duminică, 17 martie 2013

Inchiziţia - temutul tribunal

Fernando Alvarez de Toledo
Fernando Alvarez de Toledo
La 16 februarie 1568, Inchiziţia emitea un decret prin care condamna la moarte toţi locuitorii Ţărilor de Jos, (constituite la acea vreme din Belgia şi Olanda de astăzi), aflate sub dominaţie spaniolă, motivul fiind se-nţelege, erezia acestora.

Zece zile mai târziu, regele Filip al II-lea al Spaniei confirmă sentinţa şi ordonă
executarea acesteia. Această decizie însemna masacrarea a nu mai puţin de trei milioane de suflete, bărbaţi, femei, copii şi bătrâni. O misiune de proporţii gigantice, de o cruzime inimaginabilă, contrastând la modul cel mai flagrant cu înşăşi învăţăturile creştine, dar ce treabă avea Inchiziţia cu acestea, doar regulile nu erau făcute pentru Biserică ci pentru restul lumii, care nu avea altceva de făcut decât să se supună sau să ardă pe rug.

Faimosul duce de Alba, guvenatorul Ţărilor de Jos, s-a înhămat cu entuziasm la misiunea sfântă, parcă o avanpremieră la ce se va întâmpla peste nici 300 de ani în lagărele naziste de exterminare. De altfel, el nu stătuse degeaba nici până atunci, de la numirea sa în înaltul post (pe care-l ocupa de 3 luni), ducele executase 1.800 de persoane. Decretul Inchiziţiei, abrobat de însuşi regele Spaniei, creea condiţiile cele mai favorabile pentru desfăşurarea vocaţiei sale de călău. În aprilie, guvernatorul comunica suveranului său că în ultimele zile ale Săptămânii Patimilor vor fi executaţi 800 de eretici.

Guvernatorul s-a ţinut de cuvânt, deşi a avut de întâmpinat dificultăţile generate tocmai de numărul mare al condamnaţilor şi metoda oarecum lentă aleasă pentru execuţie. Condamnaţi iniţial la arderea pe rug, prinzonierii s-au dovedit prea numeroşi, fapt care a determinat călăii să regurgă la metode mai expeditive, înlănţuindu-i doi câte doi şi aruncându-i în apele râului sau zdrobindu-le coloana vertebrală, lăsându-i apoi în agonie pe câmpurile pustiite de invazia spaniolă.

Fireşte, cele trei milioane de locuitori, n-aveau cum să fie exterminaţi în intervalul fixat, dar după câţiva ani, când a părăsit postul, Fernando Alvarez de Toledo, duce Alba, se lăuda că omorâse mai mult de 18.000 de persoane, printre care 8.000 cu prilejul glorioasei execuţii în masă ce avusese loc la Anvers. Sângerosul guvernator nu uită să remarce, cu smerenia cuvenită, că fără ajutorul Sfântului Tribunal al Inchiziţiei, nu ar fi putut duce la bun sfârşit o misiune atât de dificilă.

Cam aşa, întelegea atunci Inchiziţia să propovăduiască impună creştinismul, celor care puneau la îndoială dogmele bisericii, iar acest episod nu este singular, au existat nenumărate astfel de atrocităţi în numele binelui, propovăduit de o religie deloc tolerantă. Tot aşa se petreceau lucrurile peste ani, când altcineva pretindea că face un mare bine omenirii exterminând milioane de civili. Atunci însă, motivaţia gestului criminal nu era religia, ci aşa numita apartenenţă la o rasă inferioară, similitudinile sunt totuşi evidente.

Datele istorice au drept sursă revista Magazin istoric din iulie-august 1969 pag.137. Structurarea informaţiei istorice precum şi analogia cu atrocităţile naziste îmi aparţin şi mi le asum.

6 comentarii:

  1. Daca Isus ar trai astazi si el ar fi excomunicat pentru erezie ca nu tinea posturi, a spus "sa nu-ti faci chip cioplit si sa nu te inchini la idoli si sa nu-ti zidesti altare".Sa mai spunem ca era interzis in Evul mediu sa citesti o Biblie?Azi nu se mai ard oameni pe rug dar nici nu se ingroapa crestineste daca nu si-au achitat taxele catre biserica.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi nu ziceam eu că ăştia (la popi mă refer) încalcă propriile lor reguli din cărţulia pe care o propovăduisc cu smerită evlavie duhovnicească.....Şi se mai miră că pierd "aderenta" la public

      Ștergere
  2. De-a lungul întregii ere a credinţei au dăinuit anumite conuri de umbră, în care sentimentul religios şi misticismul au încercat să scape de sub dominaţia unui creştinism sacerdotal instituţionalizat. Pe-acest fundal au apărut, prin secolul XII, în Europa zeci de secte eretice, grupări aparent inofensive, dar care au devenit incomode. Înainte ca aceşti eretici să fie "taxaţi" de către biserică, statul a participat la prigonirea lor, bănuind că sub acoperirea unei erezii religioase se află o erezie politică care ameninţă proprietăţile statului şi bisericii. Când biserica s-a simţit ameninţată a recurs la combaterea ereziilor, considerându-le acte de trădare care merită pedeapsa cu moartea. Scopurile şi activităţile inchiziţiei au fost clare, procedura inchizitorială a inclus tortura, cele mai cumplite tragedii petrecându-se mai degrabă în bezna temniţelor decât la lumina rugurilor.Inchiziţia s-a desfăşurat pe fundaul unei epoci extrem de brutală, intoleranţa fiind tovarăşul unei credinţe neclintite. Dar şi-a atins scopul. O pată din istoria omenirii, de o bestialitate care te fac să te gândeşti, cât am stagnat ca specie atâtea secole, din acest motiv.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Întotdeauna biserica s-a simţit ameninţată de minţile mai luminate, de asta, vorba Adelinei a fost o vreme când lectura era pusă pe lista neagra... Păi cum să laşi masele să prindă gustul culturii; mai puteai apoi să le manipulezi după bunul plac şi în propriul avantaj; şi oare mai puteai să te afirmi drept interfaţa la divinitate, beneficiind de un statut preferenţial?
      Recent, BOR, prin purtătorul de cuvânt, contesta un sondaj de opinie din care reieşea slăbirea încrederii publicului. Mai nou, aceeaşi BOR, îşi cere prezenta numelui propriu precum şi "idolului" înscrise în legea supremă a statului....Oare simt că se apropie "amurgul zeilor", si nu mă refer aici la cartea lui Nietzsche ci la faptul că tot mai multă lume priveşte reticent (şi nu-i de mirare pt secolul in care trăim) o doctrină bimilenară dar evident dogmatică, închistată în absurdul unei legende destul de puerile. Si iar nu mă refer la aşa-zişii atei, între noi fie vorba, nici nu există ateu "pur sânge", toţi "credem" în ceva, dar de la o vârstă, puţini mai pot crede în basme.

      Ștergere
    2. Dincolo de dogmă, existenţa lui Dumnezeu cred că este necesară, cum spunea O. Paler, dacă Dumnezeu n-ar exista, multe lucruri nu îşi au explicaţia. Este o problemă de conştiinţă a fiecăruia dintre noi, iar asta nu se poate legifera prin Constituţie, chiar dacă vrea BOR. Ce se va întâmpla dacă BOR ar fi declarată instituţie a statului? Va uza de separaţia puterilor în stat, cu o avere colosală(cum ştim că beneficiază)va avea aceeaşi autonomie ca Preşedintele,Guvern etc. şi puterea de a impune propriile regulamente, autoritate asupra celorlalte religii. Dorinţa de putere a Bisericii trebuie stopată. Ştim că a jucat un rol semnificativ în educaţia noastră de-a lungul secolelor. Nu trebuie să uităm preţul acestei educaţii, cât au plătit înaintaşii noştri şi rolul negativ, abuzurile pe care trebuie să i le amintim. Nu cred totuşi că vom umbla cu crucea atârnată de gât precum în timpul Inchiziţiei care a trimis la moarte atâtea minţi geniale pentru că i se părea, că oamenii n-ar fi suficient de credincioşi; nu cred, pentru că, astăzi oamenii nu mai sunt atât de credincioşi încât să-şi piardă uzul raţiunii şi să susţină demersurile nelegitime ale Bisericii. În prezent totuşi este implicată extrem de mult politic, educaţional, deţine monopolul turismului ecumenic, deţine hectare întregi de păduri, terenuri, are atâtea case de rugăciuni...nu mai vorbim moralitate. Vor să reînvie epoca întunecimii? Păcat de credinţa adevărată care aparţine unei mâini de preoţi, că restul nu mai au de mult timp credinţă.

      Ștergere
    3. Posibil ca unora să le fie necesară această prezentă, totuşi nu cred că imaginea acestuia este aidoma (de fapt nici pe departe asemănătoare) celei prezentate de cărticica aceea de-i zice biblie sau sfântă scriptură, în fapt o culegere de naraţiuni populare, ceva de genul basmului, legendei ori mitologiei antice.
      În rest, despre tagma clerului, sigur nu neapărat la modul generalizat, o adunătură de farisei şi impostori, care nu prea respectă litera propovăduită de cartea pe care o proslăvesc. În fapt, aş putea spune că un agnostic ca mine, se încadrează ceva mai mult în etica şi morala creştină, decât popii, ca să nu mai vorbim de o anumită categorie a credincioşilor zis practicanţi.

      Ștergere