Neînfricatul amiral

Înainte de a trece în revistă cele mai importante bătălii navale purtate de Horatio Nelson, câteva date biografice. Născut la 29 septembrie 1758, a intrat în marina regală britanică la vârsta fragedă de 13 ani, iar graţie ambiţiei precum şi calităţilor sale a fost avansat la gradul de căpitan în 1793. La 12 iulie 1794, în timpul asediului portului corsican Calvi, o aşhie de piatră desprinsă dintr-o ghiulea care a căzut pe puntea vasului Agamemnon chiar la

picioarele lui Nelson, i-a atins acestuia ochiul drept. În noaptea de 24 spre 25 iulie 1795, debarcând în fruntea echipajului său de pe vasul Theseus în portul Santa Cruz din Tenerife, Nelson a fost întâmpinat de o salvă de mitralii care i-a smuls antebraţul drept din încheietura cotului.

În 1797, Nelson, pe atunci căpitan, a participat la bătălia de la Capul Sao Vicente, în extremitatea sud-vestică a Peninsulei Iberice, dând dovadă pentru prima dată de geniul său strategic. Planul de luptă al englezilor prevedea o pătrundere în linia inamică, urmărind ruperea acesteia în două, pentru ca apoi să atace înainte ca inamicul să refacă formaţia. Aflat în ariergarda flotei, Nelson şi-a dat seama că breşa se va închide înainte ca britancii să poată angaja lupta. A decis să-i împiedice pe francezi să-şi refacă linia blocând spărtura cu nava sa Captain, care avea 74 de tunuri şi angajându-se în luptă, de unul singur, cu şapte vase inamice. A dat astfel timp restului flotei să se întoarcă, fapt care a dus la o victorie totală, fiind mai apoi felicitat pentru decizia îndrăzneţă şi bravură, de însuşi amiralul John Jervis.

La începutul lui 1798, englezii prind de veste că Napoleon pregătea o expediţie pornind din portul Toulon şi încurajaţi de succesele din anul precedent trimit în Mediterana  o escadră de 13 vase sub comanda lui Nelson, care între timp, fusese avansat la rangul de viceamiral. Profitând de furtună, Napoleon în fruntea unei armate de 35.000 de oameni, îmbarcaţi, tot pe 13 nave, scapă de urmăritorii englezi, navigând spre Malta şi apoi Egipt. În seara de 1 august, după ce cutreierase în lung şi-n lat Mediterana, Nelson descoperă flota franceză în Golful Abukir. Flota franceză era ancorată de-a curmezişul golfului, atât de aproape de stâncile şi brizanţii Capului Abukir, încât amiralul François Paul de Brueys, care era la comandă, era convins că nimeni nu se va putea strecura prin strâmtul spaţiu rămas liber până la ţărm. Nelson era de altă părere; la căderea nopţii căpitanul Foley s-a furişat cu 4 nave printre stânci, ajungând în spatele francezilor, în timp ce restul flotei britanice a rămas în larg. Prin urmare, vasele franceze, imobile, s-au trezit atacate simultan din două părţi. Întunericul şi imposibilitatea de a manevra s-au dovedit doi factori fatali, dimineaţa doar două dintre bastimentele lui Brueys scăpaseră tefere. După victorie, un mare număr de soldaţi francezi au rămas blocaţi în Egipt, iar Mediterana a devenit mare britanică, dominaţia Angliei în zonă fiind întărită apoi prin ocuparea insulelor Minorca (1798) şi Malta (1800).

Următoarea acţiune navală glorioasă a lui Nelson are loc în 1801, în largul portului Copenhaga. În contextul în care Marea Britanie depindea în bună măsură de materiile prime primite din Scandinavia, Napoleon a încercat cu ajutorul aliaţilor danezi, instalarea unei blocade. Intuind primejdia Londra a trimis împotriva danezilor o expediţie având în fruntea sa pe Hyde Parker secondat de Nelson. Inamicul a fost surprins nepregătit, flota daneză ancorată în port era apărată numai de tunurile fortificaţiilor de pe ţărm. Calculând factorii propice succesului (oră, starea fluxului, forţa vântului), Nelson l-a convins pe Parker să-i pună la dispoziţie o escadră de vase uşoare pentru a ataca. În toiul luptei, Parker observând o oarecare superioritate a inamicului a semnalat subalternului său ordinul de retragere. La rândul său, Nelson, atenţionat de secund despre semnalul de pe puntea vasului amiral, a dus ocheanul în dreptul ochiului pierdut, declarând cu seninătate că nu distinge niciun semnal de retragere şi astfel a continuat lupta până la capitularea flotei daneze.

Planul lui Napoleon de a invada Anglia putea deveni realist numai dacă reuşea în tentativa sa de a sparge simultan blocada porturilor Toulon şi Brest, urmând ca cele două flote să se întâlnească în Canalul Mânecii. Însă doar flota din Toulon, sub comanda amiralului Pierre-Charles Villeneuve, izbuti să spargă blocada. Nelson o urmări îndeaproape şi la data de 21 octombrie 1805 o sili să lupte în dreptul Capului Trafalgar, într-o bătălie care avea să fie una dintre ultimele lupte navale duse de vase cu pânze. Bătălia se desfăşură conform tacticii aplicate la acea vreme; linia inamicului era străpunsă, apoi urma o crâncenă învălmăşeală unde nicio manevra nu mai era posibilă, iar focul intens al bastimentelor pricinuia pe punţile naverlor un adevărat măcel. Urmând această strategie, condusă la modul cel mai strălucit, britanicii obţin un succes desăvârşit, din cele 30 de nave franceze, 18 au fost capturate sau distruse. Preţul victorie a fost însă destul de piperat, viaţa amiralui Nelson.

Cu titlu de fapt divers, este demn de semnalat că în amintirea bătăliei de la Trafalgar atât marinarii britanici cât şi cei francezi poartă (chiar si la uniforma actuală) cravată neagră. Deosebirea este că englezii marchează astfel eternul doliu pe care-l poartă pentru neînfricatul lor amiral, în vreme ce pentru francezi detaliul vestimentar simbolizează dezastrul flotei imperiale.

Sursă de informare: revista Magazin istoric, nr. 2 (23) februarie 1969