Faptul că societatea (nu doar autohtonă) este guvernată de cultul succesului, nu miră pe nimeni. Cel puţin nu ar trebui să existe nimic surprinzător, asta şi dacă ne gândim la vremurile în care omul preistoric pleca la vânătoare ori pescuit, animat nu doar de nevoia de a-şi procura hrana ci şi de dorinţa (posibil mai pronunţată) de a aduce
mai multă decât vecinul de peşteră.
Nu sunt adeptul obţinerii succesului (în plenitudinea definiţiei) cu orice preţ, nu-l percep neapărat ca pe un must have, căci noţiunea a devenit (în timp) aproape sinonimă cu ideea de reuşită exclusiv materială. În numele succesului se dau uitării noţiuni precum munca şi eficienţa acesteia, efortul depus pentru atingerea idealului şi adeseori tipul acesta de succes pe care l-aş numi primitiv se sprijină pe cadavre. Nu sunt puţine cazurile în care în spatele unui asemenea succes stau personaje dubioase, renunţări dezonorante de la cele mai elementare principii etice şi morale şi uneori chiar fapte penale. Sigur, succesul mai presupune o serie de amănunte, în doze nedefinite, care triumfă oarecum fără glorie, anume: conjunctura favorabilă şi de ce nu, norocul, şansa de a fi la locul potrivit în momentul potrivit, acea doză indispensabilă de graţie divină, adesea invocată. Cred însă, în succesul de durată, bazat pe o competiţie corectă, pe fair play, în care performanţa primează, ponderea acesteia fiind mai mare decât jocul hazardului şi/sau compromisului.
Acum, aş avea o întrebare de 100 de puncte, în ce se măsoară sau cântăreşte succesul, cine ţine scorul şi cine e arbitrul care confirmă victoria, atingerea ţelului. Vulgul ar defini succesul prin viaţa lipsită de griji, Bentley-ul din garaj, contul bancar, ceasul, hainele şi pantofii de firmă, iar dacă vorbim despre bărbaţi se adaugă desigur femeia conformă şabloanelor playboy, obligatoriu înnobilată cu bijuterii scumpe şi neapărat poşetă Hermes. Aşa o fi oare? Prin urmare, politicienii noştri, băieţii deştepti de la Hidroelectrica, maneliştii şi exemplele ar putea continua mult şi bine, sunt etalonul omului de succes. Dar, oare chiar sunt?
Vă amintiţi probabil de vânzătorii deiluzii cărţi, de fapt broşuri cu reţete pentru obţinerea facilă a succesului, apăruţi prin anii ’90 şi care încă mai există. Nu cred că acele îndrumare pentru a deveni milionar peste noapte au ghidat paşii spre mult râvnitul succes vreunuia suficient de naiv încât să încerce a le pune în practică. Dar sunt convins că autorii acelor ghiduri despre succes l-au avut şi-l vor avea în continuare, ştiţi cu siguranţă ce se spune despre mama proştilor, deci nu e cazul să insist.
Mă gândesc uneori că tocmai goana asta nebună întru obţinerea succesului, ne înfundă tot mai adânc în mlaştina ratării, căci succesul se obţine în timp, cu răbdare, pasiune şi mai ales multă muncă, nicidecum peste noapte, pocnind din degete. Mai important, poate, succesul nu reprezintă numai ce se vede şi se poate evalua material, este un pic mai mult, iar dacă ne vom concetra exclusiv pe obţinerea palpabilului, ne paşte eşecul.
Până la urmă, atât succesul cât şi eşecul sunt rezultate fireşti, fiindcă într-o luptă întotdeauna va exista un învingator şi un învins. Dar până la atingerea sau nu a dezideratelor personale să luăm aminte: "succesul reprezintă abilitatea de a trece de la un eşec la altul fără să-ţi pierzi entuziasmul" – Winston Churchill.
mai multă decât vecinul de peşteră.
Nu sunt adeptul obţinerii succesului (în plenitudinea definiţiei) cu orice preţ, nu-l percep neapărat ca pe un must have, căci noţiunea a devenit (în timp) aproape sinonimă cu ideea de reuşită exclusiv materială. În numele succesului se dau uitării noţiuni precum munca şi eficienţa acesteia, efortul depus pentru atingerea idealului şi adeseori tipul acesta de succes pe care l-aş numi primitiv se sprijină pe cadavre. Nu sunt puţine cazurile în care în spatele unui asemenea succes stau personaje dubioase, renunţări dezonorante de la cele mai elementare principii etice şi morale şi uneori chiar fapte penale. Sigur, succesul mai presupune o serie de amănunte, în doze nedefinite, care triumfă oarecum fără glorie, anume: conjunctura favorabilă şi de ce nu, norocul, şansa de a fi la locul potrivit în momentul potrivit, acea doză indispensabilă de graţie divină, adesea invocată. Cred însă, în succesul de durată, bazat pe o competiţie corectă, pe fair play, în care performanţa primează, ponderea acesteia fiind mai mare decât jocul hazardului şi/sau compromisului.
Acum, aş avea o întrebare de 100 de puncte, în ce se măsoară sau cântăreşte succesul, cine ţine scorul şi cine e arbitrul care confirmă victoria, atingerea ţelului. Vulgul ar defini succesul prin viaţa lipsită de griji, Bentley-ul din garaj, contul bancar, ceasul, hainele şi pantofii de firmă, iar dacă vorbim despre bărbaţi se adaugă desigur femeia conformă şabloanelor playboy, obligatoriu înnobilată cu bijuterii scumpe şi neapărat poşetă Hermes. Aşa o fi oare? Prin urmare, politicienii noştri, băieţii deştepti de la Hidroelectrica, maneliştii şi exemplele ar putea continua mult şi bine, sunt etalonul omului de succes. Dar, oare chiar sunt?
Vă amintiţi probabil de vânzătorii de
Mă gândesc uneori că tocmai goana asta nebună întru obţinerea succesului, ne înfundă tot mai adânc în mlaştina ratării, căci succesul se obţine în timp, cu răbdare, pasiune şi mai ales multă muncă, nicidecum peste noapte, pocnind din degete. Mai important, poate, succesul nu reprezintă numai ce se vede şi se poate evalua material, este un pic mai mult, iar dacă ne vom concetra exclusiv pe obţinerea palpabilului, ne paşte eşecul.
Până la urmă, atât succesul cât şi eşecul sunt rezultate fireşti, fiindcă într-o luptă întotdeauna va exista un învingator şi un învins. Dar până la atingerea sau nu a dezideratelor personale să luăm aminte: "succesul reprezintă abilitatea de a trece de la un eşec la altul fără să-ţi pierzi entuziasmul" – Winston Churchill.
Ne raportam la "gura lumii" de mult prea multe ori. Poate ca trebuie sa ne analizam succesul sau esecul tinand cont mai mult de asteptarile noastre decat de ce ne prezinta acum tembeliziunile ca fiind "oameni de succes".
RăspundețiȘtergereAşa mă gândeam şi eu, nu e neapărată nevoie (nici obligatoriu) să te aliniezi "curentului" (oricum vremelnic), să fii în pas cu "moda" momentului chair dacă nu te reprezintă.
ȘtergereDin punctul meu de vedere succesul nu poate fi măsurat în bunuri materiale, reflectă o stare interioară şi exterioară, dar aşa cum ai spus, depinde de pasiunea şi de munca depusă şi mai depinde dacă îţi doreşti succesul, dacă îl cauţi, dacă valorifici oportunităţile. Noi suntem propriii arbitri, noi decidem dobândirea lui. Dacă un eşec ne doboară, dacă o uşă închisă în faţă ne apleacă, dacă un "şut în fund" nu ne motivează, nu ne ambiţionează, dacă încercările fără reuşită ne determină să ne dăm bătuţi, nici nu vom atinge vreodată succesul. Trăim într-o lume în care imaginea contează, aşa că majoritatea, când se referă la succes, se gândeşte la o poziţie socială, financiară importantă. Dacă succesul este privit dintr-o altă perspectivă, aceea a vocaţiei, atunci are o altă semnificaţie. Din acest punct de vedere trebuie să analizezi, să explorezi, să te perfecţionezi, să creezi strategii, să te îmbunătăţeşti, să iei decizii. Cineva spunea că tu singur îţi porneşti focul, că tu îţi scrii povestea (referitor la cine ne ţine scorul). Eu nu privesc succesul ca pe un obiectiv, ci ca pe o valoare, raportat la ceea ce am fost, ce sunt şi ce voi fi, e conştientizarea limitelor, autocunoaştere şi autodepăşire. Acum fiecare îşi defineşte succesul individual, raportat la ceea ce îşi doreşte în viaţă.
RăspundețiȘtergereMulţumesc pentru comentariul complementar articolului, pe care-l pot considera aducător de "valoare adăugată" la cele scrise de mine, un fel de continuare, "Cultul succesului II". (De altfel ai antecedente... :D)
ȘtergerePână la urmă, nici nu este nevoie să privim succesul ca pe un obietiv, vine oricum (important să ştii de unde pleci şi unde vrei să ajungi), fiind o consecinţă a acţiunii. Când ajungi la o răscruce, nu te întrebi pe ce drum o iei, ci unde vrei să ajungi. Aşa poate ai succces, nu exclusiv palpabil, fiindcă, nu-i aşa, succesul este ceva mai mult decât senzaţia de împlinire materială.
Sunt întru totul de acord: succesul se măsoară în sentimentul de împlinire față de evoluția ta ca individ. Fiecare alegere greșită se soldează cu un eșec. Fiecare eșec reprezintă o lecție de învățat. Dacă la finalul zilei, făcând o introspecție sinceră, ești mulțumit de alegerile tale și consideri că ai făcut ce ai știut mai bine la momentul respectiv pentru a-ți atinge obiectivul, te poți considera om de succes pentru că ai obținut ceea ce este important pentru tine, indiferent de ”trendul” social.
ȘtergerePăi, DA! Aşa cum scriai în articolul tău, se poate observa după existenţenta, respectiv lipsa, acelei străluciri din privire.
ȘtergereJust, greşelile (eşecurile) sunt omeneşti, se întâmplă fiecăruia, dar menirea lor nu este neapărat să dea cu noi de pâmânt, ci să învăţăm... iar dacă în urma acţiunilor tale ai obţinut ce ţi-ai propus, se cheamă că ai succes, indiferent dacă te încadrezi ori ba în "tendinţe".
Mersi, Roxana :)
O duminică minunată!