţia mea despre acesta, acolo nu-mi place să fiu şi nici n-aş invita pe cineva să privească.

      O seară plăcută, Ştefania :)

      Ștergere
  6. Eul este ca o placa de vinil. Constiinta in prezent se inregistreaza sub ac, iar tot ce a fost inregistrat reprezinta totalitatea experientelor, a modelarii propriei persoane. Restul, e gol, iar aceast placa de vinil are un diametru... necunoscut. Insa constiinta in prezent, totalitatea experientelor si potentialul viitorului coexista. Aici am facut defapt o asemanare cu ceva explicatie a spatiu-timpului citita cine stie pe unde...

    Dar la subiect! Castelul meu are nenumarate usi inchise, deschise cu greu si rar. Ele vor fi insa atacate, strategic. Daca vor fi camere urate, le voi renova :)). Cand conversam cu o persoana o invitam in castelul nostru, si exista persoane pricepute care reusesc sa observe usile cu zavoare ruginite.
    Iar daca am impresia ca ma plimb singur prin castel... ei bine nu. Sunt eu proprietarul, insa am si un administrator. Si tipului astuia ii zice "Subconstientul". Are prostul obicei sa ma certe in vise. Caut sa fiu impaciuitor, totusi... el spune numai adevarul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Faină analogia, cu placa de vinil, în definitiv suntem parte a "dimensiunii" spaţiu-timp. Aha, deci şi tu ai uşile tale "secrete".

      Acum fiindcă ai adus în discuţie subconştientul, uneri mă întreb dacă nu-i tocmai invers, adică el e proprietarul şi "Eu-ul" n-o fi cumva doar un administrator... supus uneori schimbării, căci nu-i aşa proprietarul, recte subconştientul, nu se schimbă... el este "stâpânul", sigur de cele mai multe ori ascuns prin măreţul său castel, dar asta nu schimbă eu-lui statutul de subordonat.

      Ștergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.