duminică, 24 martie 2013

Optimism

Ce este optimismul (în afară de definiţia din dictionar), din ce se naşte acesta, desigur atunci când nu suntem într-una dintre acele zile în care totul ne pare deprimant, cenuşiu şi nu vedem în jurul nostru decât ruinele speranţelor neîmplinite. Există oare optimismul perpetuu, fără alternanţa aproape logică cu realismul, dacă nu chiar cu pesimismul cel mai negru cu putinţă.

"Ce este optimismul? Întrebă Cacambo. – Vai, răspunde Candide, este pornirea furioasă de a susţine că te simţi bine când îţi merge rău". Este un citat din romanul filosofic Candide sau optimismul, scris de Voltaire; în fapt o lucrare în care satira este îndreptată înspre filosofia lui Leibniz referitoare la acest subiect.

Dar, oare chiar aşa să fie? Să fii optimist poate să însemne aşiderea faptul că ai curajul de a privi fără teamă prezentul şi viitorul, desigur bazat fiind pe siguranţa propriilor forţe de a depăşi vicisitudinile unei sorţi deseori mai mult potrivnice decât favorabile. Da, este valabilă şi afirmaţia inversă, eşti optimist dintr-un soi de simţ de conservare, de fapt de temi de posibilitatea eşecului şi atunci intervine optimismul ca un fel de încurajare, o bătaie prietenescă pe umăr, o voce interioră care îţi şopteşte linişitor: va fi bine. Dar asta se poate numi speranţă şi oare este ea, speranţa, totuna cu optimismul? Într-o oarecare măsură probabil că da, însă ce ne facem atunci când oricâtă speranţă ne-am pune în realizarea unui obiectiv, succesul se încăpăţânează să apară. Ajungem la vorba lui Goethe (din Maxime şi reflecţii): "speranţa este al doilea suflet al nenorociţilor".

Poate, în candoarea sa, Candide se înşela dând o falsă definiţie a optimismului, privindu-l ca pe ceva care doar ascunde răul din lume, dezarmând astfel pornirea naturală de a-l combate. Spun asta, pentru că în finalul romanului satiric/filosofic citat pe la începutul articolului, acelaşi personaj admite, la fel de candid precum îi e numele, că lumea în care trăim nu este tocmai o grădină Edenului, dar că nu e nici Infernul. Fără să respingă categoric conceptul Leibnizian, după care: "toate sunt cum nu se poate mai bine în cea mai bună dintre toate lumile posibile", Candide vine cu un precept şi mai enigmatic: "trebuie să ne cultivăm grădina". Acesta să fie oare punctul de plecare a optimismului? Dacă nu ţinem neapărat să explicăm viaţa, ci s-o trăim, dacă în loc de speculaţii sterile vom alege să avem încredere în rezultatul acţiunilor noastre, poate cândva vom atinge şi fericirea. Altfel spus, să ne cultivăm grădina, căci nu se va pune problema unui optimism excentric dacă ne vom aştepta mai apoi să-i culegem roadele.

Închei, dacă-mi este permis, cu o întrebare, simplă, la care nici nu trebuie să scrieţi răspunsul, făceţi-o în gând, numai pentru voi: sunteţi optimişti sau pesimişti, ori poate aţi ales aurita cale de mijloc, din Odele lui Horaţiu, poziţionându-vă în tabăra scepticilor?

8 comentarii:

  1. Se spune ca "Pesimistul e un Optimist informat" ... pe cale de consecinta inseamna ca Optimistul este doar un neinformat :).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dat fiind faptul că răspunsul incepe cu "se spune că", ceea ce exprimă îndoiala, tot pe cale de consecinţă te-am trecut pe lista scepticilor. ;)

      Ștergere
    2. Poate mai degraba pe lista realistilor ...

      Ștergere
    3. Ok, dacă insisti... trec numele pe lista REALISTILOR, dar prenumele rămane la sceptici... :) Nu de alta, dar din postura de realist nu se poate să nu pui la indoiala cateva aspecte asupra carora nivelul de cunostere nu va ajunge 100% adica absolut ;))

      Ștergere
  2. Se mai spune si ca nu conteaza daca vezi partea plina sau cea goala a paharului ci cat a mai ramas in sticla!:))
    Eu m-am nascut incruntata, nu reusesc sa-mi sterg cuta dintre sprancene dar am invatat sa fac haz de necaz ca sa-i fac necazului in ciuda.Deci nu imi dau seama daca sunt pesimista sau optimista. Dar sigur sunt carcotasa!:))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E clar, eşti în echipa scepticilor, suntem 3 până acum (tu, Petre, şi eu incitatorul la sinceritate), dar e încă devreme...
      Vezi, nu e grav că nu-ţi poţi autoevalua gradul de optimism/pesimism; ne recunoaştem între noi până la urmă, nu degeaba se spune că: "cine se aseamănă se adună" ;)

      Chestia cu paharul şi sticla e tare :D

      Ștergere
  3. Staţi aşa, să mă alătur echipei! Dar nu pe ideea "grămada cere vârf":), ci să vin cu afirmaţia că aceste două concepte - optimism şi pesimism - sunt pur subiective, teoretice. Cel mult nişte stări ale omului aflat într-un anumit punct pe axa dintre cele două. Viaţa e supusă legilor universale ale echilibrului, ca şi situaţia de faţă; argumentele pro şi contra se găsesc în echilibru (chiar dacă, uneori, una din cele două feţe ale aceleiaşi situaţii iese învingătoare).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bine ai venit în "club"! Uite aşa, punând sub semnul îndoielii posibilitatea cunoaşterii obiective a lumii şi în principiu a oricărei cunoştinţe certe, dovedim caracterul relativ, incomplet şi imprecis al stărilor, sentimentelor, credinţelor, conceptelor, a lumii şi legilor de care se zice că ar fi guvernată. Până la urmă, conştiinţa, liberul arbitru, ne transformă pe toţi în sceptici. Vorbesc despre conştiinţa "nepoluată" de precepte absolute (pâgâne, creştine, oculte etc.). Omul, prin natura sa este agnostic, a devenit gnostic odată cu primul chip cioplit, apoi a început barbarizarea propriei conştiinţe, inventând zeii Olimpulului, desăvârşindu-şi opera de autoflagelare a spiritului, prin închinarea în faţa unuia singur.

      Ștergere