marți, 9 aprilie 2013

Trafalgar, gloria şi sfârşitul

Horatio Nelson, Trafalgar
Am scris recent despre redutabilul amiral Nelson, unul dintre cei mai respectaţi ofiţeri ai Coroanei britanice. Articolul respectiv, prezenta câteva bătălii memorabile, între care şi ultima luptă a amiralului nepereche al Marinei regale. Nu voi insista asupra detaliilor bătăliei navale de la Trafalgar, ci vă voi prezenta succint controversa
născută de moartea amiralui, care după câte se ştie a murit pe parcursul acestei lupte, fiind rănit de glonţul unui puşcaş fracez de elită.

Istoricii, încă nu s-au pus de acord asupra, cauzelor care au condus la moartea aproape stupidă, cu siguranţă evitabilă, a celebrului comandant englez. Unii istorici susţin teoria "sinuciderii", alţii dimpotrivă, pun toată această poveste pe seama orgoliului nemăsurat al amiralui care datorită succeselor repurtate, uneori chiar fiind în inferioritate, se credea invulnerabil, iar în sfârşit sunt istorici care pun accentul pe varianta la fel de plauzibilă, după care Nelson se afla întotdeauna în fruntea soldaţilor săi, sfidând deliberat riscurile, tocmai pentru a le insufla curaj şi credinţă nestrămutată în victorie.

Disputa asupra evenimentelor legate de comportamentul amiralului au început odată cu publicarea de către Henry Durant, în cotidianul Times, mai exact în suplimentul literar-artistic al acestuia, The Times Saturday Review, a unui articol dedicat zilei de 21 octombrie 1805, dată la care a avut loc celebra luptă navală din dreptul capului Trafalgar. Autorul stăruie asupra orelor care au precedat decesul amiralului, atrăgând atenţia asupra unor amănunte semnificative.

Astfel, în dimineaţa acelei zile, Nelson a adăugat testamentului să un codicil, contrasemnat de căpitanii Hardy şi Blackwood, prin care cerea poporului britanic să ia în grija sa pe lady Hamilton, femeia pe care o iubea, cât şi pe fiica lor Horatia. Apoi, amiralul s-a îmbrăcat în ţinuta pe care eticheta epocii o impunea în ajunul unei ciocniri armate, dar a neglijat cel mai important element al ţinutei de gală, sabia. Scăpare din vedere, aşa cum susţin unii istorici? Durant nu este convins de acest argument prea simplu, Nelson era recunoscut pentru atenţia acordată celor mai mici detalii, o „uitare” a sabiei era cu atât mai puţin verosimilă, cu cât la şoldul aghiotantului său, căpitanul Hardy, se legăna spada acestuia, fapt care-i putea aminti oricând de cea lăsată de el în cabină. Astfel, amiralul se priva în mod conştient de principalul mijloc de apărare în cazul abordării vasului, iar Nelson, un model de disciplină, pentru care o asemenea omisiune era pasibilă de cea mai severă pedeapsă, trebuia să aibă un motiv temeinic pentru a comite el însuşi grava abatere.

De asemenea, Durant semnalează neconcordanţa ţinutei vestimentare a comandantului, insistând asupra tunicii lungi cu cele 4 decoraţii pe piept. Dacă în privinţa sabiei, păcătuise prin omisiune, de această dată, Nelson exagera în sens invers, tradiţia şi prudenţa cereau ca, într-un angajament naval, conducătorul să fie cât mai greu şi mai târziu identificat, pentru ca inamicul să nu-şi poată concentra de la început focul asupra lui. Cu toate acestea, Nelson a declinat propunerea lui Hardy de a folosi o uniformă mai puţin bătătoare la ochi, refuzând cu dispreţ până şi acoperirea decoraţiilor strălucitoare cu o pânză care să le facă mai puţin bătătoare la ochi.

Curios este refuzul amiralului de a accepta propunerea statului său major de a se expune mai puţin trecând pe fregata The Euryalus. De asemenea, rămâne misterioasă decizia amiralului, care acceptase iniţial propunerea de a ceda fregatei The Temeraire locul său în fruntea coloanei, pentru ca imediat ce aceasta se pregătea de manevre să mărească viteza propriului vas, intrând în luptă când se afla cu mai bine de o milă înaintea coloanei sale. Deosebit de grăitoare i se pare lui Durant atitudinea amiralului din toiul bătăliei, când după ce a străpuns linia vaselor franceze a angajat lupta cu nava franceză Le Redoutable. The Victory, vasul amiralului, avea 3 punţi, nava franceză doar două, iar dată fiind apropierea celor două vase, tunurile franceze nu puteau fi înălţate, prin urmare Nelson nu avea altceva de făcut decât să iasă din linia de tir a duşmanului punându-se la adăpost pe puntea superioară. Totuşi a rămas alături de secundul Hardy, până când acesta, la un moment dat, întorcând capul şi-a văzut comandantul zâmbind deşi zăcea rănit pe punte. În memoriile sale, căpitanul Hardy va nota că aplecându-se pentru a vedea starea amiralului, acesta i s-a adresat: "They have done for me at last" (m-au dat gata în cele din urmă) sau poate: "They have done it at last" (până la urmă m-au nimerit). În limba engleză diferenţa de formulare este minimă, dar înţelesul este fundamental diferit. Hardy nu-şi amintea cu exactitate spusele lui Nelson, dar Durant apreciază că amiralul ar fi pronunţat cea de-a doua frază, în sensul de împlinire a unei speranţe.

Durant mai aduce o serie de argumente în sprijinul tezei sale. Astfel, în ziua bătăliei, i-a spus la despărţire căpitanului Blackwood, care urca la bordul fregatei Euryalus: "Rămâi cu bine, Blackwood, nu ne vom mai vorbi niciodată." În aceeaşi ordine de idei poate fi amintită despărţirea de Emma Hamilton şi de Horatia, când Nelson s-a întors de patru ori din drum pentru a-şi îmbrăţişa fiica. Ultimul argument invocat, de Durant este, după propria mărturisire, bizar şi aproape neverosimil şi este legat de afirmaţia unor grafologi care susţin că oamenii preocupaţi de ideea sinuciderii au tendinţa să-şi semneze scrisorile în partea stângă a hârtiei. Scrisoarea adresată Emmei în ajunul bătăliei fatale, este iscălită în stânga, or toată corespondenţa lui Nelson de până atunci poartă semnătura în dreapta.

Desigur, după articolul lui Durant, n-au întârziat să să apară replici care susţineau celelalte variante. Astfel, uniforma de gală era menită de a îmbărbăta echipajul, "camuflajul" nu intra în preocupările militare ale epocii, iar faptul că Nelson nu a remarcat lipsa sabiei se putea datora infirmităţii sale, căci un om fără braţul drept pierde reflexul tipic de a pipăi mânerul sabiei. Nelson ar fi şoptit doctorului Beatty: "Tare aş vrea să mai trăiesc puţin. Ce ar spune sărmana lady Hamilton dacă ar şti în ce situaţie mă aflu?" De asemenea scrisoarea către Emma Hamilton nu era terminată, iar ultima frază era: "Sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, să fiu în viaţă după bătălie şi să-mi închei scrisoarea." În fine perspectivele financiare nu erau tocmai sumbre, aşa cum lasă loc de speculaţii codicilul adăugat la testament în dimineaţa zilei de 21 octombrie, iar acestea urmau să se îmbunătăţească substanţial, după bătălie. În cazul unei victorii, în conformitate cu uzanţele timpului, Nelson urma să primească nu mai puţin de 20 de premii, în afară de cota din prada de război, iar pentru a intra în posesia acestei veritabile averi, nu trebuia decât să fie în viaţă; în caz de deces, sumele se reduceau considerabil şi erau împărţite moştenitorilor după criterii subiective. (aici vedem totuşi rostul codicilului, Nelson cunoscând cum nu se poate mai bine practica în vigoare).

Durant ţine însă să precizeze, ca răspuns la reacţiile adverse propriei ipoteze, că deşi îşi menţine poziţia iniţială despre supoziţia lansată, nu a urmărit denigrarea unei figuri eroice. "Mi-am pus întrebarea: s-a sacrificat Nelson de dragul Emmei şi al Horatiei? Răspunsul pe care mi l-am dat, şi mi-l dau şi acum, este un categoric da"; spune dr. Henry Durant într-o scrisoare trimisă redacţiei.

Totuşi, toate strădaniile lui Nelson au fost zadarnice. Din cele 130.000 de lire sterline alocate de guvern familiei sale, nici 1 penny nu a ajuns la cele două fiinţe pe care le adora eroul de la Trafalgar. În cadrul dezbaterii prin care Camera Comunelor a aprobat suma acordată familiei (sumă imensă pentru epoca respectivă), un singur deputat a pledat cauza Emmei şi Horatiei, dar fără succes.

Notă: Sursa fotografiei este: aceasta. La aceeaşi adresă găsiţi detalii referitoare la bătălia de la Trafalgar.


Sursa de informare: revista Magazin istoric, nr. 5 (38), mai 1970

8 comentarii:

  1. La fel ca si precedentul, foarte interesant articolul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc pentru apreciere. Sper sa reusesc sa-ti mai ofer lecturi interesante

      Ștergere
  2. Este respectat chiar si in ziua de azi de majoritatea britanicilor. A fost un mare amiral care a sfarsit asa cum trebuie sa sfarseasca orice conducator adevarat.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Alte timpuri... arata-mi acum conducatori pentru ca onoarea, demnitatea sunt mai presus de orice, si nu vorbim doar de Nelson, putem aminti chiar de figura istorica preferata de tine, Napoleon, precum si de o seama de alti mari conducatori, (chiar de la noi, de ce nu), dar desigur, din secolele demult apuse.

      Ștergere
  3. Acum nu se mai numesc conducatori ci profitori.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iată încă un motiv pentru care istoria e frumoasă... afli că au existat şi altfel de oameni şi mai ales caractere... Evoluţie sau regresul speciei umane?

      Ștergere
  4. Horatio Nelson este unul din eroii mei preferaţi. Am citit aici lucruri interesante...unele de-a dreptul inedite! Mi-a făcut plăcere întâlnirea cu Horaţio! (Ca o glumă...vă spun ca am oferit unui prieten un motan fără un ochi, pe care l-am botezat Nelson! E adorabil!)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur dacă am reuşit să vă ofer o lectură reconfortantă. Şi eu sunt pasionat de istoria marilor imperii.
      Dacă motanului îi lipsea ochiul drept chiar i se potrivea numele, deşi ca să fiu cârcotaş, desigur tot în spirit de glumă, mai trebuia să aibă şi o mică infirmitate la lăbuţa dreaptă... :-)

      Ștergere