I-58 versus Indianapolis

Indianapolis era un crucişător din clasa Washington (nume venit de la oraşul unde a avut loc o conferinţă navala internaţională, între 1921-1922, care stabilea anumite limite pentru navele de război), a fost construit la New York şi lansat la apă în 1931. Avea un  deplasament
de 9.950 tone (12.575 tone încărcat la nivelul maxim), iar armamentul consta din 9 tunuri de 203 mm, grupate în trei turele, precum şi din 8 tunuri antiaeriene de 127 mm, viteza sa maximă atingând 33 noduri.

În zorii zilei de 16 iulie, crucişătorul Indianapolis părăsea portul San Francisco unde fusese retras pentru reparaţii, în urma atacului unui avion kamikaze care se zdrobise de puntea principală la 30 martie 1945 în apropierea Okinawei, provocându-i avarii grave. Destinaţia finală era golful Leyte din arhipelagul Filipinelor, unde urma să participe la o manevră navală care trebuie să servească drept exerciţiu pentru operaţiunea Olympic, numele de cod ce desemna debarcarea în Japonia, proiectată pentru 1 noiembrie 1945 (operaţie anulată mai apoi, după bombardarea oraşelor Hiroshima şi Nagasaki şi capitularea Japoniei). După un scurt popas la Pearl Harbour, Indianapolis îşi continuă călătoria de-a curmezişul Pacificului, spre insula Tinian din arhipelagul Marianelor, unde a sosit pe 26 iulie şi unde a lăsat încărcătura secretă, cele două lăzi metalice conţinând miezul de uraniu 235, "sâmburele exloziv" al bombei atomice Little Boy, care va fi lansată asupra Hiroshimei pe 6 august 1945. De aici, se îndreptă spre insula Guam pentru aprovizionare cu alimente şi combustibil. Va părăsi insula Guam în dimineaţa zilei de 28 iulie, comandantul Charles-Butler McVay calculând că dacă va naviga cu viteza medie de 16 noduri,  va ajunge la  în punctul terminus al călătoriei, golful Leyte, pe data de 31 iulie, în jurul orei 11 AM.

Dar cu două săptămâni mai înainte îşi părasise baza din Kure, submarinul nipon I-58, având misiunea de a patrula în apele de la răsărit de Filipine şi de a ataca orice nava inamică întâlnită. I-58 avea un deplasament de cca. 3.600 tone,  atingând viteza de 17 noduri la suprafaţă, respectiv 6 în imersiune. Armamentul era compus din 19 torpile convenţionale, fiind completat de 6 kaiten-uri, echivalentul naval al avionului kamikaze. Vreme de 10 zile comandantul Hashimoto, cutreieră zona repartizată fără să întâlnească nicio navă americană. Abia la 27 iulie, observă prin periscop un tanc petrolier, american. Hashimoto nici nu încercă să folosească torpilele convenţionale, la ordinul să două kaiten-uri se întreptau spre ţintă, iar peste câteva zeci de secunde răsună o dublă bubuitură care transformă petrolierul într-un rug gigantic. Cu toate acestea comandatul submarinului I-58 era departe de a fi satisfăcut. Instrucţiunile de la Comandamentul Marinei Imperiale nipone sunau foarte clar: "fiecare submarin ara datoria de a se întoarce la bază cu cel puţin 100.000 tone de vase militare inamice scufundate". La 29 iulie, în a 14-a zi de patrulare, submarinul aflat sub comanda sa, nu scufundase încă nici un vas militar. Hashimoto luă hotărârea de a naviga la suprafaţă întreaga zi în speranţa că va detecta mai uşor navele inamice. Abia la asfinţit, I-58 intră în imersiune, continuându-şi drumul spre N-E. La 23:30, comandantul cercetă prin periscop oceanul dar nu văzu nimic, astfel că în disperare de cauză, dădu ordin de ieşire la suprafaţă. Rotindu-şi privirea deasupra valurilor liniştite, sub lumina suficient de strălucitoare a lunii, tresări distingând, la aproximativ 10 km, silueta zveltă a unei nave militare, era Indianapolis. Submarinul intră imediat în imersiune pentru a nu risca la rândul său să fie reperat şi scufundându-se la adâncimea pentru atac se îndreptă cu viteză redusă în întâmpinarea crucişătorului. De data aceasta, Hashimoto se baza pe torpilele convenţionale, numai dacă acestea vor rata ţinta va apela la kaiten-uri.

În tot acest timp, Indianapolis, fără să bănuie nimic naviga spre est, în linie dreaptă şi nu în zig-zag, aşa cum prescria regulamentul pentru zonele cutreierate de submarine inamice. Când aprecie că distantă care separa cele două nave de război se redusese la 1.500 m, Hashimoto dădu comanda de lansare a şase torpile. Patru trecură pe lângă obiectiv, pierzându-se în imensitatea albastră, însă două torpile îşi atinseseră ţinta în plin. Prima torpilă pulveriză practic prova, cealaltă explodă exact la mijlocul lui Indianapolis, provocându-i o gigantică spărtură la tribord. Crucişătorul începu să descrie un cerc în jurul lui însuşi şi să se încline tot mai puternic spre dreapta, soarta îi fusese pecetluită. Membrii echipajului îşi dădură seama de gravitatea situaţiei, iar cum de pe puntea de comandă nu venea nici un ordin, comunicaţiile fiind întrerupte, ofiţerii din fruntea diverselor compartimente, dădură pe rând, din proprie iniţiativă şi pe propria răspundere, cel mai dramatic ordin care poate răsuna la bordul unui vas ameninţat de naufragiu: "Scapă cine poate!"

La 3 decembrie 1945 începea în sala Arsenalului naval din Washington, procesul comnadantului crucişătorului Indianapolis, Charles-Butler McVay. Capetele de acuzare erau multiple, McVay nu navigase în zig-zag, nu anunţase punctul de destinaţie că fusese torpilat (acest lucru ar fi fost imposibil deoarece comunicaţiile interne şi externe căzuseră imediat după atacul lui I-58), nu dăduse ordinul de evacuare când devenise evident faptul că mentinerea vasului pe linia de plutire nu mai era posibilă şi în sfârşit se salvase printre primii, sfidând codul de onoare tradiţional al marinei care îi cerea să fie ultimul care părăseşte nava, cu riscul de a se scufunda odată cu ea.

La acea dată, de peste un secol şi jumătate, nici un comandat din Marina Militară a SUA nu mai fusese judecat pentru vina de a-şi fi pierdut vasul.


Sursa: revista Magazin istoric nr. 11 (44) noiembrie 1970