Optimism

Ce este optimismul (în afară de definiţia din dictionar), din ce se naşte acesta, desigur atunci când nu suntem într-una dintre acele zile în care totul ne pare deprimant, cenuşiu şi nu vedem în jurul nostru decât ruinele speranţelor neîmplinite. Există oare optimismul perpetuu, fără alternanţa aproape logică cu realismul, dacă nu chiar cu pesimismul cel mai negru cu putinţă.

"Ce este optimismul? Întrebă Cacambo. – Vai, răspunde Candide, este pornirea furioasă de a susţine că te simţi bine când îţi merge rău". Este un citat din romanul filosofic Candide sau optimismul, scris de Voltaire; în fapt o lucrare în care satira este îndreptată înspre filosofia lui Leibniz referitoare la acest subiect.

Dar, oare chiar aşa să fie? Să fii optimist poate să însemne aşiderea faptul că ai curajul de a privi fără teamă prezentul şi viitorul, desigur bazat fiind pe siguranţa propriilor forţe de a depăşi vicisitudinile unei sorţi deseori mai mult potrivnice decât favorabile. Da, este valabilă şi afirmaţia inversă, eşti optimist dintr-un soi de simţ de conservare, de fapt de temi de posibilitatea eşecului şi atunci intervine optimismul ca un fel de încurajare, o bătaie prietenescă pe umăr, o voce interioră care îţi şopteşte linişitor: va fi bine. Dar asta se poate numi speranţă şi oare este ea, speranţa, totuna cu optimismul? Într-o oarecare măsură probabil că da, însă ce ne facem atunci când oricâtă speranţă ne-am pune în realizarea unui obiectiv, succesul se încăpăţânează să apară. Ajungem la vorba lui Goethe (din Maxime şi reflecţii): "speranţa este al doilea suflet al nenorociţilor".

Poate, în candoarea sa, Candide se înşela dând o falsă definiţie a optimismului, privindu-l ca pe ceva care doar ascunde răul din lume, dezarmând astfel pornirea naturală de a-l combate. Spun asta, pentru că în finalul romanului satiric/filosofic citat pe la începutul articolului, acelaşi personaj admite, la fel de candid precum îi e numele, că lumea în care trăim nu este tocmai o grădină Edenului, dar că nu e nici Infernul. Fără să respingă categoric conceptul Leibnizian, după care: "toate sunt cum nu se poate mai bine în cea mai bună dintre toate lumile posibile", Candide vine cu un precept şi mai enigmatic: "trebuie să ne cultivăm grădina". Acesta să fie oare punctul de plecare a optimismului? Dacă nu ţinem neapărat să explicăm viaţa, ci s-o trăim, dacă în loc de speculaţii sterile vom alege să avem încredere în rezultatul acţiunilor noastre, poate cândva vom atinge şi fericirea. Altfel spus, să ne cultivăm grădina, căci nu se va pune problema unui optimism excentric dacă ne vom aştepta mai apoi să-i culegem roadele.

Închei, dacă-mi este permis, cu o întrebare, simplă, la care nici nu trebuie să scrieţi răspunsul, făceţi-o în gând, numai pentru voi: sunteţi optimişti sau pesimişti, ori poate aţi ales aurita cale de mijloc, din Odele lui Horaţiu, poziţionându-vă în tabăra scepticilor?